Konrad Peutinger

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Konrad Peutinger
Amberger Konrad Peutinger.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Augsburg, Sfântul Imperiu Roman Modificați la Wikidata
Decedat (82 de ani) Modificați la Wikidata
Augsburg, Sfântul Imperiu Roman Modificați la Wikidata
Căsătorit cuMargarethe Peutinger[*] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
OcupațieAnticar
diplomat
arheolog[*]
umanism
istoric Modificați la Wikidata

Konrad sau Conrad Peutinger (pronunțat în germană /Pɔɪ̯tɪŋɐ/, n. Augsburg, 14 octombrie 1465 - 28 decembrie 1547) a fost un umanist, jurist și amator german de antichități.

Peutinger era apropiat al împăratului Maximilian al Austriei. A fost unul dintre primii care au publicat inscripții romane. Numele său a rămas asociat îndeosebi cu Tabula Peutingeriana, copie a unei hărți care arată Imperiul Roman și drumurile militare care îl traversau. Moștenise harta la decesul prietenului său Conrad Celtes (Konrad Bickel, 1459-1508), bibliotecarul lui Maximilian, care pretindea că o descoperise în bibliotecă în 1494. Peutinger ar fi vrut să o publice, însă a murit înainte ca să-și fi dus la bun sfârșit această sarcină. Tabula Peutingeriana a fost în sfârșit publicată în 1753 de către Franz Christoph von Scheyb. Peutinger a publicat și Historia Gothorum de Jordanes, și Historia gentis Langobardorum de Paulus Diaconus.

Gânditor social[modificare | modificare sursă]

Conrad Peutinger era și un gândior social, care înțelegea destul de bine economia pentru a pune în cauză erorile conceptuale ale vechilor greci, îndeosebi în materie de monopol: în lucrarea sa Concilium (1530), el demonstrează că marile companii private nu au puterea de a stăpâni în mod durabil oferta totală, și în consecință, nici să manipuleze prețul în folosul lor. El apăra, prin urmare, libertatea de a fixa prețurile, reamintind că a le reproșa comercianților că vând la prețul cel mai ridicat posibil, este echivalent cu condamnarea de către aceștia a unor acțiuni considerate normale de oricine altcineva

Este absurd, amintea el, și contrar oricărei observații, să se presupună că o piață, oricare ar fi ea, ar putea mereu să favorizeze ofertanții / furnizorii (ceea ce ar justifica politicile de concurență), sau, din contra, cumpărătorii (ceea ce ar justifica privilegiile sindicaliștilor): aceasta ar însemna că un tip de activitate ar rămâne la nesfârșit mai rentabilă decât altele, în ciuda concurenței constante a investitorilor în căutarea celor mai bune plasamente.

Această chemare la logică a lui Peutinger conduce la altceva, și anume că formarea „cartelurilor” nu poate aduce beneficii membrilor săi decât dacă contribuie la „stabilizarea” prețurilor pe care și-au asumat să le controleze și că aceasta implică, din partea lor, să prevadă corect evoluția lor în viitor.

Astfel Peutinger a înțeles justificarea cartelurilor între producătorii de bunuri fungibile[1] a căror activitate se sprijină pe o puternică investiție inițială, cum sunt activitățile miniere.

Raymond de Roover, care raportează acest argument[2] (în 1974), are cu atât mai mult meritul să facă acest lucru în mod fidel, încât pare să nu-și măsoare domeniul său de aplicare: el rămâne cu vechea concepție a „monopolului de facto”. Acest lucru îl împiedică să înțeleagă că nu doar Peutinger, ci chiar cei mai mulți autori importanți și toți marii juriști începând din secolul al XVIII-lea l-au abandonat repede: dimpotrivă, ei au definit monopolul ca un impediment necesar „de reglementare” a concurenței, iar concurența drept „libertatea comerțului” și nu ca „pluralitatea furnizorilor”.

Om de acțiune[modificare | modificare sursă]

Peutinger nu s-a mulțumit să combată intelectualicește noțiunea de „monopol de facto”: și-a pus priceperea economiei industriale în serviciul familiilor negustorești din Germania, între care Höchstetter și Welser. În 1525, el a reușit să-l convingă pe împăratul (Carol Quintul) să atenueze rezoluția Dietei din 1512, care amenința „monopolurile” cu confiscarea bunurilor lor. A inistat apoi ca această rezoluție să rămână literă moartă, inclusiv prin organizarea transferului jurisdicției de la instanțele imperiale la instanțele locale, ceea ce este mai ușor de intimidat.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Bun fungibil: care se consumă prin întrebuințare.
  2. ^ Cf. Raymond De Roover (), Business, Banking and Economic Thought in Late Medieval and Early Modern Europe, Chicago: The University of Chicago Press 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Jacob Strieder, « Peutinger, Conrad », Encyclopedia of the Social Sciences.
  • Helmut Zäh & Hans-Jörg Künast, Von der Wiedergeburt einer großen Bibliothek: die Bücher- und Handschriftensammlung des Augsburger Stadtschreibers Konrad Peutinger, Weinheim, 2003, 2, p. 10-13.
  • Martin Ott, « Die Augsburger Inschriftensylloge des Konrad Peutinger », in Die Entdeckung des Altertums, Kalmünz 2002, p. 100-122
  • Werner Bischler, Des Kaisers Mann für alle Fälle: der Stadtschreiber Konrad Peutinger, in Augsburger Geschichte(n), Augsbourg, 1 (1994), p. 47-55
  • Mary Catherine Welborn, « An Intellectual Father of Modern Business », Bulletin of the Business Historical Society, XIII, 1939, p. 20-22
  • Albert Gümbel, Dürers Rosenkranzfest und die Fugger: Konrad Peutinger, der Begleiter Dürers, Strasbourg, 1926
  • Erich König, Peutingerstudien, Studien und Darstellungen aus dem Gebiete der Geschichte, Fribourg-en-Brisgau, 1914
  • Max Weyrauther, Konrad Peutinger und Wilibald Pirckheimer in ihren Beziehungen zur Geographie: eine geschichte, Parallele, Munich, 1907.
  • Blasius Höltzl & Meinrad Molther eds., Briefe von und an Konrad Peutinger, Edmund von Oefele, Munich 1898. (description du recueil de lettres en p. 443-455)
  • P. Hecker, « Ein Gutachten Conrad Peutingers in Sachen der Handelsgesellschaften », Zeitschrift des historischen Vereins für Schwaben und Neuburg, II, 1875, p. 188-216

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Konrad Peutinger