Marele Război Sioux din 1876

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Marele Război Sioux din 1876
Parte a Războaiele Sioux
Battle of the Little Big Horn.jpg
Ultima redută a lui Custer la Little Bighorn în Rezervația Indiană Crow.
Informații generale
Perioadă 1876-1877
Locație Teritoriul Montana, Teritoriul Dakota, Teritoriul Wyoming, Rezervația Indiană Crow.
Rezultat Victorie a Statelor Unite
Beligeranți
Statele Unite
Shoshone
Crow
Pawnee
Lakota
Dakota
Cheyenne
Arapaho,
Conducători
George Crook
Alfred H. Terry
George A. Custer
Nelson A. Miles
Wesley Merritt
Crazy Horse
Sitting Bull
Little Wolf
Dull Knife
Pierderi
circa 300 circa 250-280

Marele Război Sioux din 1876, cunoscut și sub numele de Războiul Dealurilor Negre, a fost o serie de bătălii și negocieri care au avut loc în perioada 1876-1877 între triburile Lakota Sioux și Cheyenne-ii Nordici și guvernul Statelor Unite. Cauza războiului a fost reprezentată de dorința guvernului SU de a obține Dealurile Negre. După descoperirea filoanelor de aur în Dealurile Negre, coloniștii au început să pătrundă pe teritoriile americanilor nativi, iar triburile Sioux și Cheyenne au refuzat cedarea acestora Statelor Unite. În general, armata SU și istoricii plasează triburile Lakota în centrul evenimentelor, în special datorită numărului acestora, însă unii indieni consideră că triburile Cheyenne reprezentau ținta principală a campaniei militare.[1]

Dintre toate bătăliile și încăierările din acest război, cea mai cunoscută rămâne Bătălia de la Little Bighorn, cunoscută și sub denumirea de Ultima Redută a lui Custer, cea mai importantă din numeroasele conflicte dintre armata Statelor Unite și călăreții indieni. În ciuda victoriei indienilor, Statele Unite au utilizat resursele naționale cu scopul de a-i obliga pe indieni să se predea, în special prin atacarea și distrugerea taberelor și proprietăților acestora. Marele Război Sioux a avut loc în timpul administrației lui Ulysses S. Grant și Rutherford B. Hayes. Acordul din 1877 (19 Stat. 254, adoptat pe 28 februarie, 1877) anexa în mod oficial teritoriu SIoux și stabilea rezervații indiene permanente.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Tribul Cheyenne a migrat spre vest în Dealurile Negre și Comitatul Powder River înaintea celor din Lakota și i-au introdus pe aceștia în cultura cabalină în jurul anului 1730. Până în târziul secolului al XVIII-lea, tribul Lakota - aflat în creștere -a început să-și extindă teritoriul la vest de râul Missouri. Aceștia au alungat tribul Kiowa și au creat alianțe cu triburile Cheyenne și Arapaho cu scopul de a controla teritoriile cu bizoni aflate în nordul Marilor Câmpii.[1] Dealurile Negre, situate în vestul statului Dakota de Sud, au devenit o sursă importantă de lemn, plante și vânat pentru Lakota. În cultura Lakota, aceștia sunt au valoarea sacră.

O hartă a Marii Rezervații Sioux stabilite în 1868. „Teritoriile necedate” ale Sioux și Cheyenne era în vestul rezervației în Montana și Wyoming. Dorința guvernului Statelor Unite de a obține Dealurile Negre reprezintă cauza principală a marelui Război Sioux.

Până în târziul secolului XIX, tribul nordic Cheyenne a devenit primul trib care a condus o campanie de lupte. Deoarece americanii europeni aveau diferite denumiri pentru Cheyenne, armata nu a conștientizat unitatea acestora. Armata Statelor Unite a distrus șapte tabere Cheyenne înainte de 1876, plus încă trei în acel an. Începând cu 1860, tribul Cheyenne a devenit o forță importantă în conflictele din Marile Câmpii. „Niciun alt grup din câmpii nu a atins o astfel de autoritate și organizare tribală”.[1] Tratatul din Fortul Laramie din 1868, semnat de guvernul Statelor Unite și de către liderii Lakota și triburile nordice Cheyenne în urma războiului lui Red Cloud, a dus la formarea unei regiuni intitulate Marea Rezervație Sioux, regiune din teritoriul Lakota. Aceasta îngloba jumătate din partea vestică a statului Dakota de Sud, inclusiv regiunea Dealurilor Negre datorită importanței lor în cultura indienilor.[2] De asemenea, tratatul furniza un imens „teritoriu necedat” în Wyoming și Montana, comitatul Powder River, în calitate de teritoriu de vânătoare pentru Cheyenne și Lakota. Atât pe teritoriul necedat, cât și pe teritoriul rezervației, coloniștilor albi le era interzis să pătrundă, cu excepția reprezentanților guvernului Statelor Unite.[3][1]

Totuși, numărul tot mai mare de mineri și coloniști care intrau pe teritoriul Dakota a anulat rapid înțelegerile. Guvernul Statelor Unite nu a reușit să-i oprească pe coloniști din a încălca teritoriul indienilor. Până în 1872, oficialii teritoriali au luat în considerare colectarea resurselor bogate de lemn din Dealurile Negre și transportarea lor pe râul Cheyenne până pe Missouri, unde noile așezări aveau nevoie de cherestea. Zona geografică sugera posibilitatea prezenței resurselor minerale. Când o comisie a luat legătura cu Agenția Indiană Red Cloud despre posibilitatea de a ceda Dealurile Negre, colonelul John E. Smith a menționat că aceasta a fost „singura parte din rezervația care avea valoare pentru ei”. A concluzionat că „nimic cu excepția exterminării nu-i va înstrăina de acel teritoriu”.[4]

În 1874, guvernul a stabilit o expediție condusă de generalul Custer cu scopul de a examina Dealurile Negre. Această acțiune a trezit îngrijorarea triburilor Lakota. Înainte ca echipa lui Custer să se reîntoarcă la Fortul Abraham Lincoln, vești cu privire la descoperirea zăcămintelor de aur de către aceștia au fost telegrafiate la nivel național.[5] Prezența resurselor minerale valoroase au fost confirmate anul următor de către expediția geologică Newton-Jenney.[6] Prospectorii - motivați de criza financiară din 1873 - și-au făcut apariția în Dealurile Negre încălcând tratatul de la Fortul Laramie. La scurt timp, mii de mineri au invadat dealurile înainte de încheierea goanei după aur. Grupuri organizate au călătorit din state îndepărtate precum New York, Pennsylvania și Virginia.[7]

Inițial, armata Statelor Unite s-a chinuit să-i împiedice intrarea minerilor în regiune. În decembrie 1874, de exemplu, un grup de mineri în frunte cu John Gordon din Sioux City, Iowa, a reușit să scape de patrula armatei și să ajungă în Dealurile Negre unde au petrecut trei luni înainte ca armata să-i izgonească. Totuși, astfel de evacuări au accentuat presiunea politică asupra administrației Grant de a dobândi Dealurile Negre.

În mai 1875, delegațiile Sioux conduse de Spotted Tail, Red Cloud și Lone Horn au călătorit spre Washington, D.C. în încercarea de a-l convinge pe președintele Ulysses S. Grant să onoreze tratatele existente și să oprească afluxul de mineri în teritoriile acestora. Aceștia s-au întâlnit cu Grant, secretarul Columbus Delano și Comisarul Afacerilor Indiene Edward Smith. Liderii Statelor Unite au declarat că Congresul își dorește să plătească tribului 25.000$ pentru teritoriu și să-i mute în Teritoriul Indian (azi statul Oklahoma). Din cauza acestor stipulații, delegații au refuzat să semneze noul tratat. Spotted Tail afirma că „Tu vorbești de altă țară, însă nu este țara mea; nu ma interesează și nu doresc să am de-a face cu ea. Nu m-am născut acolo ... Dacă este o țară atât de prosperă, ar trebui să trimiți acolo oameni albi exact în acest moment și să ne lași în pace”.[8] Deși căpeteniile nu au reușit să găsească o soluție pașnică, nu s-au alăturat liderilor Crazy Horse și Sitting Bull în conflictul ce avea să urmeze.

În acea toamnă, o comisie a Statelor Unite a fost trimisă către fiecare agenție indiană cu scopul de a organiza consilii cu tribul Lakota. Aceștia sperau să obțină aprobarea poporului și să pună presiune pe căpeteniile Lakota ca aceștia din urmă să fie nevoiți să semneze un nou tratat.[9] Încercarea guvernului de a obține Dealurile Negre a eșuat. În timp ce acestea reprezentaul cauza crizei, resentimentul tribului cu privire la extinderea intereselor Statelor Unite spre alte părți din teritoriul Lakota se intensifica. De exemplu, guvernul a propus ca traseul Căii Ferate Northern Pacific să treacă prin ultimul mare teritoriu populat cu bizoni.[10] Mai mult, armata Statelor Unite a executate câteva atacuri devastatoare asupra taberelor Cheyenne înainte de 1876.[1]

Beligeranți[modificare | modificare sursă]

Lt. Col. George Armstrong Custer a fost ucis în Bătălia de la Little Bighorn alături de alți 268 de soldați.
Sitting Bull, un Hunkpapa, a fost unul din principalii lideri Sioux.

Numărul luptătorilor indieni din război rămâne subiect de dispută, acesta fiind estimat între 900 și 4.000 de combatanți.[11] Șapte clanuri din Lakota Sioux cuprindeau în anii 1870 probabil 15.000 de bărbați, femei și copii, însă majoritatea locuiau în Marea Rezervație Sioux și reprezentau populația civilă. Un agent indian afirma în noiembrie 1975 că indienii care trăiau în zonele necedate înglobau „câteva sute de luptători”.[12] Generalul Crook estima că avea să infrunte până la 2.000 de luptători.[13] Majoritatea celor din Sioux care au rămas în teritoriul necedat în care avea să aibă loc conflictul proveneau din triburile Oglala și Hunkpapa, numărul acestora fiind în jur de 5.500.[14] Pe lângă aceștia, mai erau încă 1.500 de Cheyenne nordici și Arapaho, numărul total al populației stabilindu-se la 7.000 de indieni ostili. Printre aceștia ar putea fi până la 2.000 de luptători. Numărul celor care au luat parte la bătălia de la Little Bighorn s-a estimat între 900 și 2.000.[15]

Indienii erau avantajați datorită mobilității și cunoașterii teritoriului, însă toți erau luptători „cu jumătate de normă”. În primăvară, aceștia au fost parțial imobilizați din cauza slăbiciunii propriilor cai care au supraviețuit unei ierni lungi cu furaje insuficiente. Mare parte din vară și toamnă au petrecut-o la vânătoare de bizoni. Aproximativ o jumătate din luptătorii indieni aveau acces la arme de foc - de la puști Henry la muschete antice, iar cealaltă jumătate era înarmată cu arc cu săgeți.[16] Scurt și robust, arcul indian a fost construit astfel încât să poată fi utilizat în timpul călăriei, iar pe o rază scurtă de acțiune se dovedea a fi fatal. Cu toate acestea, era aproape inutil împotriva unui inamic bine fortificat sau aflat la distanță. De asemenea, rezervele de muniție erau insuficiente. Tradițional, indienii luptau mai degrabă pentru prestigiul individual decât pentru obiective strategice, deși Crazy Horse pare să fi reușit în a insufla tribului Sioux simțul năzuinței colective. Tribul Cheyenne era cel mai centralizat și bine organizat. Sioux și Cheyenne erau, de asemenea, implicați într-un conflict armat cu vechii lor dușmani, triburile Crow și Shoshone. Majoritatea resurselor au fost utilizate în luptele cu aceste triburi.[17]

Pentru a-i învinge pe Sioux, armata Statelor Unite aveau o succesiune de forturi care înconjurau Mare Rezervație Sioux și teritoriile necedate. Cea mai mare forță militară trimisă să înfrunte indienii a fost desfășurată în vara anului 1877 și a constat din 2.5000 de soldați însoțiți de o sută de cercetași indieni și civili.[18] Mare parte din soldați erau imigranți sosiți recent în Statele Unite și nu aveau experiența Vestului Sălbatic și a luptelor cu indienii.[19] Cavaleria era înarmată cu revolvere de calibru .45 și puști Springfield modelul 1873 care dezavantajau puternic majoritatea armelor deținute de indieni.

Inițierea luptelor[modificare | modificare sursă]

Grant și administrația sa au început să ia în considerare alternative în urma eșecului pe căi diplomatice. În târziul lunii noiembrie 1875, general-maior Philip Sheridan, comandantul Diviziunii din Missouri și brigadierul George Cook, comandantul Departamentului Platte, au fost chemați la Washington, D.C. cu scopul de a discuta cu președintele Grant și alți câțiva membri ai cabinetului său problema Dealurilor Negre. Aceștia au căzut de acord în ceea ce privește încetarea acțiunilor de evacuare a persoanelor care intră pe teritoriul rezervației de către armata Statelor Unite. În urma acestui fapt va lua avânt goana după aur din Dealurile Negre. Mai mult, aceștia au discutat inițierea unei acțiuni militare împotriva clanurilor Lakota și Cheyenne-ilor nordici care au refuzat să se prezinte la agențiile indiene pentru consiliu. Inspectorul indian Erwin C. Watkins a susținut această perspectivă: „Singura politică din punctul meu de vedere”, scria acesta, „este să trimitem trupe împotriva lor în iarnă, cu cât mai repede, cu atât mai bine, și să-i supunem”.[20]

Războaiele Lakota (1854-1890). Câmpurile de luptă și Tratatul de la Fortul Laramie din 1851 (circa.) Majoritatea luptelor „dintre armată și triburile Dakota [Lakota] s-au desfășurat pe teritorii preluate încă din 1851 de la alte triburi”.

Îngrijorat de inițierea unui război nepromovat împotriva triburilor Lakota, guvernul a instruit agenții indieni din regiune să-i informeze pe toți indienii Lakota și Sioux să se reîntoarcă în rezervație până în 31 ianuarie, 1876, sau să înfrunte o potențială acțiune militară. Agentul guvernamental de la Agenția Standing Rock și-a exprimat îngrijorarea cu privire la intervalul temporal insuficient în care triburile trebuiau să se mobilizeze deoarece iarna le îngreuna călătoriile. Cererea sa de a obține o extindere a termenului a fost respinsă. Generalul Sheridan a considerat notificarea acestora o pierdere de timp: „Faptul de a informa indienii să vină [în rezervație] arată probabil bine pe hârtie”, comenta acesta, „însă va fi cu siguranță considerată o glumă bună de către indieni”.[21]

Între timp, în consiliile clanurile neimplicate în tratat, liderii Lakota discuta cu seriozitate informarea privitoare la reîntoarcere. Short Bull, un membru al clanului Soreback din Oglala, își aduce aminte că multe dintre clanuri s-au adunat pe râul Tongue: „Aproape o sută de oameni au venit de la agenție să convingă indienii ostili să rezolve problemele legate de Dealurile Negre”, preciza acesta. „... Toți cei ostili au fost de acord că din moment ce era târziu [în sezon] și trebuiau să vâneze bizoni, vor veni la agenția în primăvara următoare”.[22]

Dat fiind faptul că termenul limită - 31 ianuarie - a fost depășit, noul Comisar al Afacerilor Indiene, John Q. Smith, a redactat că „fără să fi primit vreo știre legată de supunerea lui Sitting Bull, nu văd de ce nu am putea, în discreția onorificului Ministru de Război, deschide operațiuni militare împotriva sa”. Superiorul său, Ministrul de Interne Zachariah Chandler, susținea această poziție, adăugând că „indienii sus-numiți sunt așadar transferați Departamentului de Război care prin intermediul armatei va face uz de astfel de acțiuni cum crede de cuviință”. Pe 8 februarie, 1876, generalul Sheridan a telegrafiat generalilor Crook și Terry comanda de a începe campania de iarnă împotriva „ostililor”. Marele Război Sioux din 1876-1877 a început.[23]

Campaniile lui Reynolds[modificare | modificare sursă]

În timp ce generalul Terry stagna, generalul Crook a lansat imediat primul atac. A desfășurat șase companii de cavalerie în frunte cu colonelul Joseph J. Reynolds; acesta din urmă care a localizat un sat de apoape 65 de cabane și a condus atacul în dimineața zilei de 17 martie, 1876. Crook i-a însoțit pe aceștia, însă nu avea atribuții de comandant. Trupele sale au preluat inițial controlul și au dat foc satului, dar s-au retras repede sub focul inamicului. Trupele Statelor Unite au abandonat câțiva soldați pe frontul de luptă, motiv pentru care colonelul Reynolds a fost adus în fața curții marțiale. Cu toate că Statele Unite au capturat turma de ponei ai clanului, tribul Lakota și-a recuperat majoritatea cailor printr-o ofensivă desfășurată în următoarea zi. În acel moment, armata credea că l-au atacat pe căpetenia Crazy Horse; de fapt, aceștia au atacat un sat al Cheyenne-ilor nordici - conduși de Old Bear, Two Moons și White Bull - și al câtorva Oglala - conduși de He Dog.[24]

Expedițiile de vară[modificare | modificare sursă]

Triburile Sioux în bătălia de la Rosebud.

În vara anului 1876 o a doua campanie a fost lansată. Mai largă decât prima, din Fortul Abraham Lincoln au mărșăluit trupele Dakota în frunte cu generalul Alfred Terry; 15 companii sau aproape 570 de soldație, inclusiv Custer și toate cele 12 companii ale celei de-a Șaptea Cavalerii.[25] Trupele Montana, comandate de colonelul John Gibbon, au părăsit Fortul Ellis.[26] Generalul Crook a comandat o a treia formațiune militară care a pornit din Fortul Fetterman spre nord. Strategia acestor trupe era să conveargă concomitent pe terenurile de vânătoare ale tribului Lakota și să imobilizeze indienii aflați între trupe.

Bătălia de la Rosebud[modificare | modificare sursă]

Trupele generalului Crook au fost primele care au intrat în contact cu clanurile nordice în Bătălia de la Rosebud pe 17 iunie. În timp ce Crook revendica victoria, majoritatea istoricilor precizează că indienii i-au oprit înaintarea. Așadar, rezultatul bătăliei de la Rosebud a reprezentat din punct de vedere strategic o remiză. Ulterior acestor evenimente, generalul Crook a rămas în tabără timp de câteva săptămâni în așteptarea întăririlor. Trupele acestuia nu s-au mai implicat în conflict pe o perioadă semnificativă de timp.

Custer și ultimii soldați ai săi au fost uciși și înmormântați aici. Satul indian era situat dincolo de copacii care trasează malul râului Little Bighorn.

Bătălia de la Little Bighorn[modificare | modificare sursă]

Lt.Col. George Armstrong Custer și celei de-a Șaptea Cavalerii li s-a ordonat să părăsească trupele Dakota si să cerceteze văile Rosebud și Big Horn. Pe 25 iunie, 1876, aceștia au întâlnit un sat imens pe malul vestic al Little Bighorn. Trupele Statelor Unite au fost învinse în Bătălia de la Little Bighorn și aproape 270 de oameni au fost uciși, inclusiv Custer. Acesta din urmă și-a împărțit forțele chiar înaintea bătăliei, iar cele cinci companii de soldați aflate sub comanda sa au fost complet anihilate; nu au existat supraviețuitori. Două zile mai târziu, o trupă compusă din trupele aflate sub conducerea colonelului Gibbon, infanteria Dakota și personalul colonelului Terry au ajuns în zona conflictului unde au salvat supraviețuitori SUA conflictului Reno-Benteen. Ulterior, trupele lui Gibbon au avansat spre est încercând fără succes să se angajeze într-un conflict cu luptătorii triburilor Sioux și Cheyenne.

Bătălia de la Slim Buttes[modificare | modificare sursă]

După sosirea întăririlor - formate din cea de-a Cincea Cavalerie -, generalul Crook a intrat în luptă. În urma unei scurte întâlniri cu generalul Terry, acesta și-a continuat drumul, fără să găsească însă un sat suficient de mare. Din cauza terminării rezervelor, trupele sale și-au schimbat direcția spre sud și au început să-și ucidă caii și măgarii în ceea ce avea să fie cunoscut drept Marșul Cărnii de Cal. Pe 9 septembrie, 1876, o companie din trupele sale care se deplasa spre Deadwood pentru a achiziționa rezerve a descoperit un mic sat la Slim Buttes, sat pe care l-au atacat și jefuit. Crazy Horse a aflat de acestă acțiune, iar în ziua următoare a condus un contraatac care însă a fost respins. Odată ajunși în Tabăra Ronbinson, trupele lui Crook s-au desființat.

Represiunile de la agenții[modificare | modificare sursă]

În urma înfrângerii lui Custer la Little Bighorn, armata și-a schimbat tacticile. Aceștia au crescut numărul soldaților prezenți la agențiile indiene. În acea toamna au alocat majoritatea trupelor armatei în vederea declanșării unor operațiuni. Au confiscat caii și armele clanurilor binevoitoare de la agenții deoarece se temeau ca acestea să nu ajungă în mâinile clanurile nordice. În octombrie 1876, trupele Statelor Unite au înconjurat satele lui Red Cloud și Red Leaf. I-au arestat și, pentru scurt timp, reținut pe lideri, pe motiv că aceștia nu i-au dat în custodia armatei pe indivizii proveniți din clanurile ostile. Statele Unite au trimis o altă comisie la agențiile indiene. Conform istoricului Clin Calloway, „Congresul a adoptat o lege care suspendă toate drepturile Lakota în afara Marii Rezervații Sioux”.[27]

Cele trei trupe ale campaniilor din vara lui 1876.

Campania lui Mackenzie[modificare | modificare sursă]

Colonelul Ranald S. Mackenzie și a sa cea de-a Patra Cavaleria au fost transferați Departamentului Platte în urma înfrângerii suferite la Little Bighorn. Staționați inițial în Tabăra Robinson, aceștia au format nucleul Expediției de pe Râul Powder care a pornit în octombrie 1876 în scopul localizării satelor nordice. Pe 25 noiembrie, 1876, trupele sale au descoperit și învins un sat de Cheyenne-i nordici în Bătălia de la Red Fork din teritoriul Wyoming. Având cabanele și rezervele distruse, iar caii confiscați, triburile s-au predat. Au sperat că le va fi permis să rămână alături de populațiile Sioux în nord. Aceștia au fost forțați să se mute într-o rezervație Cheyenne-ilor sudici în Teritoriul Indian. După o serie de discuții dificile, au fost de acord să plece.

Când au ajuns în rezervație în ceea ce astăzi este statul Oklahoma, condițiile erau foarte dificile: rații insuficiente, lipsa bizonilor lângă rezervație și malaria. O parte din Cheyenne-ii nordici, conduși de Little Wolf și Dull Knife, au încercat să se reîntoarcă în nord în toamna anului 1877, acțiune cunoscută sub numele de Exodul Cheyenne-ilor nordici. Au reușit să se reîntoarcă. După împărțirea în două clanuri, cel condus de către Dull Knife a fost capturat și închis în cazarme neîncălzite în Fortul Robinson fără acces la apă și hrană. Când aceștia au evadat pe 9 ianuarie, 1878, majoritatea au murit în Masacrul de la Fortul Robinson. În cele din urmă guvernul Statelor Unite a acordat Cheyenne-ilor nordici o rezervație în nord, Rezervația Cheyenne-ilor Nordici în partea sudica a ceea ce astăzi este statul Montana.[28][29][30]

Campaniile lui Miles[modificare | modificare sursă]

O altă strategie a armatelor Statelor Unite a fost să plaseze trupe adânc înăuntrul teritoriului Lakota. În toamna 1876, colonelul Nelson A. Miles și a sa cea de-a Cincea Infanterie au stabilit Cantonamentul de pe Râul Tongue (redenumită mai târziu Fortul Keogh) de unde a operat pe parcursul iernii 1876-77 împotriva oricăror triburi ostile pe care le putea descoperi. În ianuarie 1877, acesta a luptat cu Crazy Horse și numeroase alte clanuri în Bătălia de la Wolf Mountain. În lunile care au urmat, trupele sale au luptat împotriva Lakota la Pârâul Clear, Pârâul Spring și Pârâul Ash. Campania continuă a lui Miles i-a forțat pe Lakota și Cheyenne-ii nordici să aleagă capitularea sau să treacă granița în Canada. Mai târziu, Miles va conduce armata Statelor Unite pe parcursul Războiului Hispano-American.

Anexarea[modificare | modificare sursă]

Acordul din 1877 (19 Stat. 254, adoptat pe 28 februarie, 1877) a confiscat oficial proprietățile Sioux și a stabilit rezervații indiene permanente.

Eforturi diplomatice[modificare | modificare sursă]

În timp ce liderii militari plănuiau o companie de primăvară împotriva Lakota și Cheyenne-ilor Nordici care refuzau să se predea, un număr de eforturi diplomatice erau desfășurate în încercarea de a înceta operațiunilor militare.

„Vinde sau mori”[modificare | modificare sursă]

După înfrângerea suferită în Bătălia de la Little Bighorn din iunie 1876, Congresul a răspuns prin adoptarea a ceea ce triburile Sioux numeau condiția „vinde sau mori” (19 Stat. 192) la Actul de Împroprietărire al Indienilor din 1986 (adoptat pe 15 august, 1876) prin care se suspenda distribuirea rațiilor pentru Sioux până la încetarea ostilităților și cedarea Dealurilor Negre Statelor Unite.[31][32]

Misiunea lui George Sword[modificare | modificare sursă]

Pe parcursul iernii, zvonuri cu privire la dorința clanurile nordice de a încheia luptele și a se preda au început să apară în Tabăra Robinson. Comandantul a trimis o delegația în vedrea stabilirii păcii. În jur de 30 de tineri, majoritatea Ohlala și Cheyenne-i nordici, au părăsit Agenția Red Cloud pe 16 ianuarie, 1877 și și-au început periculoasa călătorie spre nord. Printre cei mai cunoscuți membri ai acestei delegații era un tânăr Oglala numit Enemy Bait - cunoscut mai bine sub numele de George Sword. Acesta era fiul unei importante căpetenii numite Brave Bear. Delegația l-a găsit pe Crazy Horse pe râul Poweder, însă nu dădea semne că era pregătit să se predea. Totuși, alte tabere Oglala din zonă erau dispuse să asculte mesajele și să ia în considerare capitularea. În târziul lunii februarie, o parte din delegația și-a continuat drumul în căutarea Cheyenne-ilor nordici cu scopul de a le transmite același mesaj.

Căpeteniile Sioux Red Cloud (stânga) și Spotted Tail (în picioare) alături de Charles P. Jordan (un prieten al liderului Red Cloud).

Misiunea lui Spotted Tail[modificare | modificare sursă]

Influentul lider Brulé, Spotted Tail, a fost de asemenea de acord să conducă o degelație a păcii la o întâlnire cu cei numiți „ostili”. După ce și-a părăsit agenția pe 12 februarie, 1877 alături de alte 200 de persoane, Spotted Tail a călătorit spre nord de-a lungul crestei estice a Dealurilor Negre. Curând vor descoperi un mare sat al Minneconjou aflat sub conducerea lui Touch the Clouds, lângă Dealurile Short Pine pe Micul Râu Missouri. După câteva zile d discuții, aceștia au fost de acord să se predea la Agenția Spotted Tail.

Delegația lui Spotted Tail și-a continuat călătoria spre Râul Little Poweder unde s-au întâlnit cu Minneconjou, Sans Arc, Oglala și câțiva Cheyenne-i nordici, inclusiv cu lideri precum Black Shield, Fast Bull, Lame Deer și Roman Nose. De asemenea, majoritatea acestor clanuri au fost de acord să se predea la Agenția Spotted Tail. Crazy Horse nu era în tabără, însă tatăl său a înmânat un cal unui membru al delegației ca să demonstreze că era pregătit să se predea.

Misiunea lui Johnny Brughier[modificare | modificare sursă]

Ca să nu fie mai prejos de eforturile diplomatice depuse de generalul Crook, colonelul Miles a trimis inițiative pentru pace din cantonamentul său de pe râul Tongue. Cercetașul Johnny Brughier, asistat de două femei Cheyenne captive, au găsit satul Cheyenne-ilor nordici pe Little Bighorn. S-au întâlnit cu aceștia în consilii timp de câteva zile. Eforturile sale vor avea drept rezultat predarea unui mare contingent al Cheyenne-ilor nordici la Cantonamentul Râul Tongue.

Misiunea lui Red Cloud[modificare | modificare sursă]

Pe 13 aprilie, o a două delegație au părăsit Agenția Red Cloud, conduși de cunoscutul lider Oglala Red Cloud, împreună cu aproape 70 de membri ai diferite triburi. Acestă delegație s-a întâlnit cu oamenii lui Crazy Horse și i-a însoțit mare parte din drum până la agenția unde aceștia doreau să se predea.

Capitularea[modificare | modificare sursă]

Campaniile militare continue și eforturile diplomatice intense au început să dea rezultate în primăvara târzie a anului 1877 când numeroase clanuri nordice au început să se predea. În aprilie 1877, un asistent al generalului Crook îi scria unui prieten: „Sunt complet mulțumit că marele Război Sioux este acum încheiat și că vom avea încă o dată șansa la pace”. Un număr mare de Cheyenne nordici, conduși de Dull Knife și Standing Elk, s-a predat la Agenția Red Clound pe 21 aprilie, 1877. Aceștia au fost transportația în Teritoriul Indian luna următoarea. Touch the Clouds și Roman Nose au ajuns alături de clanurile sale la Agenția Spotted Tail. Crazy Horse s-a predat alături de clanul său la Red Cloud pe 5 mai.

Moartea lui Crazy Horse[modificare | modificare sursă]

Onorabilul lider Oglala, Crazy Horse, și-a petrecut câteva luni alături de clanul său la Agenția Red Cloud într-un mediu frământat de politici intense. Fiind îngrijorați de o posibilă plecare, armata SU i-a înconjurat satul și au încercat să-l aresteze în data de 4 septembrie, 1877. Acesta a scăpat și s-a îndreptat spre Agenția Spotted Tail. În următoarea zi, Crazy Horse a fost adus înapoi în Tabăra Robinson cu promisiunea că îl va putea întâlni pe comandantul postului. Promisiunea nu i-a fost respectată, acesta fiind arestat și pus sub pază. În încercarea de a evada, acesta fost ucis cu baioneta de către unul dintre soldați.[33][34]

Fuga în Canada[modificare | modificare sursă]

În timp ce majoritatea membrilor Lakota s-au predat la diferite agenții situate de-a lungul râului Missouri sau în partea nord-vestică a statului Nebraska, Sitting Bull a condus un imens contingent dincolo de granița internațională a Canadei. Generalul Tery a făcut parte din delegația trimisă să negocieze cu clanurile predarea și reîntoarcerea acestora în Statele Unite, însă aceștia au fost refuzați.

Aceștia s-au reîntors într-un final din cauza epuizării populației de bizoni și conflictelor dezvoltate în urma contactului cu celelalte triburi canadiene. În 1880-1881, mare parte din cei reîntorși din Canada s-au predat la Fortul Keogh și Fortul Buford. Forțele Statelor Unite i-au transferat prin intermediul navelor cu aburi la Agenția Standing Rock în vara anului 1881.

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Marele Război Sioux din 1876-77 a fost extrem de diferit de războiul lui Red Cloud desfășurat cu zece ani înainte. În anii 1860, liderii Lakota se bucurau de sprijinul considerabil al propriilor clanuri în lupte. Spre deosebire de această perioadă, în războiul din 1876-77 aproape două treimi din toate triburile Lakota s-au stabilit la agențiile indiene în scopul acceptării rațiilor. Aceste clanuri nu au oferit sprijin și nici nu au luat parte la conflict.

Puternica sciziune pe motive politice din interiorul tribului Lakota a continuat și după stabilirea în rezervație, afectând politicile native timp de câteva decenii. În perioada 1889-1890, apariția mișcării „dansul fantomelor” a fost adoptată de către majoritatea indivizilor din clanurile care au participat la operațiunile militare din cadrul Marelui Război Sioux.

Deși populația completă era mult mai numeroasă, clanurile tribului Lakota erau în general independente și luau decizii separate cu privire la bătălii. Multe clanuri s-au aliat cu triburile Cheyenne; au existat inclusiv căsătorii între indivizii din cele două grupuri. O perspectivă alternativă este aceea că indienii Plains caracterizau războiul din 1876-77 drept „Marele Război Cheyenne”.[1]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f Dr. Margot Liberty. „Cheyenne Primacy: The Tribes' Perspective As Opposed To That Of The United States Army; A Possible Alternative To "The Great Sioux War Of 1876". Accesat în . 
  2. ^ George Hyde, Red Cloud's Folk: A History of the Oglala Sioux Indians (Norman: University of Oklahoma Press, 1937)
  3. ^ Charles J. Kappler. „TREATY WITH THE SIOUX—BRULÉ, OGLALA, MINICONJOU, YANKTONAI, HUNKPAPA, BLACKFEET, CUTHEAD, TWO KETTLE, SANS ARCS, AND SANTEE—AND ARAPAHO, 1868”. Accesat în . 
  4. ^ Smith to Gen. Ord, June 27, 1873, Department of the Platte, Letters Received, National Archives. Colonel (brevet Brigadier General) Smith was commander of the 14th Infantry, headquartered at Fort Laramie, who had extensive experience with the Lakota.
  5. ^ Donald Jackson, Custer's Gold: The United States Cavalry Expedition of 1874 (New Haven, 1966). Ernest Grafe and Paul Horsted, Exploring with Custer: The 1874 Black Hills Expedition (Golden Valley Press, 2002).
  6. ^ H. Newton, W. P. Jenney, et al., Report on the Geology & Resources of the Black Hills of Dakota (Government Printing Office, Washington, D.C., 1880).
  7. ^ Griske, Michael (2005). The Diaries of John Hunton. Westminster, MD: Heritage Books. pp. 63–64. ISBN 0-7884-3804-2.
  8. ^ Griske, pp. 64–69
  9. ^ James C. Olson, Red Cloud and the Sioux Problem(Lincoln: University of Nebraska Press, 1968).
  10. ^ M. John Lubetkin, Jay Cooke's Gamble: The Northern Pacific Railroad, the Sioux, and the Panic of 1873(Norman: University of Oklahoma Press, 2006).
  11. ^ Ambrose, Stephen E. Crazy Horse and Custer New York: Anchor Books, 1996, p. 415
  12. ^ Textor, Lucy E. Official Relations between the United States and the Sioux Indians, Palo Alto: Stanford University Press, 1896, p. 120
  13. ^ Hatch, Thom The Custer Companion Mechanicsburg, PA: Stackpole Books, 2002, p. 218.
  14. ^ Bray, Kingsley, "Teton Sioux: Population History, 1655–1881" Nebraska History, Summer 1994, p. 175
  15. ^ Bob Janiskee. „By the Numbers: Little Bighorn Battlefield National Monument”. Accesat în . 
  16. ^ Grinnell, George Bird. The Fighting CheyennesNorman: University of Oklahoma Press, 1915, 1955, p. 302
  17. ^ Ambrose, pp. 155, 296, 412
  18. ^ „atlas_of_the_sioux_wars” (PDF). Accesat în . 
  19. ^ Barnard, Sandy, Digging into Custer's Last Stand. Huntington Beach, California: Ventana Graphics, 1998. ISBN 0-9618087-5-6, pp. 121–36
  20. ^ John S. Gray, Centennial Campaign: The Sioux War of 1876 (Fort Collins, CO: The Old Army Press, 1976) pp. 23–29.
  21. ^ Sheridan endorsement, February 4, 1876, National Archives.
  22. ^ Grant Short Bull Interview, July 13, 1930, in Eleanor H. Hinman (ed.) "Oglala Sources on the Life of Crazy Horse", Nebraska History v. 57 no. 1 (Spring 1976) p. 34.
  23. ^ Commissioner of Indian Affairs to Secretary of the Interior, January 31, 1876; Secretary of the Interior to the Secretary of War, February 1, 1876; Colonel Drum to Gen. Terry and Gen. Crook, February 8, 1876, National Archives
  24. ^ J. W. Vaughn, The Reynolds Campaign on Powder River (Norman, OK: University of Oklahoma Press, 1961).
  25. ^ Donovan, James (2008). A Terrible Glory. New York: Hatchette Book Group, USA. p. 120. ISBN 978-0-316-15578-6.
  26. ^ Donovan, p. 97
  27. ^ Calloway, Colin (2012). First People: A Documentary Survey of American Indian History. New York: Bedford/St. Martin's. pp. 349, 374. ISBN 978-0-312-65362-0.
  28. ^ Chapter 14, "Cheyenne Exodus", pp. 331–59, Bury My Heart at Wounded Knee: An Indian History of the American West, Dee Brown, Henry Holt (1970, Owl paperback edition 1991), trade paperback, 488 pages, ISBN 0-8050-1730-5
  29. ^ Chapter 29, "Little Wolf and Dull Knife, 1876–79", pp. 398–413 and Chapter 30, "The Fort Robinson Outbreak", pp. 414–27, The Fighting Cheyennes, George Bird Grinnell, University of Oklahoma Press (1956, Scribner's Sons 1915), hardcover, 454 pages
  30. ^ In Dull Knife's Wake: The True Story of the Northern Cheyenne Exodus of 1878 by Maddux Albert Glenn, Horse Creek Publications (October 20, 2003), trade paperback, ISBN 978-0-9722217-1-9
  31. ^ House Report 95-375
  32. ^ United States v. Sioux Nation of Indians (Ct. Cl. 1979), 601 F.2d 1157, 1161
  33. ^ Salter Reynolds, Susan (December 26, 2010). "Book review: 'The Killing of Crazy Horse' by Thomas Powers"Los Angeles Times. Retrieved October 30, 2013.
  34. ^ „George Kills in Sight Describes the Death of Indian Leader Crazy Horse”. Accesat în . 

Legături externe[modificare | modificare sursă]