Leccinum

Leccinum
	Leccinum aurantiacum
Clasificare științifică
Domeniu:	Eucariote
Regn:	Fungi
Diviziune:	Basidiomycota
Clasă:	Agaricomycetes
Ordin:	Boletales
Familie:	Boletaceae
Gen:	Leccinum; Gray
Specia tip
	Leccinum aurantiacum; (Bull.) Gray (1821)
Sinonime
	Krombholzia P.Karst. (1881); Trachypus Bataille (1908); Krombholziella Maire (1937);
	Modifică text

Leccinum (Samuel Frederick Gray, 1821)^[1] este un gen de ciuperci din familia Boletaceae al cărui nume generic este derivat din cuvântul italian (italiană leccino= dur-fibros), preluat pentru acest tip de bureți. El este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în ordiunul Boletales și familia Boletaceae care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Toate soiurile ale genului sunt extrem de specializate și preferă, de obicei, copacii de foioase ca partener de viață. La nivel mondial există de asemenea aproximativ șapte specii care sunt asociate exclusiv cu coniferele. În Europa, doar unul dintre acestea este nativ, anume Leccinum vulpinum (sub pini)^[2] precum Leccinum piceinum (sub molizi. În România și Basarabia soiurile se dezvoltă de la câmpie la munte prin păduri, parcuri și pajiști, din iunie până octombrie (noiembrie). Tip de specie este Leccinum aurantiacum.^[3]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Acest gen cu soiuri de mărime mediocră are următoarele însușiri comune:

Pălăria: are un diametru de 6-15 cm, este, la început, mereu semisferică, apoi convexă și mai mult sau mai puțin plată cu marginea mai întâi răsfrântă spre picior, la bătrânețe destinsă și câteodată ușor danturată.
Cuticula: este întotdeauna netedă, catifelată pe vreme uscată și lucioasă pe vreme umedă. Culorile diferă de la alb, peste gălbeniu, portocaliu până roșietic, roșu, brun până la maro închis, depinde de specie.
Tuburile și porii: sporiferele sunt lungi și subțiri. împinse în jos spre picior și de culoare gri sau gri-albui. Porii sunt foarte mici, rotunzi, relativ deși și colorați gri sau gri-măslinii, aruncând spori fusiformi de culoare galben-brună.
Piciorul: are o înălțime de 8-15 cm și o lățime de 2-5 cm, fiind cilindric și ușor evazat în partea superioară, foarte tare, gros și aproape bulbos, de culoare albicioasă până alb-cenușie, cu suprafața acoperită de solzișori negrii, negricioși sau bruni dispuși în șiruri longitudinale. Acești solzi sunt principala caracteristică de determinare a genului.
Carnea: în tinerețe este întotdeauna compactă și tare, devenind moale la maturitate, cu miros slab dar plăcut și gust bun. Carnea albă se decolorează, odată tăiată, spre negricios, negru-albastru brun sau roșior.^[4]^[5]

O excepție reprezintă Leccinum corsum a cărui carne este galbenă.^[6]

Lista speciilor Leccinum[modificare | modificare sursă]

Global există aproximativ 75 de specii acestui gen, în Europa mult mai puține. Cele mai cunoscute sunt între altele:^[7]^[8]^[9]^[10]

Imagini (genul Leccinum)[modificare | modificare sursă]

Leccinum areolatum
Leccinum albellum
Leccinum aurantiacum
Leccinum carpini
Leccinum corsicum
Leccinum crocipodium
Leccinum holopus
Leccinum insigne
Leccinum lepidum
Leccinum oxydabile
Leccinum piceinum
Leccinum quercinum
Leccinum scabrum
Leccinum variicolor
Leccinum versipelle
Leccinum vulpinum

Comestibilitate[modificare | modificare sursă]

Bureții de gen Leccinum, numai rar atacați de larve, sunt cu toți comestibili și mai mult sau mai puțin gustoși. S-a afirmat că unii, ca de exemplu Leccinum aurantiacum, Leccinum scabrum sau Leccinum versipelle, consumați cruzi, pot să genereze incompatibilități, la copii precum persoane cu un aparat digestiv sensibil chiar și intoxicații ușoare de natură gastrointestinală. Astfel, toate ciupercile acestui gen ar trebui să fie consumate numai bine prăjite sau gătite.^[11]^[12]^[13]

Bureții proaspeți pot fi pregătiți ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci de pădure sau adăugați la sosuri de carne.^[14]^[15] În afară de aceasta, ei pot fi tăiați felii și congelați. De asemenea este posibilă, după tăierea în felii, uscarea lor. Culoarea bureților va fi atunci mereu de culoare închisă. Foarte gustoși sunt preparați ca Duxelles (un fel de zacuscă).^[16]^[17]

Note[modificare | modificare sursă]

^ Index Fungorum
^ [1]
^ Jurnalul micologic Der Tintling
^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 40-41, ISBN 3-405-11774-7
'^ „Genul Leccinum”. Arhivat din original la 22 decembrie 2015. Accesat în 13 decembrie 2015.
^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 508-509, ISBN 3-405-12081-0
^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 514-521, ISBN 3-405-11774-7
^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 508-509, 516-521, ISBN 3-405-12081-0
^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 436-439, ISBN 3-405-12124-8
^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 480-493, ISBN 88-85013-25-2
^ Deutsche Gesellschaft für Mykologie: „Zeitschrift für Mykologie, vol. 62-63, Editura Deutsche Gesellschaft für Mykologie, Berlin 1996, p. 37
^ René Flammer: „Differentialdiagnose der Pilzvergiftungen - mit Bestimmungsschlüsseln zur raschen Diagnose bei Notfällen für Mediziner und Mykologen”, Editura G. Fischer, Frankfurt am Main 1980, p. 43 pp.
^ Leccinum scabrum
^ Silvia Jurcovan: „Carte de bucate”, Editura Humanitas, București 2012, p. 118, ISBN 978-973-50-3475-7
^ Sanda Marin: „Carte de bucate”, Editura Orizonturi, București 1995, p. 185, ISBN 973-95583-2-1
^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108
^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 26-30 ISDN 3-453-40334-7

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Bruno Cetto, volumul 1, vezi note
Ernst Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 1926
Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983.
Rolf Singer: „Die Pilze Mitteleuropas”, vol. 5 și 6: „Die Röhrlinge, pârțile 1 și 2”, Editura Justus Klinkhardt, Bad Heilbrunn 1965-1967

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Materiale media legate de Leccinum la Wikimedia Commons

[1] Index Fungorum

[2] [1]

[3] Jurnalul micologic Der Tintling

[4] Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 40-41, ISBN 3-405-11774-7

[5] '^ „Genul Leccinum”. Arhivat din original la 22 decembrie 2015. Accesat în 13 decembrie 2015.

[6] Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 508-509, ISBN 3-405-12081-0

[7] Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 514-521, ISBN 3-405-11774-7

[8] Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 508-509, 516-521, ISBN 3-405-12081-0

[9] Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 436-439, ISBN 3-405-12124-8

[10] Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 480-493, ISBN 88-85013-25-2

[11] Deutsche Gesellschaft für Mykologie: „Zeitschrift für Mykologie, vol. 62-63, Editura Deutsche Gesellschaft für Mykologie, Berlin 1996, p. 37

[12] René Flammer: „Differentialdiagnose der Pilzvergiftungen - mit Bestimmungsschlüsseln zur raschen Diagnose bei Notfällen für Mediziner und Mykologen”, Editura G. Fischer, Frankfurt am Main 1980, p. 43 pp.

[13] Leccinum scabrum

[14] Silvia Jurcovan: „Carte de bucate”, Editura Humanitas, București 2012, p. 118, ISBN 978-973-50-3475-7

[15] Sanda Marin: „Carte de bucate”, Editura Orizonturi, București 1995, p. 185, ISBN 973-95583-2-1

[16] Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108

[17] Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 26-30 ISDN 3-453-40334-7

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13]

[14]

[15]

[16]

[17]