Sari la conținut

Invocarea iresponsabilității mintale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Invocarea iresponsabilității mintale (în engleză: insanity defense), numită și apărare pe motiv de nebunie, este o apărare afirmativă în dreptul penal prin care inculpatul susține că, din cauza unei boli sau tulburări mintale existente la momentul faptei, nu poate fi tras la răspundere penală în condițiile prevăzute de legea aplicabilă.[1][2] Ea se deosebește de justificări precum legitima apărare, care afirmă caracterul permis al conduitei, și de alte instituții precum capacitatea procesuală de a fi judecat, care privește aptitudinea inculpatului de a participa la proces, nu responsabilitatea sa la momentul săvârșirii faptei.[1][3]

Standardele juridice privind această apărare diferă între jurisdicții. Printre cele mai cunoscute se numără Regula M'Naghten, care se concentrează pe capacitatea inculpatului de a înțelege natura și calitatea faptei ori caracterul ei greșit, Regula Durham, potrivit căreia fapta trebuie să fie produsul unei boli sau deficiențe mintale, și testul din Codul penal model al American Law Institute, care ia în considerare atât componenta cognitivă, cât și pe cea volițională.[1] În dreptul federal american, regula actuală este mai restrictivă și prevede că apărarea este admisibilă numai dacă inculpatul, ca urmare a unei boli sau deficiențe mintale severe, nu a putut să aprecieze natura și calitatea ori caracterul ilicit al actelor sale.[2]

În unele jurisdicții, dezbaterea juridică privește și componenta volițională, adică posibilitatea inculpatului de a-și controla conduita în momentul comiterii faptei.[1] În Statele Unite, dreptul federal a eliminat această componentă din testul statutar actual.[4] În plus, unele state americane prevăd, pe lângă verdictul not guilty by reason of insanity (NGRI), și verdictul guilty but mentally ill (GBMI), distinct de achitarea pentru iresponsabilitate mintală.[1]

Invocarea acestei apărări presupune, de regulă, evaluări medico-legale sau psihiatrice specializate, însă concluzia juridică privind răspunderea penală aparține instanței sau juriului, nu expertului.[1] În practică, această apărare este rar utilizată și rar admisă, deși percepția publică tinde să îi supraestimeze frecvența.[5]

În dreptul penal român, nu există o „apărare pe motiv de nebunie” în sensul specific dreptului anglo-saxon. Potrivit articolului 28 din Codul penal, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza unei boli psihice sau a altei cauze care îi afecta discernământul.[6] În asemenea situații, persoana nu răspunde penal, dar instanța poate dispune măsuri de siguranță cu caracter medical, potrivit legii penale române.[6]

Non compos mentis

[modificare | modificare sursă]

Non compos mentis⁠(d) este o expresie juridică latină care înseamnă „nesănătos la minte” sau „nu este în deplinătatea facultăților mintale”.[7] Expresia este opusă lui compos mentis⁠(d), care desemnează o persoană aflată în stăpânirea facultăților sale mintale.[8]

În uzul juridic, termenul a fost folosit pentru a desemna persoane cu o afectare mintală suficient de severă încât să nu își poată administra afacerile, să nu își poată înțelege drepturile și obligațiile juridice sau să nu se poată proteja singure în mod adecvat.[7] În dreptul contemporan anglo-american, expresia are mai ales valoare tradițională sau descriptivă și este de regulă înlocuită în texte normative și doctrinare de termeni mai preciși, precum mental incompetence, mental disorder, incapacity sau insanity, în funcție de contextul juridic.[7][1]

Termenul nu trebuie confundat cu evaluarea modernă a capacității de a consimți la tratament. În bioetică și dreptul medical actual, competența sau capacitatea decizională este apreciată funcțional, în raport cu abilitatea persoanei de a exprima o alegere, de a înțelege informațiile relevante, de a aprecia semnificația lor pentru propria situație și de a raționa cu privire la opțiunile disponibile.[9][10]

Din punct de vedere istoric, expresia non compos mentis apare în dreptul englez vechi pentru a descrie persoane considerate lipsite de judecată suficientă, inclusiv în contexte de administrare a bunurilor și de răspundere juridică.[7] În prezent, ea este întâlnită mai ales în comentarii istorice, doctrinare sau în jurisprudență mai veche.[7]

Istorie

[modificare | modificare sursă]

Ideea că tulburarea mintală poate afecta răspunderea penală are rădăcini vechi în tradiția juridică occidentală, dar formularea modernă a apărării pe motiv de iresponsabilitate mintală s-a dezvoltat în principal în dreptul englez și, ulterior, în cel american.[11][12]

În dreptul englez timpuriu, iresponsabilitatea mintală era exprimată prin formule foarte restrictive, inclusiv comparații cu lipsa de rațiune a unui „animal sălbatic”.[12] Un moment important a fost adoptarea Criminal Lunatics Act 1800, după achitarea lui James Hadfield, act normativ care a permis detenția pe durată nedeterminată a persoanelor achitate pe motiv de nebunie.[12]

Un punct de cotitură în istoria doctrinei l-au reprezentat regulile M'Naghten din 1843, formulate după cazul Daniel M'Naghten, care îl ucisese pe Edward Drummond crezând în mod delirant că acesta era prim-ministrul Robert Peel.[12][1] Potrivit formulei clasice, pentru a invoca apărarea trebuia dovedit că, la momentul faptei, inculpatul suferea de un defect al rațiunii cauzat de o boală a minții, astfel încât nu cunoștea natura și calitatea actului său sau nu știa că ceea ce făcea era greșit.[12]

În secolele al XIX-lea și al XX-lea, jurisdicțiile anglo-americane au dezvoltat și alte teste, inclusiv regula Durham și testul din Codul penal model al American Law Institute, care au extins sau modificat accentul pus de M'Naghten pe cunoașterea caracterului greșit al faptei.[1] Dreptul american a rămas însă fragmentat, statele și sistemul federal folosind standarde diferite.[2]

În jurisprudența Curții Supreme a Statelor Unite, cazul Ford v. Wainwright (1986) a stabilit că al Optulea Amendament interzice executarea unei persoane care este nebună la momentul executării.[13] Mai târziu, în Kahler v. Kansas (2020), Curtea a decis că nu încalcă Constituția federală faptul că un stat limitează apărarea la dovada lipsei mens rea, fără a recunoaște separat un test bazat pe incapacitatea de a distinge binele de rău.[14][15]

Utilizare și statistici

[modificare | modificare sursă]

Apărarea pe motiv de iresponsabilitate mintală este utilizată rar în practica penală americană.[16][17] În studiul clasic realizat în opt state americane, aceasta a fost invocată în aproximativ 0,93% din cazurile penale grave (felony cases).[16]

Același studiu a constatat că aproximativ 26% dintre inculpații care au invocat această apărare au fost achitați pe motiv de iresponsabilitate mintală (not guilty by reason of insanity, NGRI).[16] Dintre inculpații care au avut succes, majoritatea prezentau antecedente psihiatrice semnificative, iar o analiză legislativă ulterioară a rezumat că 84% dintre persoanele achitate NGRI în eșantionul respectiv aveau schizofrenie sau o tulburare afectivă severă.[18]

Literatura de specialitate arată că percepția publică supraestimează atât frecvența, cât și rata de succes a apărării pe motiv de nebunie.[19][17] Cercetările empirice au fost folosite și pentru a analiza posibile disparități rasiale în diagnosticele psihiatrice medico-legale și în concluziile privind responsabilitatea penală.[20] Un studiu din 2013 a raportat că efectul rasei asupra concluziilor privind responsabilitatea penală era mediat de diferențe de diagnostic psihiatric în evaluările medico-legale.[20]

Tratament psihiatric

[modificare | modificare sursă]

Persoanele achitate pe motiv de iresponsabilitate mintală (de exemplu, prin verdictul not guilty by reason of insanity, NGRI) sunt internate de regulă într-o unitate psihiatrică securizată sau într-un alt cadru de tratament psihiatric, nu într-un penitenciar.[21][22] Scopul unei asemenea măsuri este atât tratarea tulburării mintale, cât și protejarea persoanei și a publicului.[22]

În sistemul american, durata internării nu este în mod necesar limitată de pedeapsa maximă prevăzută pentru infracțiunea imputată.[22] În Jones v. United States (1983), Curtea Supremă a Statelor Unite a statuat că o persoană achitată pe motiv de nebunie poate fi menținută într-o instituție psihiatrică până când își recapătă sănătatea mintală sau nu mai prezintă pericol pentru sine ori pentru societate.[22]

Totuși, jurisprudența ulterioară a clarificat că simpla periculozitate nu este suficientă pentru a justifica menținerea internării dacă tulburarea mintală nu mai este prezentă.[23] În Foucha v. Louisiana (1992), Curtea Supremă a decis că o persoană achitată pe motiv de nebunie nu poate fi reținută în continuare doar pentru că este considerată periculoasă, în lipsa unei boli mintale actuale.[23]

Din acest motiv, regimul juridic al persoanelor achitate pe motiv de iresponsabilitate mintală se apropie de cel al internării civile involuntare, dar nu este identic cu acesta.[22] În practică, durata internării poate depăși uneori perioada de închisoare care ar fi fost aplicabilă în cazul unei condamnări, fapt care a generat dezbateri juridice și doctrinare de lungă durată.[22][24]

În întreaga lume

[modificare | modificare sursă]

Australia

[modificare | modificare sursă]

În Australia, regulile privind iresponsabilitatea mintală diferă între jurisdicții.[25] În Victoria, apărarea de drept comun a nebuniei a fost abolită și înlocuită prin apărarea statutară a „deficienței mintale” în temeiul Crimes (Mental Impairment and Unfitness to be Tried) Act 1997, fără a modifica în mod substanțial testul tradițional al răspunderii.[26] În alte state și teritorii se folosesc denumiri și proceduri diferite; de exemplu, în New South Wales este folosit în mod curent termenul „mental illness defence”.[27]

Canada

[modificare | modificare sursă]

În Canada, apărarea este reglementată de articolul 16 din Criminal Code, care prevede că o persoană nu este responsabilă penal dacă, în momentul faptei, suferea de o tulburare mintală care o făcea incapabilă să aprecieze natura și calitatea actului sau să știe că acesta era greșit.[28][29] Partea care invocă această chestiune trebuie să răstoarne prezumția de responsabilitate pe baza balanței probabilităților.[28]

Sistemul actual canadian a fost remodelat după hotărârea R. v. Swain și după reformele legislative din 1991–1992, care au înlocuit terminologia veche a „nebuniei” cu cea de „tulburare mintală”.[29] După un verdict de tip not criminally responsible on account of mental disorder (NCRMD), situația persoanei este evaluată de un review board, care poate dispune liberare absolută, liberare condiționată sau detenție într-un spital, în funcție de existența unei amenințări semnificative la adresa siguranței publice.[29][30]

România

[modificare | modificare sursă]

În România, nu există o „insanity defense” în sensul anglo-saxon, ci cauza de neimputabilitate a iresponsabilității.[6] Potrivit articolului 28 din Codul penal, nu este imputabilă fapta săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze din cauza unei boli psihice sau a altei cauze care îi afecta discernământul.[6]

Statele Unite

[modificare | modificare sursă]

În Statele Unite ale Americii, apărarea este disponibilă în dreptul federal și în majoritatea statelor, dar standardele diferă considerabil între jurisdicții.[31][32] Unele state au restrâns sau au înlocuit forma tradițională a apărării; în Kahler v. Kansas (2020), Curtea Supremă a SUA a decis că Constituția federală nu obligă statele să adopte un test de tip bine-rău pentru iresponsabilitate mintală.[33] Hotărârea nu înseamnă însă că statele trebuie să abolească apărarea, ci că au o marjă largă în definirea relației dintre boala mintală și răspunderea penală.[33]

Printre testele istorice și moderne folosite în Statele Unite se numără Regula M'Naghten, testul Durham și formularea din Codul penal model al American Law Institute.[32] În dreptul federal, Insanity Defense Reform Act of 1984 a consacrat un standard mai restrictiv și a impus ca apărarea să dovedească prin dovezi clare și convingătoare că inculpatul, din cauza unei boli sau deficiențe mintale severe, nu putea aprecia natura și calitatea sau caracterul ilicit al faptelor sale.[31]

Unele jurisdicții americane prevăd și verdictul alternativ guilty but mentally ill (GBMI), distinct de achitarea pe motiv de iresponsabilitate mintală.[32]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 „insanity defense” (în engleză). LII / Legal Information Institute. Accesat în .
  2. 1 2 3 „18 U.S. Code § 17 - Insanity defense” (în engleză). LII / Legal Information Institute. Accesat în .
  3. ↑ „Competency for Trial” (în engleză). LII / Legal Information Institute. Accesat în .
  4. ↑ „637. Insanity—Present Statutory Test—18 U.S.C. § 17(a)” (în engleză). United States Department of Justice. . Accesat în .
  5. ↑ „The Insanity Defense”. Innovations in Clinical Neuroscience. . Accesat în .
  6. 1 2 3 4 „Art. 28. Iresponsabilitatea”. codurilepenale.ro. Accesat în .
  7. 1 2 3 4 5 „non compos mentis” (în engleză). LII / Legal Information Institute. Accesat în .
  8. ↑ „compos mentis” (în engleză). LII / Legal Information Institute. Accesat în .
  9. ↑ Appelbaum, Paul S. (). „Assessment of Patients' Competence to Consent to Treatment”. The New England Journal of Medicine. 357 (18): 1834–1840. doi:10.1056/NEJMcp074045.
  10. ↑ „Competence to Consent, Substitute Decision-Making, and Personal Rights”. The Journal of Medicine and Philosophy. . Accesat în .
  11. ↑ Walker, Nigel (). Crime and insanity in England. Edinburgh University Press. ISBN 978-0-85224-228-5.
  12. 1 2 3 4 5 Format:Cite chapter
  13. ↑ „Ford v. Wainwright” (în engleză). Oyez. Accesat în .
  14. ↑ „Kahler v. Kansas” (în engleză). Oyez. Accesat în .
  15. ↑ „Kahler v. Kansas” (în engleză). Cornell Law School. Accesat în .
  16. 1 2 3 Callahan, Lisa A.; Steadman, Henry J.; McGreevy, Margaret A.; Robbins, Pamela C. (). „The volume and characteristics of insanity defense pleas: An eight-state study”. Bulletin of the American Academy of Psychiatry and the Law. 19 (4): 331–338. PMID 1786413.
  17. 1 2 „Insanity Defense: Past, Present, and Future”. Indian Journal of Psychological Medicine. . Accesat în .
  18. ↑ „Mentally Ill Criminals and the Insanity Defense: A Report to the Minnesota Legislature” (PDF). Minnesota Legislative Reference Library. . Accesat în .
  19. ↑ „Excuse: Insanity - Empirical Data and Myths”. JRank / Encyclopedia of Crime and Justice. Accesat în .
  20. 1 2 Perry, Brea L.; Neltner, Matthew; Allen, Timothy (). „A Paradox of Bias: Racial Differences in Forensic Psychiatric Diagnosis and Determinations of Criminal Responsibility”. Race and Social Problems. 5 (4): 239–249. doi:10.1007/s12552-013-9100-3.
  21. ↑ „The Insanity Defense in Criminal Law Cases” (în engleză). Justia. . Accesat în .
  22. 1 2 3 4 5 6 „Jones v. United States, 463 U.S. 354 (1983)” (în engleză). Justia US Supreme Court Center. Accesat în .
  23. 1 2 „Foucha v. Louisiana” (în engleză). Vienna Psychological Group. Accesat în .
  24. ↑ „Automatic and Indefinite Commitment of Insanity Acquittees”. Vanderbilt Law Review. Accesat în .
  25. ↑ „Mental Impairment Defences” (PDF). Law Reform Commission of Western Australia. . Accesat în .
  26. ↑ „5. Defence of mental impairment”. Victorian Law Reform Commission. . Accesat în .
  27. ↑ „People with cognitive and mental health impairments in the criminal justice system: Criminal responsibility and consequences” (PDF). NSW Law Reform Commission. Accesat în .
  28. 1 2 „Criminal Code, section 16”. Department of Justice Canada. Accesat în .
  29. 1 2 3 „Review of the Mental Disorder Provisions of the Criminal Code”. Department of Justice Canada. Accesat în .
  30. ↑ „s.16 Defence of mental disorder”. Ontario Review Board. Accesat în .
  31. 1 2 „18 U.S. Code § 17 - Insanity defense”. LII / Legal Information Institute. Accesat în .
  32. 1 2 3 „insanity defense”. LII / Legal Information Institute. Accesat în .
  33. 1 2 „Kahler v. Kansas” (PDF). Supreme Court of the United States. . Accesat în .
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Invocarea_iresponsabilității_mintale&oldid=17578076