Istoria televiziunii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ani în televiziune
Television icon.svg
Istoria televiziunii
Anii 1920
Înainte de 1925 • 1925 
1926 • 1927 • 1928 • 1929
Anii 1930
1930 • 1931 • 1932 • 1933 • 1934
1935 • 1936 • 1937 • 1938 • 1939
Anii 1940
1940 • 1941 • 1942 • 1943 • 1944
1945 • 1946 • 1947 • 1948 • 1949
Anii 1950
1950 • 1951 • 1952 • 1953 • 1954
1955 • 1956 • 1957 • 1958 • 1959
Anii 1960
1960 • 1961 • 1962 • 1963 • 1964
1965 • 1966 • 1967 • 1968 • 1969
Anii 1970
1970 • 1971 • 1972 • 1973 • 1974
1975 • 1976 • 1977 • 1978 • 1979
Anii 1980
1980 • 1981 • 1982 • 1983 • 1984
1985 • 1986 • 1987 • 1988 • 1989
Anii 1990
1990 • 1991 • 1992 • 1993 • 1994
1995 • 1996 • 1997 • 1998 • 1999
Anii 2000
2000 • 2001 • 2002 • 2003 • 2004
2005 • 2006 • 2007 • 2008 • 2009
Anii 2010
2010 • 2011 • 2012 • 20132014
2015 • 2016

Istoria televiziunii reprezintă munca a numeroși ingineri și inventatori din mai multe țări de-a lungul a mai multor decenii. Televiziunea s-a născut în principal din conjuncția a trei serii de descoperiri: cele referitoare la fotoelectricitate, procedeele de analiză a fotografiilor descompuse apoi recompuse în linii cu puncte deschise sau întunecate, și undele hertziene pentru transmiterea de semnale.
Principiile fundamentale ale televiziunii au fost inițial explorate prin metode electromecanice de scanare, transmisie și reproducere a imaginilor. Deoarece aparatele electronice de înregistrare video și tuburile ecranelor s-au perfecționat, televiziunea electromecanică a dus la apariția tuturor sistemelor electronice moderne de televiziune folosite în aproape toate aplicațiile.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Imagine de televiziune mecanică folosind discul lui Nipkow
Televizor din anul 1950
Harta cu anii în care televiziunea a fost introdusă în diferite țări.

     1930 - 1939

     1940 - 1949

     1950 - 1959

     1960 - 1969

     1970 - 1979

     1980 - 1989

     1990 - 1999

     După 2000

     Fără televiziune

     Fără date

Primele cercetări[modificare | modificare sursă]

Transmiterea de imagini fixe la distanță a preocupat cercetătorii europeni încă de la începutul secolului al XIX-lea. Giovanni Caselli a pus la punct în 1856 pantelegraful care din 1863 a fost utilizat de către stațiile franceze pentru a transmite pe liniile telegrafului electric, scurte mesaje autografe sau simple desene. Fototelegrafia (transmiterea de fotografii prin fir telegrafic sau telefonic) a fost realizată de către germanul Arthur Korn care a reușit în 1907 o primă legătură Berlin-Paris, și de către inginerul francez Eugene Belin care în 1911 a inventat belinograful aparat cu care putea să difuzeze rapid facsimilul fotografiilor pentru ziare.
În 1879 G. R. Carey și Constantin Senlecq au expus principiile de analiză ale imaginilor, apoi Paul Nipkow inventează în 1884 un sistem de disc cu mici găuri care, învârtindu-l citea imaginea linie cu linie. În urma lucrărilor germanului Karl Braun asupra razelor catodice și osciloscopului în 1897 și studiilor englezului Campbell Swinton, rusul Boris Rosling a realizat între 1907 și 1911, la Sankt-Petersburg primul tub catodic.

Primele încercări.Televiziunea mecanică[modificare | modificare sursă]

În primele două decenii ale secolului al XX-lea, cercetările pentru analiza imaginilor au fost continuate de către John Logie Baird în Marea Britanie folosind metoda baleiajului mecanic printr-un fascicul luminos și de către Vladimir Zworykin care în 1927 a pus la punct iconoscopul, aparat cu care s-au echipat camerele electronice și care a ajutat la perfecționarea tuburilor catodice ale receptoarelor.

În 1925 este realizat în laborator televisorul lui Baird cu 30 de linii și cu 12,5 imagini pe secundă care a obținut o primă licență experimentală în 1926. Sistemul a fost adus în mod succesiv la 60, 90, 180 de linii apoi, în 1936, pentru a răspunde normelor cerute de BBC, la 240 de linii și 25 de imagini pe secundă. Televizorul lui Baird a funcționat transmițînd un program regulat de televiziune mecanică din 1929 pînă în 1937, când a fost abandonat de BBC, în favoarea unui sistem bazat pe lucrările lui James Mc Gee, care utiliza tehnici foarte asemănătoare cu cele ale iconoscopului, ce permiteau utilizarea unui sistem de televiziune electronică, mai fiabilă și perfecționată.

Pași importanți în dezvoltarea televiziunii.Televiziunea electronică[modificare | modificare sursă]

Primii pași în televiziune au fost făcuți de Marea Britanie prin inaugurarea postului oficial BBC în anul 1936, cu 12 ore de programe pe săptămână. După trei ani, televiziunea a fost introdusă și în Statele Unite. Numărul posesorilor de televizoare în aceste două țări era însă foarte mic. Abia după cel de al Doilea Război Mondial situația s-a schimbat în bine. Un pas important în istoria televiziunii l-a constituit încoronarea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii în ziua de 2 iunie 1953. Această încoronare a fost primul eveniment transmis de televiziune direct în mai multe țări europene și retransmis în Statele Unite. Astfel televiziunea a dat ocazie întregii planete să participe la același eveniment, făcând posibil începutul unei standardizări a programelor de televiziune. După acest eveniment, televiziunea, prezentă de acum tot mai mult în casele oamenilor, a devenit un adevărat simbol alături de automobil al „societății de consum”[1].

Numărul televizoarelor a crescut de la an la an, ajungând la un milion în 1952 în Marea Britanie, în 1957 în Germania și în 1958 în Franța. În 1964, 60 de milioane de televizoare erau instalate în casele particulare din Statele Unite.[1] De atunci televiziunea a concurat cu cinematograful și teatrul care erau genurile tradiționale de divertisment.

Televiziunea digitală[modificare | modificare sursă]

În România[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Larousse,"Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed. Olimp, București, 2000, p. 591.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  • Pierre Albert, Andre-Jean Tudesq: Istoria radioteleviziunii, Editura Institutul European, 2003, ISBN: 973-611-107-5

Legături externe[modificare | modificare sursă]