Isabella de Aragon, Ducesă de Milano

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Isabella de Aragon
Ducesă de Bari
Ducesă consort de Milano
Ducesă de Bari Ducesă consort de Milano
Sculptură a Isabellei de Aragon, de Francesco Laurana 1487-88
Căsătorit(ă)Gian Galeazzo Sforza
Urmași
Bona, regină a Poloniei
Francesco, conte de Pavia
Ippolita Maria
TatăAlfonso al II-lea de Napole
MamăIppolita Maria Sforza
Naștere2 octombrie 1470
Regatul Neapolelui
Deces11 februarie 1524 (53 de ani)
Bari
ÎnmormântareSan Domenico Maggiore, Napole
Religieromano-catolică

Isabella de Aragon (n. , Napoli, Regatul Neapolelui – d. , Napoli, Regatul Neapolelui), cunoscută și drept Isabella de Napole, a fost ducesă de Milano prin căsătoria cu Gian Galeazzo Sforza și suo jure ducesă de Bari. Viața ei a fost caracterizată de crizele politice din jurul războaielor italiene. Isabella s-a găsit adesea sfâșiată între țara ei natală, Regatul de Neapole și țara adoptivă Ducatul de Milano, provocându-i suferințe personale și dificultăți politice. După o căsnicie dificilă și lipsă de sprijin în Milano, ea a primit Ducatul de Bari. Această schimbare a circumstanțelor i-a dat Isabelleo ocazia de a-și forma propria curte, precum și de a-și consolida sprijinul și securitatea politică împotriva războaielor aflate în desfășurare. Aceste reforme, împreună cu interesul ei în artă și literatură, au dus la renașterea orașului Bari. În această perioadă, ea s-a concentrat și pe educația fiicei ei Bona, care a devenit regina Poloniei.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilărie și familie[modificare | modificare sursă]

Isabella s-a născut în Regatul de Neapole, în timpul domniei bunicului său patern, Ferdinand I de Neapole. Ea era fiica prințului moștenitor Alfonso și a primei lui soții, Ippolita Maria Sforza. Părinții ei aveau o relație proastă, caracterizată prin rivalitate și dispreț. Alfonso, probabil amenințat de nivelul ridicat de educație al soției sale sau disprețuitor față de genealogia ei, a tratat-o cu lipsă de respect pe durata întregului mariaj.[2] Alfonso a preferat compania amantei sale, Trogia Gazzela, cu care a avut doi copii nelegitimi. Bunicul ei a fost un conducător curajos, care n-a dat înapoi atunci când a venit vremea să se ocupe de dușmanii săi. Creșterea ei la această curte nemilosă din Napoli a avut cu siguranță un efect asupra Isabellei, afectându-i caracterul de adult.[3]

Isabella era singura fiică dintre cei trei copii ai cuplului Alfonso și Ippolita; ea mai avea doi frați: Prințul Ferdinand, care va succeda tatălui lor în 1495 și fratele mai mic Piero, care va deveni locotenent general al Apulia însă va muri de tânăr, din cauza unei infecții dobândite după o operație la picior. Frații au fost crescuți alături de verii lor, copiii Eleanorei de Neapole, printre care s-au numărat Isabella și Beatrice d'Este. Isabella a avut o relație foarte apropiată în special cu Beatrice.[4] Când copiii erau adolescenți, Ippolita a murit.

Căsătoria[modificare | modificare sursă]

Căsătoria ei a fost aranjată de un văr din partea maternă, Gian Galeazzo Sforza. La 1 mai 1480, când Isabella avea nouă ani, logodna ei a fost sărbătorită în tot ducatul.[5] Căsătoria va avea loc nouă ani mai târziu. La 26 decembrie 1488, Isabella în vârstă de 18 ani a părăsit casa natală și a călătorit la Milano, la soțul ei Gian Galeazzo Sforza.[6] Cuplul se va căsători oficial la 2 februarie 1489.

Mari sărbători au urmat căsătoriei. A avut loc o operetă intitulată Il Paradiso, pe versurile lui Bernardo Bellincioni și costumele de Leonardo da Vinci.[7] Isabella a fost lăudată pentru frumusețea ei, ambasadorul din Ferrare comentând: "era atât de frumoasă și strălucitoare încât părea soarele".[8] Mirele era în contrast destul de mare cu soția; Gian Galeazzo era palid, studios și melancolic.[9]

Ducesa nefericită[modificare | modificare sursă]

Gian Galeazzo a devenit duce la vârsta de șapte ani, și în perioada minoratului său, unchiul său, Ludovico Sforza, a acționat ca regent. În perioada căsătoriei dintre Isabella și Gian Galeazzo, Ludovico, care era la putere de 13 ani, nu arăta nici un semn că va renunța la guvernare pentru nepotul său. El a privit tânărul cuplu cu suspiciune și ca potențiali rivali. Acest lucru s-a înrăutățit în 1491, când Isabella a dat naștere unui fiu, Francesco. Pentru a slăbi orice încercare de lovitură de stat dată de Isabella și de soțul ei, Ludovico a trimis acasă mica ei suită napolitană și a restricționat-o pe tânăra ducesă de la numirea și recompensarea membrilor suitei.[10]

O sursă de confort pentru Isabella a fost prezența Beatricei, care s-a căsătorit cu Ludovico în 1491. Tinerele verișoare au socializat în mod regulat: mergeau la vânătoare, jucau nesfârșite jocuri de palla și își creau rochiile pe care doreau să le poarte.[11] Beatrice era privită ca fiind mai neastâmpărată decât Isabella, adesea convingându-o să participe și la alte activități cum ar fi plimbarea în jurul pieței deghizate și fără nici o suită.[12]

În ciuda acestei apropieri între verișoare, relația lor a suferit din cauza schemelor politice ale lui Ludovico. Nașterea fiului Beatricei, Maximilian, a fost întâmpinată cu mare pompă și ceremonie, potrivită mai degrabă unui moștenitor, ceva ce fusese refuzat fiului Isabellei.[13] În plus, Leonardo da Vinci a creat spectacole grandioase și decorațiuni pentru Beatrice, în ciuda faptului că nu ea avea cel mai înalt rang la curtea milaneză. Beatrice a primit chiar și un rol politic, în calitate de ambasador ducal la Veneția în 1492.[14]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Isabella de'Aragón, The Peerage, accesat în  
  2. ^ Tribble, 'A Trusting Partnership: Sentiment and Politics in Quattrocento Dynastic Unions'
  3. ^ The Tigerless Foli
  4. ^ Leonie Frieda, The Deadly Sisterhood: A story of Women, Power and Intrigue in the Italian Renaissance (Hachette UK: 2012)
  5. ^ Jane Black, 'The Duchy of Milan in Contemporary Historical Writing, ca 1400-1540', in Christian Thorsten Callisen (ed.) Reading and Writing History from Bruni to Windschuttle: Essays in Honour of Gary Ianziti (Routledge: 2016)
  6. ^ Capasso, B. (ed.) ´Le chronache de li antique ri del regno di Napoli di D. Gaspare Fuscolillo´, Archivio storico per le province Napoletane, Anno Primo, Fascicolo I (Naples, 1876) ("Gaspare Fuscolillo"), I, p.57
  7. ^ Charles Nicholl, Leonardo Da Vinci: The Flights of the Mind (Penguin, 2005)
  8. ^ Ibid
  9. ^ Nicholl, Leonardo Da Vinci
  10. ^ Evelyn S. Welch, Art and Authority in Renaissance Milan (Yale University Press, 1995), p.219
  11. ^ Leonie Frieda, The Deadly Sisterhood
  12. ^ Ibid
  13. ^ Ibid
  14. ^ Elizabeth Lev, Tigress of Forli