Lactarius lilacinus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Lactarius lilacinus
Genul Lactarius, specia L. lilacinus
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Lactarius
Specie: L. lilacinus
Nume binomial
Lactarius lilacinus
(Lasch) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus lilacinus Lasch (1828)
  • Lactifluus lateritioroseus P.Karst. (1888)
  • Lactifluus lilacinus (Lasch) O.Kuntze (1891)
  • Lactifluus mitificus (Lasch) Britzelm. (1897)
  • Lactifluus lateritioroseus (P.Karst.) O.Kuntze (1898)
  • Lactarius lilacinus var. mitificus (Britzelm.) Killerm. (1933)
  • Lactarius lilacinus var. minor Killerm. (1933)
  • Lactarius lilacinus subsp. mitificus (Britzelm.) Singer (1942)
  • Lactarius lilacinus subsp. eulilacinus Singer (1942)
Modifică text Consultați documentația formatului

Lactarius lilacinus (Wilhelm Gottfried Lasch, 1828 ex Elias Magnus Fries, 1838) este o specie de ciuperci necomestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Lactarius.[1][2] O denumire populară nu este cunoscută. Acest burete destul de rar coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord trăiește pe sol acru, neutru, dar și argilos-nisipos, în grupuri, deseori în mănunchiuri, prin zăvoaie precum în păduri mixte cu mesteceni umede numai sub arini. De menționat este, că în câmpie și la deal este legat de arinul negru, iar la munte de arinul alb. Timpul apariției este din (august) septembrie până în (noiembrie).[3][4]

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Specia a fost descrisă de mai mulți micologi cunoscuți sub diverse denumiri (vezi infocasetă), cu toate acceptate sinonim, dar nefolosite, dar numele binomial este cel determinat de botanistul german Wilhelm Gottfried Lasch (1787-1863) drept Agaricus lilacinus, publicat în volumul 3 al jurnalul științific Linnaea din 1828.[5]

Apoi marele savant Elias Magnus Fries a transferat specia corect la genul Lactarius sub păstrarea epitetului, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum din 1838,[6] fiind numele actual valabil (2020).

Epitetul este derivat din cuvântul latin (latină lilacinus=slab purpureu, de culoarea liliacului),[7] datorită culorii pălăriei.

Descriere[modificare | modificare sursă]

  • Pălăria: are un diametru de 3–8 (12)cm, este destul de subțire, inițial boltită, mai târziu aplatizată, prezentând ocazional o papilă mică centrală, iar la bătrânețe adâncită până în formă de pâlnie. Marginea este pentru mult timp răsfrântă spre inferior și netedă. Cuticula, este uscată, mată, mătăsoasă, la avansarea în vârstă ceva încrețită, chiar slab solzoasă în mijloc. De obicei nu prezintă zone concentrice, dar uneori se găsesc unele în jurul marginii, nu tare accentuate. Coloritul variabil poate fi sumbru rozaliu, roz-purpuriu, gri-violet, decolorându-se în vârstă, devenind atunci slab ocru-carneu.
Bres.: Lactarius lilacinus
  • Lamelele: sunt de lățime medie, destul de distanțate, în vârstă bombate, cu lame intercalate și bifurcate, având muchii netede. Sunt aderate sau slab decurente la picior. Coloritul, în tinerețe de un palid gălbui murdar, devine tot mai mult ocru până ocru-carneu.
  • Piciorul: are o înălțime de 4-7 cm și o grosime de 0,5-1cm, este uscat, cilindric și spre bază ușor îngroșat, mătăsos-pâslos, uneori slab canelat vertical, în tinerețe brumat, inițial plin, apoi împăiat și în sfârșit gol pe dinăuntru. Coloritul suprafeței este mai deschis ca cel al cuticulei, dar și el cu nuanțe rozalii până gri-purpurii, spre bază ocru-maroniu sau brun de scorțișoară. Nu prezintă o zonă inelară.
  • Carnea: este destul de fragilă și subțire, coloritul fiind albicios, spre bază palid ocru. Nu se decolorează după tăiere. Mirosul fructuos amintește de mușcată sau cicoare, odată uscată puternic de schinduf. Gustul este în primul moment blând, dar devine repede amar, zgârcind și iute.
  • Laptele: numai slab curgător este alb-apos, devenind după uscare gri-verzui. Gustul este ca și carnea mai întâi blând, apoi repede amar, zgârcind și iute.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: are spori apiculați, globuloși de 8-9 microni și/sau ovoidali de 7,5-8 x 6–6,5 microni, fiind amiloizi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), hialini (translucizi) și acoperiți cu crestături scurte precum cu negi destul de lați (0,7-1,3µm), dar nu ascuțiți, și aproape complet reticulați. Pulberea lor este albă. Basidiile cu 4 sterigme fiecare sunt cilindrice până slab clavate, măsurând 40-50 × 8-10 microni. Cistidelele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) sunt fusiforme cu o dimensiune de 70-80 × 8-10 microni.[8] Prezintă o mulțime de pleurocistide (elemente sterile situate în himenul de pe fețele lamelor) mai mult sau mai puțin cilindrice cu vârfuri turtite de 60-105 x 7-11 (13) microni. Muchiile eterogene, ce înseamnă că poartă bazidii și cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) care sunt numeroase și cilindrice cu o dimensiune de 45-90 x 6,5-9,5 microni. Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) numai puțin diferențiate formează un strat de hife slab ascendente, scurte și groase (4-20µm) care sunt împletite neregulat. Unele capete ies clar în afară.[9][10]
  • Reacții chimice: carnea se decolorează cu acid sulfuric slab roșiatic, cu fenol roșiatic, apoi brun-roșiatic și în sfârșit negricios purpuriu, dar cuticula brun-roșcat purpuriu, cu guaiacol mai întâi portocaliu-carneu după o jumătate de oră murdar vinaceu, buretele cu Hidroxid de potasiu imediat verde-măsliniu închis, carnea cu sulfat de fier roșiatic murdar, iar cuticula asemănător cu o tentă purpurie, și cu tinctură de Guaiacum imediat verde.[11][12]
  • L. lilacinus mai bătrâni, pălării, lamele
    L. lilacinus mai bătrâni, pălării, lamele

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Datorită culorii specifice, specia poate fi confundată până la maturitate numai cu puține altele, ca de exemplu Lactarius aspideus sin. Lactarius flavidus (necomestibil),[13] Lactarius azonites (necomestibil),[14] Lactarius glyciosmus (condiționat comestibil),[15] Lactarius helvus (comestibil doar ca condiment),[16] Lactarius hepaticus (necomestibil, amar și iute, crește sub pini),[17] Lactarius mammosus sin. Lactarius fuscus (necomestibil),[18] Lactarius rufus (necomestibil),[19] Lactarius trivialis (necomestibil)[20] sau Lactarius uvidus (necomestibil),[21] dar, odată cu avansarea în vârstă și decolorarea cuticulei, de asemenea cu Lactarius decipiens (necomestibil),[22] Lactarius fluens (necomestibil),[23] Lactarius fuliginosus (necomestibil)[24] și Lactarius glyciosmus (necomestibil).[25]

…

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

  • !Lactarius aspideus! sin. !Lactarius flavidus!
    !Lactarius aspideus! sin. !Lactarius flavidus!
  • Lactarius azonites!
    Lactarius azonites!
  • !Lactarius decipiens!
    !Lactarius decipiens!
  • !Lactarius fluens!
    !Lactarius fluens!
  • !Lactarius fulginosus!
    !Lactarius fulginosus!
  • Lactarius glyciosmus
    Lactarius glyciosmus
  • !Lactarius hepaticus!
    !Lactarius hepaticus!
  • Lactarius helvus
    Lactarius helvus
  • !Lactarius mammosus!
    !Lactarius mammosus!
  • !Lactarius rufus!
    !Lactarius rufus!
  • !Lactarius trivialis!
    !Lactarius trivialis!
  • !Lactarius uvidus!
    !Lactarius uvidus!

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Buretele este din cauza gustului amar și iute necomestibil, în plus, nici măcar mirosul poate să convingă.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 88-89, ISBN 978-3-440-13447-4
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 310-311, ISBN 3-405-12124-8
  5. ^ Wilhelm Gootfdried Lasch: „Agaricus lilacinus”, în „Linnaea”, vol. 3, 1828, p. 162
  6. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 348 [1]
  7. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 692, ISBN 3-468-07202-3
  8. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 388
  9. ^ Jacob Heilmann-Clausen și colaboratori: „The genus Lactarius - Fungi of Northern Europe”, vol. 2, Editura Danish Mycological Society, Copenhaga 1998, p. 168-169, ISBN 978-8-79835-814-5
  10. ^ Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 76, ISBN 3-85604-060-9
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 547, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 456
  13. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 360-361, ISBN 88-85013-25-2
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 376-377 - 1, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 380-381 - 2, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 308-309, ISBN 3-405-12124-8
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 365 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 312-313 - 1, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 392-393, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 370-371, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 384-385, ISBN 88-85013-25-2
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 304-305, ISBN 3-405-12124-8
  24. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 184-186, ISBN 3-426-00312-0
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 380-381 - 2, ISBN 3-405-12081-0

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Lactarius_lilacinus&oldid=13598753