Sari la conținut

Leonid Carasiov

Adaugă legături
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Leonid Carasiov

Leonid Carasiov intervievat în iunie 1992 de un corespondent militar, la Tighina
Date personale
Născut (77 de ani) Modificați la Wikidata
Kurahove, RSS Ucraineană, URSS Modificați la Wikidata
Cetățenie Uniunea Sovietică
 Republica Moldova Modificați la Wikidata
Etnieruși Modificați la Wikidata
Ocupațieofițer militar Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba rusă Modificați la Wikidata
StudiiȘcoala Superioară de Comandă a Armelor Combinate din Extremul Orient⁠[*]​
Academia Militară Frunze[*]​  Modificați la Wikidata
Activitate
Ramurainfanterie mecanizată  Modificați la Wikidata
Gradullocotenent ()
locotenent major ()
colonel ()  Modificați la Wikidata
Bătălii / RăzboaieRăzboiul din Transnistria  Modificați la Wikidata
Decorații și distincții
DecorațiiOrdinul „Credință Patriei”
Ordinul „Ștefan cel Mare”  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Leonid Carasiov[1][2] (cu numele găsit și sub forma de Karasiov,[3] Karasev[4] sau Carasev n. , Kurahove, RSS Ucraineană, URSS[5]) este un ofițer de infanterie motorizată de etnie rusă cu gradul de colonel provenit din Forțele Armate Sovietice care, după destrămarea URSS s-a integrat în anul 1991 în forțele militare nou constituite ale Republicii Moldova.

În această calitate s-a distins în Lupta de la Tighina din timpul Războiului din Transnistria. Acesta, având funcția de comandant al direcției operativ-tactice Tighina–Varnița până în momentul în care a fost incapacitat datorită rănirii în luptă, a apărat cu trupele sale semnificativ reduse numeric, formate din recruți și fără a beneficia de sprijin cu efective și cu tehnică militară din partea conducerii militare a Republicii Moldova, Podul de la Tighina. Defensiva podului, Carasiov și trupele sale au asigurat-o dintr-o poziție expusă în câmp deschis, aflată sub foc inclusiv dinspre Cetatea Tighina stăpânită de inamic și într-un context, în care, Armata a 14-a rusă putea realiza local pe orice direcție o superioritate de forțe și mijloace.

A comandat ulterior Brigada 1 Infanterie Motorizată „Moldova”, fiind cel care a contribuit cel mai mult la constituirea acesteie. Este cavaler al Ordinului „Ștefan cel Mare” al Republicii Moldova.

Primii ani

[modificare | modificare sursă]

Etnic rus,[6] Leonid Carasiov s-a născut dintr-o familie de muncitori din sud-estul Ucrainei,[2] în regiunea Donețk.[7] La vârta de 17 ani a fost înmatriculat într-o școală tehnic-profesională din Donețk, muncind ulterior câteva luni ca lăcătuș mecanic într-o uzină.[2]

Recrutat în Forțele Armate Sovietice pentru serviciul de militar în termen, a fost trimis să-și facă stagiul militar în Districtul Militar Bielorus⁠(en)[traduceți][2] la Brest,[7] perioadă în care s-a decis să rămână militar.[2]

Cariera

[modificare | modificare sursă]

Perioada sovietică

[modificare | modificare sursă]

La încheierea serviciului militar în termen a fost admis[2] Școala Superioară de Comandă a Armelor Combinate din Extremul Orient⁠(en)[traduceți] de la Blagoveșcensk, pe care a absolvit-o în 1973[7] cu gradul de locotenent. Numit comandant al plutonului de cercetare al Regimentului 304 Infanterie Motorizată s-a achitat de sarcinile sale de o asemenea manieră, încât într-un an a fost numit comandant de companie și a fost avansat înainte de termen la gradul de locotenent-major. A devenit apoi comandant de batalion și la 3 ani de la absolvirea școlii de comandament a devenit șef de Stat Major al Regimentului 304 Infanterie Motorizată[2] din Kamceatka.[7]

Admis la Academia Militară „Mihail Frunze” a absolvit-o cu Cum laude,[2] în 1980,[7] fiind ulterior repartizat în Ungaria[2] în Grupul Sudic de Forțe sovietic⁠(en)[traduceți],[7] unde a servit ca șef de Stat Major al Regimentului 5 al Diviziei 93 Infanterie motorizată, după care a preluat comanda Regimentului 96 al Diviziei 254⁠(en)[traduceți][2] în 1982 (regiment de acoperire aflat la granița cu Austria).[7] Având gradul de maior, în 1985 Carasiov a preluat comanda Regimentului 42 Infanterie motorizată din Cetatea Albă (Bilhorod-Dnistrovskîi) din Districtul Militar Odesa⁠(en)[traduceți].[2]

Promovat la gradul de locotenent-colonel, a preluat comanda Statului Major al Diviziei 86 Infanterie de Gardă⁠(en)[traduceți] din Bălți[2] în decembrie 1987, iar în 1989 a fost trimis timp de 3 luni la Moscova la cursuri, pentru a deveni comandant de divizie.[7] În luna mai 1990,[2] după reorganizarea diviziei în Baza de Depozitare a Echipamentelor Armatei a 14-a cu sediul la Florești, a fost avansat la gradul de colonel înainte de termen și a preluat comanda acesteia.[8]

În Republica Moldova

[modificare | modificare sursă]

Perioada destrămării Uniunii Sovietice

[modificare | modificare sursă]
   Vezi și articolul:  Destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice SocialisteVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

În perioada 1991-1992, Leonid Carasiov s-a poziționat de partea Republicii Moldova și a depus eforturi pentru păstrarea în patrimoniul acesteia a tehnicii militare și a armamentului aflat în unitățile militare din Bălți și Florești.[8] De asemenea, a contribuit cel mai mult la crearea Brigăzii 1 Infanterie Motorizată „Moldova” localizată la Bălți, a cărei structură a fost operaționalizată la 10 aprilie 1992, când ofițerii săi au depus jurământul față de Republica Moldova.[3]

În luna mai 1992, Carsiov a fost numit comandant al grupării operativ-tactice cu sediul la Centrul de Instruire Bulboaca.[8]

Războiul din Transnistria

[modificare | modificare sursă]
   Vezi și articolul:  Lupta de la Tighina (1992)Vezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].
Locația actuală a celor 2 poduri, rutier și feroviar.

La 18 mai 1992 Ministerul Apărării de la Chișinău a stabilit patru direcții operativ-tactice pe frontul de luptă și Leonid Carsiov a fost însărcinat cu comanda direcției operativ-tactice Tighina–Varnița,[9] cea mai importantă direcție de acțiuni militare.[5]

Tighina având o poziție strategică, forțele separatiste ale Republicii Moldovenești Nistrene în cooperare cu conducerea Armatei a 14-a ruse au declanșat o acțiune militară care a vizat sediul poliției din oraș. Conducerea militară a Republicii Moldova a elaborat un plan de deblocare a secției de poliție, care plan prevedea un atac pe două direcții spre podul de peste Nistru ocupat de gardiști. Desfășurat de un batalion aflat sub comanda colonelului Leonid Carasiov, atacul urma să se finalizeze cu ocuparea ulterioară a unei poziții de apărare pe un cap de pod[5] cu limita la 500 de m spre vest.[10] Înaintarea trupelor batalionului trebuia să se facă pe două direcții: Bulboaca–Gura Bîcului–Varnița și Bulboaca–Hîrbovă,[5] cu două companii și respectiv o companie, ultima urmând să intre în oraș dinspre vest cu scopul de a dezangaja trupele inamice.[10]

La data de 19 iunie, colonelul Carasiov a primit un ordin prin care urma să deblocheze secția de poliție cu efectivul Batalionului 1 Infanterie motorizată și să ocupe o poziție de apărare în fața podului de peste Nistru. Înconjurat fiind de trupele inamice, Carasiov a organizat o apărare circulară în fața trecerii peste râu,[8] forțele sale trebuind să facă față și militarilor ruși care atacau dinspre Cetatea Tighina.[11] Acestea dispunea de două tunuri antitanc, aruncătoare de grenade⁠(en)[traduceți] și 21 de transportoare ușoare, blindate cu destinații multiple (MT-LB), precum și de subunități tactice subordonate suplimentar, dat fiind numărul real de militari al batalionului.[12]

În dimineața zilei de 20 iunie poziția a fost atacată de tancuri inamice dinspre Tiraspol.[8] Un prim atac cu trei tancuri a generat panică în rândurile apărătorilor după uciderea observatorului acestora, poziția rămânând să fie apărată numai de aproximativ cinci oameni, comandați de Carasiov. Acesta a distrus cu aruncătorul de grenade antitanc tancul din capul coloanei, precum și în coperare cu locțuitorul său, locotenent-colonelul Valentin Cihodari, pe al doilea. Fiind rănit ușor Carasiov a transmis aruncătorul lui Cihodari, care a lovit și al treilea și ultimul tanc, acesta retrăgându-se în flăcări.[5]

După respingerea primului atac, colonelul Carasiov a mai fost rănit în timpul luptelor care au urmat la Tighina de încă 2 ori în aceeași zi, cea de-a treia oară grav, acesta trebuind evacuat pentru a fi spitalizat. Comanda a predat-o adjunctului său, Valentin Cihodari.[5]

Conform afirmațiilor lui Nicolae Petrică, decizia de a trimite trupele Republicii Moldova la Tighina a fost una complet eronată, introducându-se în luptă ultimele rezerve fără o pregătire adecvată și fără a se lua în considerarea toate aspectele critice. Mai mult, un ordin precedent al Ministerului Afacerilor Interne a permis ca 30% din efectivul de rezerviști să plece acasă în concediu. Acest ordin, aplicat haotic a subțiat și mai mult efectivul moldovenesc disponibil pentru luptă. Catastrofic subdimensionate astfel față de necesitățile care puteau fi previzionate în ce privește lupta care urma dusă, trupelor puse sub comanda lui Carasiov[13] le lipseau servanții pentru tunuri, precum și forța umană pentru a utiliza tot armamentul automat disponibil. Astfel, din efectivul normat de 400 de militari au fost disponibili doar 120. Pregătirea de luptă organizată de Ministerul Apărării a fost atât de deficitară, încât trupele lui Carasiov nu au avut la dispoziție nici măcar o hartă a orașului Tighina,[14] cu atât mai mult cu cât batalionul trimis acolo era o unitatea nou formată, constituită din recruți[15] și nu fuseseră executate cercetarea temeinică a zonei de operații, o activitate de recunoaștere și o organizare a cooperării în luptă.[13]
Datorită insuficienței [calitative și cantitative] ale trupelor moldovenești, Armata a 14-a rusă putea astfel realiza oricând o superioritate de forțe și mijloace, pe orice direcție. În plus, planul făcut de Pavel Creangă a prevăzut ca trupele moldovenești să aibă un dispozitiv de luptă format în câmp deschis și așezat cu spatele la Cetatea Tighina, de unde a fost atacat de trupele inamice (ceea ce a dus la 58 de victime din partea moldovenească numai datorită expunerii spre cetate).[14] La Tighina experiența ofițerilor care se aflau pe poziții a putut duce la distrugerea tehnicii de luptă inamice, dar nu și la mobilizarea [în apărare][16] a redusului efectiv existent[6] de ostași fără experiență de luptă, precum și la menținerea acestuia pe câmpul de luptă.[16] Suplimentar, conform specialistului militar Anatol Munteanu, Leonid Carasiov nu a fost sprijinit cu efective și tehnică militară de către conducerea militară a Republicii Moldova, pe perioada luptelor de la Tighina.[17]

Perioada de după conflictul transnistrean

[modificare | modificare sursă]

După însănătoșire și după sfârșitul războiului Carasiov a preluat comanda Brigăzii 1 Infanterie Motorizată „Moldova”, fiind ulterior trecut în rezervă în 1997.[8]

Din acel an a activat în Bălți în cadrul Uniunii Naționale a Veteranilor Războiului pentru Independența Republicii Moldova.[8] Contribuția sa la război de partea Republicii Moldova a făcut să planeze asupra sa riscul răzbunării din partea foștilor si inamici, care-l consideră un trădător.[7]

Distincții

[modificare | modificare sursă]
  • Ordinului „Ștefan cel Mare”, pentru eroismul de care a dat dovadă la Tighina.[5] Conform propriei declarații a fost la poziția a 19-a din decretul prezidențial semnat de Mircea Snegur, toți ceilalți decorați înaintea lui fiind decedați în luptă. Carasiov a devenit astfel primul de pe listă aflat în viață, dar a refuzat să primească distincția din mâinile lui Snegur, considerându-l pe acesta fiind un „om ale cărui mâini erau pline de sânge până la coate”.[7]
  • Ordinul „Credință Patriei”, clasa I (2015).[18]

Referințe

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Timofti, Nicolae; DECRET Nr. 1761 din 24-09-2015 privind conferirea Ordinului „Credință Patriei” clasa I domnului Leonid CARASIOV; Monitorul Oficial Nr. 267-273 art. 509; 2 octombrie 2015; accesat la 2 ianuarie 2025
  2. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 Ascensiunea unui ofițer..., Baciu, 2015, p. 20
  3. 1 2 Gaiciuc, Victor & Ciobanu, Vitalie; Declanșarea conflictului de la Nistru și crearea unităților militare; Revista Militară. Studii de securitate și apărare, Nr. 2 (14)/2015; pp. 113-114; acceat la 31 decembrie 2025
  4. ↑ Transnistria 1989-1992. Cronica..., Costaș, p. 443
  5. 1 2 3 4 5 6 7 Leșcu, Anatol[ie]; Istoria militară a Moldovei: curs de lecții – Suport de curs; Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”; Chișinău; 2017; Lecția 5 Războiul Transnistrean – 2. Desfășurarea conflictului Transnistrean; accesat la 30 decembrie 2025
  6. 1 2 3 Dulgheru, Valeriu; 28 de ani de la încetarea Războiului de pe Nistru; Basarabie răstignită (17); Chișinău; 2021; ISBN: 978-9975-87-780-0; p. 267; accesat la 31 decembrie 2025
  7. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ru Паскарь, Сергей; Генерал Карасёв: «Конфликта в Приднестровье было не избежать»; СП, 6 марта 2019 г.; Бельцы; accesat la 2 ianuarie 2025
  8. 1 2 3 4 5 6 7 Ascensiunea unui ofițer..., Baciu, 2015, p. 21
  9. ↑ Nistor, Elena; Războiul de pe Nistru: cauze, actori, consecințe; STUDIUM – Revista studenților, masteranzilor și doctoranzilor în istorie, Vol. 10, 2017, Supplement 1 – Geopolitics, History and Population in Eastern Europe. New research directions in Humanities and Political Sciences; p. 107; accesat la 29 decembrie 2025
  10. 1 2 Ciobanu, Organizarea instituției militare..., 2011, p. 79
  11. ↑ Corobceanu, Svetlana; Generalul Troenco, discurs emoționant: „Nu putem uita cum în câteva minute au fost uciși mișelește peste 100 de copii”; Jurnal.md, 14 februarie 2020; accesat la 31 decembrie 2025
  12. ↑ Transnistria 1989-1992. Cronica..., Costaș, p. 444
  13. 1 2 Viața mea, aș repeta-o!..., Radoslavescu, 2013, p. 127
  14. 1 2 Viața mea, aș repeta-o!..., Radoslavescu, 2013, p. 128
  15. ↑ Mateiu, Sandu Valentin & Pogăciaș, Andrei & Udrea, Matei; Ultimul război româno-rus: 1992, bătălia pentru Transnistria; Colecționarul de istorie, 13 noiembrie 2025; PressOne; 11:25-11:32; accesat la 1 ianuarie 2025
  16. 1 2 Ciobanu, Organizarea instituției militare..., 2011, p. 78
  17. ↑ Petrescu, Ion; Poate Nicolae Timofti nu va trăda ca Mircea Snegur...; Adevărul, 13 septembrie 2014; accesat la 31 decembrie 2025
  18. ↑ Platon, Adrian; Brigada “Moldova” a fost decorată cu ordinul de stat „Credință Patriei” Arhivat în , la Wayback Machine.; Curentul (MD, 26 septembrie 2015; accesat la 29 decembrie 2025

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
Lectură suplimentară

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Leonid_Carasiov&oldid=17741760