Maximilien Luce
Maximilien Luce | |
Date personale | |
---|---|
Născut | [1][2][3][4][5] Paris, Franța |
Decedat | (82 de ani)[6][3][7][8][9] Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial |
Înmormântat | Rolleboise |
Copii | Frederic Luce[*] |
Cetățenie | Franța[10][11] |
Ocupație | pictor litograf[*] artist grafic[*] grafician[*] |
Limbi vorbite | limba franceză[12] |
Activitate | |
Studii | École nationale supérieure des arts décoratifs |
Pregătire | Diogène Maillart |
Mișcare artistică | Pointilism |
Opere importante | Q17492306[*] , Le chantier[*] , Q17493019[*] |
Modifică date / text |
Maximilien Luce (n. , Paris, Franța – d. , Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) a fost un artist neoimpresionist francez, cunoscut pentru picturile, ilustrațiile, gravurile și arta grafică, precum și pentru activismul său anarhist. A început ca gravor, s-a concentrat apoi pe pictură, mai întâi ca impresionist, apoi ca pointilist, iar în cele din urmă a revenit la impresionism.
Viața timpurie și educația
[modificare | modificare sursă]Maximilien-Jules-Constant Luce s-a născut la 13 martie 1858 la Paris. Părinții săi, oameni cu mijloace modeste, au fost Charles-Désiré Luce (1823–1888), funcționar la calea ferată, și Louise-Joséphine Dunas (1822–1878). Familia locuia în Montparnasse, un cartier muncitoresc din Paris. Luce a urmat școala la l'Ecole communale, începând cu 1864.[13][14]
În 1872, Luce, în vârstă de paisprezece ani, a devenit ucenic al gravorului pe lemn Henri-Théophile Hildebrand (1824–1897). În timpul uceniciei sale de trei ani în xilografie, a urmat și cursuri serale de desen sub îndrumarea instructorilor Truffet și Jules-Ernest Paris (1827–1895). În această perioadă, Luce a început să picteze în ulei. S-a mutat împreună cu familia în suburbia Montrouge, din sudul Parisului. Educația sa artistică a continuat pe măsură ce a urmat cursurile de desen predate de Diogène Maillard (1840–1926) la fabrica de tapiserii Gobelins.[14]
Luce a început să lucreze în atelierul lui Eugène Froment (1844–1900) în 1876, producând tipărituri în lemn pentru diverse publicații, inclusiv L'Illustration și The Graphic din Londra. A urmat cursuri suplimentare de artă, la Académie Suisse și, de asemenea, în atelierul portretistului Carolus-Duran (1837–1917). Prin studioul lui Froment, Luce s-a împrietenit cu Léo Gausson și Émile-Gustave Cavallo-Péduzzi. Acești trei artiști au petrecut timp împrejurul Lagny-sur-Marne creând peisaje impresioniste.[13]
Opera
[modificare | modificare sursă]Luce a petrecut patru ani în armată, începând din 1879, servind în Bretania la Guingamp. În anul următor, a fost promovat la gradul de caporal și s-a împrietenit cu Alexandre Millerand, care, în 1920, a devenit președinte al Franței. În 1881 a cerut restabilirea gradului său inferior de soldat, clasa a II-a. Carolus-Duran și-a folosit influența pentru a obține un transfer pentru Luce la cazarma din Paris. Perioada sa în armată sa încheiat în 1883.[15]
Prevalența noului proces de imprimare prin zincografie a făcut ca xilografia să devină aproape depășită ca profesie.[13] Când oportunitățile de angajare ca gravor au devenit rare, Luce și-a mutat atenția către pictură cu normă întreagă în jurul anului 1883.[15]
Gausson și Cavallo-Péduzzi l-au introdus pe Luce în jurul anului 1884 în tehnica divizionistă dezvoltată de Georges Seurat. Acest lucru l-a influențat pe Luce să înceapă să picteze în stilul pointilist.[16] Spre deosebire de maniera detașată a lui Seurat, picturile lui Luce erau portrete pasionate ale subiectelor contemporane, înfățișând „efectele violente ale luminii”.[17] S-a mutat la Montmartre în 1887. Luce s-a alăturat Société des Artistes Indépendants și a participat la a treia expoziție de primăvară, unde Paul Signac a cumpărat una dintre piesele sale, La Toilette. Camille Pissarro și criticul Félix Fénéon au fost, de asemenea, impresionați de cele șapte lucrări expuse de Luce.[16] Fénéon l-a caracterizat pe Luce drept „un om aspru, cinstit, cu un talent aspru și musculos”.[18] Pe lângă Pissarro și Signac, i-a întâlnit pe mulți dintre ceilalți neoimpresioniști, inclusiv pe Seurat, Henri-Edmond Cross, Charles Angrand, Armand Guillaumin, Hippolyte Petitjean, Albert Dubois-Pillet și pe fiul lui Pissarro, Lucien.[16] Un critic al The New York Times a declarat că această perioadă pointilistă este punctul culminant al carierei artistice a lui Luce, evidențiind pictura radiantă din 1895 Pe malul Senei la Poissy ca exemplu. El a descris pictura executată cu pricepere drept „o sărbătoare lirică a naturii”.[18]
Cu excepția anilor 1915 până în 1919, Luce a expus în fiecare expoziție la Les Indépendants din 1887 până când a murit în 1941,[16] inclusiv o retrospectivă de treizeci de ani organizată în 1926.[19] În 1909, a fost ales vicepreședinte al Société des Artistes Indépendants[20] și a fost ales președinte în 1935, după moartea lui Signac, care ocupase postul din 1908.[21] Cu toate acestea, în 1940, a demisionat din funcție ca un protest împotriva legilor regimului de la Vichy care ar fi interzis artiștilor evrei să facă parte din acest grup.[22] Luce a avut prima sa expoziție individuală, aranjată de Fénéon, în iulie 1888, expunând zece tablouri la birourile La Revue indépendante.[13][16] A prezentat șase tablouri la expoziția Les XX din 1889 de la Bruxelles. Pe când era acolo, l-a întâlnit pe Octave Maus, directorul Les XX, precum și pe poetul simbolist Emile Verhaeren și pe colegul pictor neoimpresionist Théo van Rysselberghe.[16] Opera lui Luce a fost prezentată și în cea de-a noua expoziție Les XX, în 1892.[23]
În primăvara anului 1892, Luce a călătorit cu Pissarro la Londra. Mai târziu în acel an, a vizitat Saint-Tropez cu Signac, iar în vara lui 1893, a plecat în Bretania.[13]
De la începutul secolului al XX-lea, identificarea sa cu neoimpresioniștii a început să dispară, pe măsură ce a devenit mai puțin activ din punct de vedere politic, iar stilul său artistic s-a mutat de la neoimpresionism și a reluat pictura într-o manieră impresionistă.[13][21] Unele dintre picturile sale din această perioadă înfățișau soldați răniți din Primul Război Mondial care soseau de pe frontul de luptă la Paris.[18]
Luce a descris o gamă diversă de subiecte în lucrările sale de-a lungul unei lungi cariere. Cel mai frecvent a creat peisaje, dar celelalte lucrări ale sale includ portrete, naturi moarte (în special florale), scene domestice, cum ar fi scăldătorii și imagini cu sudori, operatori de laminoare și alți muncitori.[18][21]
Anarhismul
[modificare | modificare sursă]Luce s-a aliniat cu neoimpresioniștii nu numai în tehnicile lor artistice, ci și în filosofia lor politică a anarhismului. Multe dintre ilustrațiile sale au fost prezentate în periodice socialiste, în special în La Révolte, revista lui Jean Grave, care a fost numită mai târziu Les Temps nouveaux.[13] Alte publicații socialiste/anarhiste la care a contribuit includ Le Père Peinard,[16] Le Chambard[23] și La Guerre sociale.[20] La 8 iulie 1894, Luce, suspectat de implicare în asasinarea din 24 iunie a președintelui Franței Marie-François-Sadi Carnot, a fost arestat și a închis la închisoarea Mazas. A fost eliberat patruzeci și două de zile mai târziu, la 17 august, în urma achitării sale în Procès des trente. A publicat Mazas, un album format din zece litografii care documentează experiențele lui și ale altor deținuți politici încarcerați în Mazas; însoțind litografiile erau texte de Jules Vallès.[23] În 1896, în timp ce regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei vizita Parisul, poliția l-a reținut pe Luce pe motiv că era un „anarhist periculos”.[24]
Alegerea lui Luce a subiectului pentru arta sa a fost adesea înrădăcinată în convingerile sale politice. Prin picturile sale, el a demonstrat cu pasiune empatie și camaraderie cu proletariatul.[13]
Familia
[modificare | modificare sursă]În 1893, Luce a cunoscut-o la Paris pe Ambroisine „Simone” Bouin. Ea a devenit modelul, tovarășul,[25] soția de drept comun[26] și soția lui. Bouin era de obicei numită „Madame Luce”, chiar înainte de eventuala căsătorie. Ea a fost frecvent un model pentru el, apărând în multe dintre lucrările sale, adesea parțial sau complet nud, alteori înfățișată în scene precum pe un balcon sau pieptănându-și părul.[27] Primul fiu al cuplului, Frédérick, s-a născut pe 5 iunie 1894, dar a murit cincisprezece luni mai târziu, la 2 septembrie 1895.[23] Al doilea copil, pe care l-au numit de asemenea Frédérick, s-a născut în 1896[24], iar în 1903 l-au adoptat pe nepotul lui Ambroisine, Georges Édouard Bouin, care devenise orfan. Cuplul s-a căsătorit la 30 martie 1940 la Paris; doar câteva luni mai târziu, Ambroisine a murit, la Rolleboise, la 7 iunie 1940.[25]
Decesul și aprecierea
[modificare | modificare sursă]Luce a murit în locuința sa din Paris la 7 februarie 1941, la vârsta de 83 de ani. A fost înmormântat la Rolleboise. În mai 1941, Bibliothèque nationale de France a organizat o expoziție memorială, iar o altă expoziție memorială a fost realizată la Les Indépendants din martie până în aprilie 1942.[28]
Luce a fost printre cei mai productivi dintre neoimpresioniști, creând peste două mii de picturi în ulei, un număr relativ mare de acuarele, guașe, pasteluri și desene și peste o sută de imprimeuri.[29]
Musée d'Orsay îl evaluează pe Luce drept „unul dintre cei mai buni reprezentanți ai mișcării neo-impresioniste”.[17] Deși a avut multe expoziții personale ale operei sale în Franța, prima din Statele Unite a avut loc abia în 1997 la Wildenstein & Company din Manhattan.[18]
Notre Dame de Paris, pictată în 1900, a fost vândută la licitație în mai 2011 pentru 4.200.000 dolari, stabilind un record pentru o lucrare semnată de Luce.[30]
Galerie
[modificare | modificare sursă]-
Bărbat spălându-se, 1887
-
Portul Londrei, noaptea High Museum of Art
-
Côte de la citadelle, 1892
-
Scenă de stradă în Paris, 1896
-
L’Aciérie, 1899
-
Montmartre, de la rue Cortot, vue vers Saint-Denis, c. 1900
-
Les batteurs de pieux, 1902
-
O stradă în Paris în mai 1871, 1903–1906
-
Paysage près de Méréville, c. 1905
-
Portul Rotterdam, seara, 1908
-
Le chantier, 1911
-
Execuția lui Varlin, 1914–1917
-
Portretul doctorului Marieux
Referințe
[modificare | modificare sursă]- ^ The Fine Art Archive, accesat în
- ^ Maximilien Luce, Luce, Maximilien[*]
- ^ a b Maximilien Luce, SNAC, accesat în
- ^ Maximilien LUCE, Le Delarge
- ^ Maximilien Luce, KulturNav, accesat în
- ^ Maximilien Luce, GeneaStar
- ^ Autoritatea BnF, accesat în
- ^ Maximilien Luce, Benezit Dictionary of Artists, accesat în
- ^ Maximilien Luce (în engleză), RKDartists
- ^ ]][[Categorie:Articole cu legături către elemente fără etichetă în limba română, , accesat în
- ^ Museum of Modern Art online collection, accesat în
- ^ Autoritatea BnF, accesat în
- ^ a b c d e f g h Neo-Impressionist Painters, p. 323.
- ^ a b Neo-Impressionist Painters, p. 325.
- ^ a b Neo-Impressionist Painters, p. 326.
- ^ a b c d e f g Neo-Impressionist Painters, p. 327.
- ^ a b „Maximilien Luce, Neo-Impressionist. A Retrospective”. Musée d'Orsay. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ a b c d e Glueck, Grace (). „Painting His Way From Style To Style”. The New York Times. p. 22. Accesat în .
- ^ Neo-Impressionist Painters, p. 331.
- ^ a b Neo-Impressionist Painters, p. 330.
- ^ a b c Borobia, Mar. (). „Biography and Works: Maximilien Luce”. Thyssen-Bornemisza Museum. Accesat în .
- ^ „Maximilien Luce”. Anarchist Encyclopaedia. Recollection Books. martie 2006. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ a b c d Neo-Impressionist Painters, p. 328.
- ^ a b Neo-Impressionist Painters, p. 329.
- ^ a b Dictionary of Artists' Models, p. 73.
- ^ Neo-Impressionist Painters, p. 332.
- ^ Dictionary of Artists' Models, p. 74.
- ^ Neo-Impressionist Painters, p. 333.
- ^ Neo-Impressionist Painters, p. 324.
- ^ Kinsella, Eileen (). „$22 Million Monet Landscape Leads Christie's Imp/Mod Evening Sale”. ARTnews. Accesat în .
Surse
[modificare | modificare sursă]- Clement, Russell T.; Houzé, Annick (). Neo-Impressionist Painters: a Sourcebook on Georges Seurat, Camille Pissarro, Paul Signac, Théo Van Rysselberghe, Henri Edmond Cross, Charles Angrand, Maximilien Luce, and Albert Dubois-Pillet. Westport, CT: Greenwood Press. ISBN 0-313-30382-7. Accesat în .
- Clement, Russell T. (). Jill Berk Jiminez, Joanna Banham, ed. Dictionary of Artists' Models. Fitzroy Dearborn. ISBN 9781579582333. Accesat în .
Lecturi suplimentare
[modificare | modificare sursă]- Bouin-Luce, Jean and Denise Bazetoux, Maximilien Luce, catalogue raisonné de l'œuvre peint, Paris, Editions JBL, 1986–2005.
- Brown, Stephen, "Luce, the artist engage," Ph.D. dissertation, Columbia University, New York, N.Y. 2003
- Cazeau, Philippe, Maximilien Luce, Lausanne, Bibliothèque des arts, 1982.
- Fénéon, Fanny, Correspondance de Fanny & Félix Fénéon avec Maximilien Luce, illustrée par Luce de portraits originaux, Tusson, Charetnte, Du Lérot, 2001.
- Luce, Maximilien, Maximilien Luce, peindre la condition humaine, Paris, Somogy éditions d'art, 2000.
- Luce, Maximilien, Maximilien Luce, Palais des beaux-arts, [Charleroi] 29 octobre-4 decembre 1966, Charleroi, Palais des beaux-arts, 1966.
- Mantes-la-Jolie, Inspirations de bords de Seine, Maximilien Luce et les peintres de son époque, Paris, Somogy, 2004.