Mișcarea armeană de eliberare națională

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Mișcarea armeană de eliberare națională
Parte din
Armenian national liberation movement.jpg
în direcția acelor de ceasornic: Bătălia de la Mănăstirea Sfinții Apostoli⁠(d), Voluntari armeni în Campania din Caucaz, Rezistența de la Van⁠(d) din 1915, Expediția de la Hanasor⁠(d) din 1897.
Informații generale
Perioadă circa secolul 17 sau 1862 [2] – 1922 (~60 de ani) [note 1]
Loc Imperiul Otoman (Armenia Occidentală, Cilicia)
Imperiul Rus (mai ales Caucazul)
Rezultat Succes parțial și temporar al armenilor
Beligeranți
Armenia Fedayi⁠(d)[note 2]

Unități voluntare (1914–17)
conduse de Rusia Rusia

Legiunea Armeană (1916–20)
condusă deFranța Franța

Armenia Armenia
(1918–1920)
Armenia Armenia Montană (1921)

 Imperiul Otoman (until 1918)

Turcia Guvernul Ankarei⁠(d) (din 1920)
Azerbaidjan Azerbaidjan
(1918-20)
Georgia (1918)

 Imperiul Rus (până în 1914)

Rusia Sovietică (din 1917)

  • Armata a 11-a Roșie
  • CEKA

Azerbaidjanul Sovietic
Armeni bolșevici
Armenia Sovietică

Conducători
Armenia Andranik
Armenia Aram Manukian
Armenia Drastamat Kanaian
Armenia Garegin Nzhdeh
Armenia Tovmas Nazarbekian
Armenia Movses Silikian
Armenia Armen Garo
Armenia Kevork Chavuș
Armenia Aghbiur Serob
Armenia Hamazasp Executed
Armenia Keri
Armenia Vartan
Armenia Christophor Araratov#
Armenia Daniel Bek-Pirumyan Executed
Armenia Arabo
Imperiul Otoman Sultanul Abdulhamid II
Imperiul Otoman Talaat Pașa Executed
Imperiul Otoman Enver Pasha
Imperiul Otoman Djemal Pasha Executed
Imperiul Otoman Wehib Pasha
Imperiul Otoman Nuri Pașa
Imperiul Otoman Halil Kut
Turcia Mustafa Kemal
Turcia Karabekir Bey
Azerbaidjan Fatali Khan Khoyski Executed
Azerbaidjan Mammad Amin Rasulzade
Azerbaidjan Khosrov Sultanov
Giorgi Kvinitadze
Giorgi Mazniashvili

Mișcarea armeană de eliberare națională[4][5][6] (armeană Հայ ազգային-ազատագրական շարժում Hay azgayin-azatagrakan sharzhum)[note 3] a urmărit înființarea unui stat armean. A inclus mișcări sociale, culturale, dar în principal politice și militare care au atins apogeul în timpul Primului Război Mondial și ai anilor ulteriori.

Influențată de iluminism și de dezvoltarea naționalismului în cadrul Imperiului Otoman, mișcarea națională armeană s-a dezvoltat la începutul anilor 1860. Apariția sa a fost similară cu cele ale altor mișcări ale națiunilor balcanice, mai ales cu cea a revoluționarilor greci care au luptat în Războiul de Independență al Greciei.[24][25] Elita armenească și variate grupări militante au urmărit să apere populația armeană majoritar rurală din estul imperiului otoman de musulmani, ei fiind creștini, dar scopul principal era la început de a stimula reforme în Cele șase vilayete⁠(d), iar când aceasta a eșuat, noul scop suprem a fost de crea un stat armean pe teritoriile populate de armeni controlate la acea vreme de Imperiul Otoman și Imperiul Rus.[4][12]

De la sfârșitul anilor 1880, mișcarea s-a angajat într-un război de gherilă cu guvernul otoman și trupele neregulate kurde în regiunile de est ale imperiului, fiind condusă de trei partide politice armenești numite Partidul Social-Democrat Hunceac⁠(d), Partidul Armenakan⁠(d) și Federația Revoluționară Armeană. În general, armenii au văzut în Rusia un aliat natural în lupta împotriva turcilor, deși Rusia a avut o politică opresivă în Caucaz. Doar după ce și-a pierdut prezența în Europa în urma războaielor balcanice, guvernul otoman a fost nevoit să semneze pachetul armean de reforme⁠(d) la începtul lui 1914, care a fost întrerupt de Primul Război Mondial.

În timpul Primului Război Mondial, armenii ce locuiau în Imperiul Otoman au fost exterminați sistematic de guvern prin Genocidul Armean. Potrivit unor estimări, din 1894 până în 1923, în jur de 1,500,000—2,000,000 de armeni au fost uciși de Imperiul Otoman.[26] După ce decizia de a-i extermina pe armeni a fost luată de Ministerul de Interne al Imperiului Otoman și a fost implementată prima dată în urma Directivei 8682 din 25 februarie 1915, zeci de mii de armeni din Rusia s-au alăturat armatei ruse ca unități voluntare armene⁠(d), rușii promițându-le autonomia. Prin 1917, Rusia controla multe teritorii populate de armeni din Imperiul Otoman. După Revoluția din Octombrie, trupele rusești s-au retras, lăsând trupele neregulate armene singura împotriva turcilor. Consiliul Național Armean⁠(d) a proclamat Republica Armenia pe 28 mai 1918, înființând așadar un stat armean pe teritoriile populate de armeni din Caucazul de Sud.

În jurul anului 1920, guvernul bolșevic din Rusia și Guvernul Ankarei⁠(d) au ajuns cu succes la putere în țările lor. Revoluționarii turci au ocupat cu succes jumătatea occidentală a Armeniei, în timp ce Armata Roșie a invadat și anexat Republica Armenia în decembrie 1920. În 1921, a fost semnat un tratat de prietenie între Rusia bolșevică și Turcia kemalistă. Teritoriile Armeniei controlate anterior de Rusia au fost în cea mai mare parte anexate de Uniunea Sovietică, teritorii pe care s-a înființat Republica Sovietică Socialistă Armenească. Sute de mii de refugiați de genocid s-au regăsit în Orientul Mijlociu, Grecia, Franța și SUA, dându-se start unei noi epoci pentru diaspora armenească. Armenia Sovietică a existat până în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat și a fost înființată actuala (a treia) Republică Armeană.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Note
  1. ^ Deși nu există o dată certă care să fie considerată începutul mișcării, anumiți istorici pretind că răscoala de la Zeitun din 1862 este începutul.[3] Sfârșitul mișcării n-are o dată specificată. Controlul deplin sovietic asupra Armeniei a fost stabilit la mijlocul anului 1921, dar oficial, a devenit parte a Uniunii Sovietice și și-a pierdut de jure independența abia odată cu Tratatul pentru crearea Uniunii Sovietice din 1922.
  2. ^ Federația Revoluționară Armeană (ARF, Dashnak) este recunoscută ca forță dominantă a mișcării; în orice caz, atât partidul Hnchak⁠(d) cât și cel Armenakan⁠(d) au avut roluri importante, în anumite locuri depășind influența ARF.
  3. ^ cunoscută de asemenea ca mișcarea armeană de eliberare,[7][8][9][10] mișcarea revoluționară armeană,[11][12][13] mișcarea Fedayee,[14][15][16][17] (ֆիդայական շարժում), mișcarea armeană de voluntari[18][19][20] și revoluția armeană[21][22][23]
Adnotări
  1. ^ Suny, Ronald Grigor; Goçek, Fatma Müge; Naimark, Norman M. (). A Question of Genocide: Armenians and Turks at the End of the Ottoman Empire. Oxford: Oxford University Press. p. 261. ISBN 9780199781041. 
  2. ^ Israel Ori⁠(d)
  3. ^ Nalbandian 1967, p. 71: „Rebeliunea de la Zeitun din 1862 a devenit prima dintr-o serie de insurecții din Armenia turcă împotriva regimului otoman ce s-au inspirat din ideile revoluționare ce au străbătut lumea armeană.”
  4. ^ a b Chahinian, Talar (). The Paris Attempt: Rearticulation of (national) Belonging and the Inscription of Aftermath Experience in French Armenian Literature Between the Wars. Los Angeles: Universitatea din California, Los Angeles. p. 27. ISBN 9780549722977. 
  5. ^ Mikaberidze, Alexander (). Conflict and Conquest in the Islamic World: A Historical Encyclopedia, Volume 1. Santa Barbara, California: ABC-CLIO. p. 318. ISBN 9781598843361. 
  6. ^ Rodogn, Davide (). Against Massacre: Humanitarian Interventions in the Ottoman Empire, 1815-1914. Oxford: Princeton University Press. p. 323. ISBN 9780691151335. 
  7. ^ Kaligian, Dikran Mesrob (). Armenian Organization and Ideology under Ottoman Rule: 1908-1914. New Brunswick, NJ: Transaction Publishers. p. 149. ISBN 9781412848343. 
  8. ^ Nichanian, Marc (). Writers of Disaster: Armenian Literature in the Twentieth Century, Volume 1. Princeton, NJ: Gomidas Institute. p. 172. ISBN 9781903656099. 
  9. ^ Panossian, Razmik (). The Armenians: From Kings And Priests to Merchants And Commissars. New York: Columbia University Press. p. 204. ISBN 9780231511339. 
  10. ^ Kirakosyan, Jon (). The Armenian genocide: the Young Turks before the judgment of history. Madison, Conn.: Sphinx Press. p. 30. ISBN 9780943071145. 
  11. ^ Chalabian, Antranig (). General Andranik and the Armenian Revolutionary Movement (. Southfield, MI. 
  12. ^ a b Ishkanian, Armine (). Democracy Building and Civil Society in Post-Soviet Armenia. New York: Routledge. p. 5. ISBN 9780203929223. 
  13. ^ Reynolds, Michael A. (). Shattering Empires: The Clash and Collapse of the Ottoman and Russian Empires 1908-1918. Cambridge: Cambridge University Press. p. 71. ISBN 9781139494120. 
  14. ^ Chalabian, Antrang (). Dro (Drastamat Kanayan): Armenia's First Defense Minister of the Modern Era. Los Angeles, CA: Indo-European Publishing. p. v. ISBN 9781604440782. 
  15. ^ Libaridian, Gerard J. (). Armenia at the crossroads: democracy and nationhood in the post-Soviet era : essays, interviews, and speeches by the leaders of the national democratic movement in Armenia. Watertown, Massachusetts: Blue crane books. p. 14. ISBN 9780962871511. 
  16. ^ Høiris, Ole; Yürükel, Sefa Martin (). Contrasts and solutions in the Caucasus. Aarhus: Aarhus University Press. p. 230. ISBN 9788772887081. 
  17. ^ Ter Minassian, Anahide (). Nationalism and socialism in the Armenian revolutionary movement (1887-1912). Cambridge, Massachusetts: Zoryan Institute. pp. 19, 42. ISBN 9780916431044. 
  18. ^ Balakian, Grigoris (). Armenian Golgotha: a memoir of the Armenian genocide, 1915-1918. New York: Vintage Books. p. 44. ISBN 9781400096770. 
  19. ^ Dadrian, Vahakn N. (). Warrant for Genocide: Key Elements of Turko-Armenian Conflict. Transaction Publishers. p. 115. ISBN 9781412841191. 
  20. ^ Midlarsky, Manus I. (). The Killing Trap: Genocide in the Twentieth Century. Cambridge University Press. p. 161. ISBN 9781139445399. 
  21. ^ Vratsian, Simon (). „The Armenian Revolution and the Armenian Revolutionary Federation”. Armenian Review. Watertown, MA. 
  22. ^ Giuzalian, Garnik. Hayots Heghapokhuthiunits Aratj [Before the Armenian revolution], Hushapatum H.H. Dashnaktsuthian 1890-1950 [Historical collection of the A.R. Federation 1890-1950] (Boston: H.H. Buro [Bureau of the Armenian Revolutionary Federation], 1950
  23. ^ Suny, Ronald Grigor (). Looking Toward Ararat: Armenia in Modern History. Bloomington: Indiana university press. pp. 67–68. ISBN 9780253207739. Revoluția armeană s-a născut dintr-o romantică, fiind inspirată de populismul rus, revoluția bulgară... 
  24. ^ Hovannisian, Richard G. (). The Armenian Genocide: History, Politics, Ethics. Palgrave Macmillan. p. 129. ISBN 9780312048471. 
  25. ^ Göl 2005, p. 128: „Obținerea independenței Greciei din 1832 a servit ca un exemplu pentru armenii otomani, cărora de asemenea li s-a permis să-și folosească limba în mass-media tipărită mai devreme.”
  26. ^ Auron, Yair (). The Banality of Indifference: Zionism and the Armenian Genocide. Transaction Publishers. p. 44. ISBN 9781412844680. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]