Masacrele de la Tărcaia și Grădinari (1919)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Masacrele de la Tărcaia și Grădinari (1919)
(Paștile negre de la Tărcaia)
Köröstárkányi emlékmű.jpg
Memorialul ridicat la Tărcaia, în memoria victimelor
LocSatele Tărcaia și Grădinari din Districtul Beiuș al Comitatului Bihor
Data19 aprilie 1919
ArmeMitraliere
Armament individual de infanterie (puști)
MorțiVictime civile:
• 91 de din satul Tărcaia
• 17 din satul Grădinari
ParticipanțiTrupe neregulate formate din etnici români din Depresiunea Beiuș
MotivControversat: răzbunare interetnică, sau act militar de lichidare al unor insurgenți într-o zonă de război

Masacrele de la Tărcaia și Grădinari au fost două evenimente petrecute la data de 19 aprilie 1919 în timpul Ofensivei Armatei României din Aprilie 1919 în satele Tărcaia și Grădinari din Districtul Beiuș al Comitatului Bihor, localități care aveau caracter de enclave maghiare. În cursul acestora, 91 și respectiv 17 civili de etnie maghiară au fost împușcați de către persoane civile înarmate care luptau alături de armata regulată română.

Istoricii și analiștii care au studiat evenimentele nu au ajuns la un consens referitor la cele întâmplate, actele respective fiind interpretate fie ca o răzbunare interetnică, fie ca un act militar de lichidare al unor insurgenți într-o zonă de război.

Contextul în care aceste incidente au avut loc este unul controversat, existând date care indică faptul că din localitatea Tărcaia, o parte dintre locuitorii acesteia au avut o contribuție la derapajele extremiste ale armatei ungare dislocate în zonă, soldate cu fapte reprobabile față de populația civilă română. Cu toate acestea:

  • evenimentele au avut loc într-o zonă intrată de scurtă vreme sub autoritatea Armatei României, a doua zi după deplasarea liniei frontului;
  • responsabilitatea principală a revenit unor trupe neregulate românești care luptau alături de cele regulate;
  • au murit civili dintr-un grup de persoane de etnie maghiară chemate la locul faptelor, ca urmare a solicitărilor făcute cu bună știință în numele noilor autorități militare din areal, să se adune fie pentru a li se comunica informații importante, fie pentru a contribui la lichidarea consecințelor unor evenimente recente.

Un monument comemorativ a fost ridicat la Tărcaia pentru aducerea aminte a celor petrecute aici. De asemenea, a fost depusă la Parlamentul României o inițiativă legislativă pentru declararea celor două sate ca localități martir, inițiativă ce era în luna iunie 2018 în proces de analiză.

„Aproape fiecare moment al Marii Uniri a fost umbrit de violență în multiplele ei ipostaze [...]. Conflictul româno-maghiar din primăvara și vara anului 1919 a fost doar unul dintre episoadele unei lungi istorii a violenței.[1]
—Vlad Pașca, istoric, 2018

Context[modificare | modificare sursă]

Marele Război mondial se încheiase oficial, dar, în prelungirea lui, au izbucnit zeci de conflicte locale la fel de traumatizante și de categorice. O lume în alb și negru, care nu lăsa prea mult loc griurilor dialogului și înțelegerii.[1]
—Vlad Pașca, istoric, 2018

În timpul Ofensivei Armatei României din Aprilie 1919, pe valea superioară a Crișului Negru au avut loc lupte intense între trupele Diviziei 2 Vânători și cele ale Diviziei Secuiești. Aflată în defensivă, Divizia Secuiască a abandonat rând pe rând pozițiile de la Criștior și Cărpinet la 16 aprilie, pe cea de la Vașcău la 17 aprilie, iar la 18 aprilie luptele se duceau deja pe linia Tărcaia (maghiară Köröstárkány) – Grădinari (fost Negru, în maghiară Kisnyégerfalva).[2]

În vecinătatea sudică a Beiușului (maghiară Belényes), satele Finiș (maghiară Várasfenes) și Tărcaia constituie enclave maghiare.[3] În perioada 17-19 aprilie 1919, o serie de asasinate care a avut ca țintă români la Finiș și Păntășești (maghiară Pantasa) și incendieri Drăgănești (maghiară Dragánfalva) sau tentative de incendiere la Totoreni (maghiară Tatárfalva) din partea trupelor maghiare, cu cooperarea populației maghiare din Tărcaia, au avut loc.[A][4]

Pe valea Crișului Negru, coloana românească de atac a fost formată de trupe ale regimentelor 9 Vânători și 86 Infanterie[5] (fostul Corp de Voluntari „Horia”).[6] La 18 aprilie 1919 în jurul prânzului, poziția înaintată maghiară aflată pe aliniamentul Finiș – Tărcaia sud – liziera de sud a satului Drăgănești, care apăra Beiușul, a fost luată cu asalt de către trupele române. În apărare în tranșee, alături de forțele regulate ungare au participat și membri ai populației maghiare din Tărcaia. La ora 19 în aceeași zi, inamicul amenințat de a fi învăluit dinspre satul Talpe (maghiară Talp) a dat foc satului Dragănești și s-a retras în timpul nopții, inclusiv din Beiuș.[B][5]

A doua zi pe 19 aprilie dimineața, satul Negru a fost ocupat de trupele române, care au trimis la Tărcaia un pluton pentru a dezarma populatia maghiară din localitate.[5] Militarii români au intrat în sat la ora 7 dimineața[7] și conform profesorului Traian Mager, plutonul a fost primit cu focuri de armă din casele civililor.[5] În aceeași zi, un căpitan român a fost ucis.[7]

Desfășurare[modificare | modificare sursă]

La Tărcaia[modificare | modificare sursă]

Tărcaia (1913)
Biserica reformată din localitate, în faţa căreia au fost mitraliaţi civilii maghiari. Memorialul ridicat în 1999, se vede în primul plan.

La data de 19 aprilie 1919 (în Sâmbăta Mare), la Tărcaia sătenii din localitate au fost chemați la o adunare care urma să aibă loc în fața bisericii reformate, pentru a li se comunica informații de utilitate publică, în conformitate cu noul context.[8] Sătenii care nu fugiseră odată cu venirea trupelor române[9] odată adunați, bărbații au fost selectați într-un grup separat și în fața propriilor soții și ai copiilor, au fost mitraliați în câteva minute. În continuare, făptuitorii au intrat pe străzi și au continuat să omoare populația civilă. Totalul bilanțului s-a ridicat la un număr de 91 de victime civile, dintre care cea mai tânără avea vârsta de 16 ani și cea mai vârstnică persoană 83 de ani.[2] Conform arhiepiscopului Ernest Nyáry, oamenii din piață erau neînarmați.[8]

O parte dintre victime au fost executate în fața propriei case. Au existat de asemena cazuri de mutilări, iar conform registrelor de stare civilă ale bisericii, au fost îngropați de vii numitul M . Antal Mihály împreună cu soția sa.[2] Judele Péter Fenesi, care a încercat să calmeze spiritele și să facă să existe conlucrare cu noile forțe armate,[C] om respectat al comunității și care se caracterizase până atunci în mod deosebit prin imprațialitate (indiferent de etnie sau religie), cinste și onoare, a fost de asemenea ucis. Asasinarea sa s-a petrecut după ce acesta, care era epitropul lăcașului de cult, le-a deschis soldaților și civililor români ușa bisericii, pe care aceștia doreau să o forțeze. După ce le-a ușurat accesul, soldații urcați în turnul bisericii au tras cu armamentul din dotare în cei care încercau să fugă din sat, omorând-i. Încercând să plece din zonă, judele a fost și el ucis. Morții rezultați, au fost îngropați într-o groapă comună.[2]

Au urmat 48 de ore de jaf, stopat ca urmare a venirii unei delegații oficiale de la Beiuș. Evidențele de stare civilă au înregistrat 88 din cele 91 de victime, ca aparținând parohiei bisericii reformate. Ca efect, au rămas 33 de văduve și 204 orfani. Multe persoane s-au refugiat în satele înconjurătoare, cu predilecție la Finiș, unde preotul ortodox din localitate a intervenit în apărarea propriilor consăteni.[2]

După câteva zile, populația refugiată s-a întors, a dezgropat și a identificat morții și i-a reînmormântat în cimitirul satului. Slujba de înmormântare a fost ținută de un preot reformat venit din Beiuș.[D][2]

La Grădinari[modificare | modificare sursă]

După cele petrecute la Tărcaia, o parte dintre locuitorii satului vecin Grădinari au fost adunați în fața bisericii reformate din localitate, sub pretextul că urmează să participe la înhumarea într-o groapă comună a celor morți din Tărcaia. Șaptesprezece dintre cei adunați aici au fost cu această ocazie uciși, printre ei aflându-se și János Bunta, epitrop al bisericii satului.[2]

Responsabilități[modificare | modificare sursă]

Supraviețuitorii masacrului de la Tărcaia au declarat că, responsabilitatea principală a revenit unor persoane civile înarmate care luptau alături de Armata României.[2] Toate sursele sunt unanime în acest sens.[10]

Conform istoricului Vlad Pașca, cele întâmplate au reprezentat acte de răzbunare de care sunt responsabili localnici români, anterior oprimați.[1] Responsabili au fost astfel sătenii din Drăgănești și Totoreni[10] (unde avuseseră loc incendieri sau tentative de incendiere din partea trupelor maghiare, cu cooperarea populației maghiare din Tărcaia),[4] motivația celor întâmplate putând fi însă și una economică.[E][11]

In memoriam[modificare | modificare sursă]

Subiectul masacrului de la Tărcaia a fost un subiect tabu în România în epoca interbelică precum și în perioada comunismului.[11] În România comunistă, pentru a nu fi data deceselor vizibilă și pentru a favoriza posibilitatea ca evenimentele să fie uitate, înscrisurile de pe crucile din cimitir au fost parțial răzuite și parțial tencuite. De abia în 1999 s-a ridicat un monument comemorativ, în satul Tărcaia.[2]

Cu titlu reparatoriu din punct de vedere moral, în anul 2014 (la 95 de ani de la cele petrecute), a fost inițiată în Parlamentul României o propunere legislativă care a vizat declararea satelor Tărcaia și Grădinari, ca localități martir.[2] Această propunere a fost adoptată de Senat la 3 martie 2015, la data de 3 aprilie 2017 fiind înscrisă pe ordinea de zi a Camerei Deputaților. În luna iunie 2018, figura ca fiind trimisă pentru raport suplimentar, la Comisia pentru administrație publică și amenajarea teritoriului.[12]

Propunerea legislativă în cauză a declanșat o controversă.[13] Locuitorii din Tărcaia au sprijinit activ[14] forțele regulate maghiare.[10] Astfel conform afirmațiilor din anul 2015 ale colonelul în rezervă Grigore Bartoș, fost comandant al Garnizoanei Oradea, sătenii din Tărcaia pot fi considerați eroi de către neamul lor, dar nu și martiri. El și-a argumentat cele spuse, afirmând că aceștia au acționat instigați fiind de gărzile și trupele regimului bolșevic al lui Béla Kun. Respectivii au provocat armata română cantonată în zonă atacând-o, ceea ce a determinat contraatacul și respectiv lichidarea insurgenților, într-o situație în care era în vigoare starea de război dintre statele român și ungar. Astfel, conform lui Grigore Bartoș, trupele române nu au ucis civili nevinovați, ci combatanți care s-au angajat în luptă împotriva lor.[13] De asemenea, istoricul Gabriel Moisă a afirmat în anul 2014 că dintre cei uciși la Tărcaia, o parte nu au fost chiar nevinovați. Cei în cauză, înrolați fiind în trupele căpitanului Verbőczy, dăduseră foc la sate, omorâseră și torturaseră oameni.[15]

Subiectul este întălnit în literatura maghiară memorialistică[16] și istorică și sub numele de Paștile negre de la Tărcaia.[17]

Note[modificare | modificare sursă]

  • A Retragerea s-a făcut ca urmare a unui ordin primit în data de 18 aprilie și a avut scopul de a evita încercuirea care ar fi urmat, datorită faptului că trupele maghiare care apărau zona Ciucea părăsiseră pozițiile.[2]
  • B Maghiarii din Tărcaia care s-au înrolat voluntari în trupele ungare, au fost printre cei care au acționat în direcția desemnării românilor care au fost ulterior vizați de represiunea trupelor maghiare.[18] Astfel, la 17 aprilie Gheorghe Pălcuț,[4] comerciant din Finiș și om de legătură cu organizația P.N.R. din Beiuș, a fost ucis în apropierea satului Negru (actual Grădinari).[19] Suplimentar, în Tărcaia s-a constituit sub conducerea lui F. Szatmari Janos și a fiului său[18] (regăsiți ulterior printre cei uciși la Tărcaia),[2] un comandament bolșevic care s-a remarcat prin acțiuni dure împotriva românilor. La 18 aprilie 1919 aceștia doi împreună cu un grup de locuitori maghiari din Tărcaia au incendiat o parte a localității Drăgănești, ceea ce a fost încercat cu mai puțin succes și la Totoreni. În schimb, la Totoreni au reușit să oblige un număr de localnici, să sape tranșee de apărare împotriva armatei române.[18] Cu puțin timp înainte de venirea armatei române în zonă, în localitatea Păntășești femeia Ana Iovan a fost schingiuită prin tăierea sânilor, după care aceasta a fost împușcată.[4] Cel mai grav incident în care membri ai comunității maghiare din Tărcaia au fost implicați s-a petrecut la Sighiștel (maghiară Kisszegyesd), unde aceștia însoțind trupe bolșevice au fost parte a evenimentelor care au dus la moartea unor români.[18]
  • C Acesta spre diferență de preotul reformat al parohiei respective, rămăsese în localitate, considerând că este de datoria sa să nu-și lase comunitatea fără conducere și sprijin.[2]
  • D Preotul din localitate fugise de la începutul lunii aprilie din sat, lăsând cheia bisericii, judelui Fenesi.[2]
  • E Maghiarii din Tărcaia erau principalii proprietari de terenuri arabile de la granița cu Beiușul, precum și din zona satului Totoreni sau din zona montană situată la nord-vest de Vașcău.[10] Mulți dintre localnicii români ai satelor din jur slujeau astfle la fermierii maghiari din Tărcaia.[11]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Pașca, Vlad; VIDEO Marea Unire pe șleau 1.1. Unirea a fost făcută (și) cu arma în mână; 18 iunie 2018; accesat la 19 iunie 2018
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n Senat, Parlamentul României; Expunere de motive privind declararea satelor Tărcaia și Grădinari, județul Bihor,localități martir; 3 martie 2015; Bucrurești; accesat la 19 iunie 2018
  3. ^ en Kocsis, Károly & Kocsis-Hodosi, Eszter; Hungarian minorities in the Carpathian Basin. A study in Ethnic-Geography; Matthias Corvinus Publishing; Toronto - Buffalo, Canada - USA; ISBN 1-8827-8504-5; accesat la 19 iunie 2018
  4. ^ a b c d Războiul româno-maghiar din anul 1919, Dacoromania, Nr. 16-2004; I; accesat la 19 iunie 2018
  5. ^ a b c d Mager, Traian; Ținutul Hălmagiului, Vol. IV; Tiparul Tipografiei Diecezane; Arad; 1938; Concentrarea trupelor române la Hălmagiu și ofensiva de la 16 Aprilie 1919; accesat la 19 iunie 2018
  6. ^ Petraș, Lucian; Aspecte ale activității militare și politice desfășurate de generalul Sabin Banciu; Armata și Societatea civilă - studii și comunicări prezentate la sesiunea științifică dedicată Zilei Arhivelor Militare și aniversării a 92 de ani de la înființarea Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice și a 145 de ani de la înființarea Serviciului Istoric al Armatei - Pitești, 28 iulie 2012; Ed. Istros; 2012; pp. 64-66 (p. 65); accesat la 19 iunie 2018
  7. ^ a b Calvarul Bihorului, Vasilescu, 1994, p. 122
  8. ^ a b en Nyary, Eva; A Moment from Eternity: Life of Ernest Nyáry, Archbishop of Baghdad; XLibris LLC; 2014; ISBN 978-1499038477; accesat la 19 iunie 2018
  9. ^ hu Köröstárkány fekete húsvétja..., Seres, 2009, p. 22
  10. ^ a b c d hu Köröstárkány fekete húsvétja..., Seres, 2009, p. 20
  11. ^ a b c hu Köröstárkány fekete húsvétja..., Seres, 2009, p. 21
  12. ^ Camera Deputaților, România; PL-x nr. 185/2015 Proiect de Lege privind declararea satelor Tărcaia și Grădinari, județul Bihor, localități-martir; cdep.ro; accesat al 19 iunie 2018
  13. ^ a b Criș, Adrian; Știre: Fostul comandant al Garnizoanei: Mihai Viteazul și Regele Ferdinand să fie împreună în Piața Unirii (FOTO); 20 aprilie 2015; ebihoreanul.ro
  14. ^ Köröstárkány fekete húsvétja..., Seres, 2009, p. 19
  15. ^ Criș, Adrian; Știre: Ședința în care CJ Bihor a făcut 5 cetățeni de onoare post-mortem, tulburată de divergențe româno-maghiare (FOTO); 18 Aprilie 2014; ebihoreanul.ro; accesat la 20 iunie 2018
  16. ^ hu Ferenc, Gábor; Életem viharának emlékére - Köröstárkány fekete húsvétja [Amintiri din furtuna vieții mele - Paștile negre de la Tărcaia] ; Magánkiadás; Nagyvárad; 2013
  17. ^ hu Köröstárkány fekete húsvétja..., Seres, 2009, p. 18
  18. ^ a b c d Moisă, Gabriel (Prof. Univ. Dr., Univ. Oradea); 20 aprilie 1919 - 20 aprilie 2014 - Despre înțelegerea sensului istoriei; Crișana, 17 Aprilie 2014
  19. ^ Faur, Viorel; Viața politică a românilor bihoreni (1849-1919); Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”; Oradea; 1992; p.154

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară
  • ro Vasilescu, Stelian; Calvarul Bihorului; Ed. Galant; Oradea; 1994
  • hu Ferenc, Gábor; Életem viharának emlékére - Köröstárkány fekete húsvétja [Amintiri din furtuna vieții mele - Paștile negre de la Tărcaia]; Magánkiadás; Nagyvárad; 2013

Vezi și[modificare | modificare sursă]