Incinerarea în România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Crematoriul „Cenușa” din București,
inaugurat în 1928

Istoria incinerării în România secolului al XX-lea a început pe 7 martie 1923, când Societatea Română de Incinerare, numită Cenușa, a fost înființată. În februarie 1928, crematoriul din București, de asemenea numit Cenușa, și-a început operațiunile. Au fost incinerate 262 de cadavre în acel an, cifra ridicându-se la 602 în 1934. În 1935, 0,19% din decedații din România au fost incinerați acolo.

Premise[modificare | modificare sursă]

În România, ideea practicării incinerărilor de cadavre umane a fost pentru prima dată promovată de către doctorul bucureștean Iacob Felix,[1] în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în urma unor epidemii, el a propus arderea cadavrelor din motive igienice. Dar retorica cremaționistă a fost asumată în întregime de către doctorul Constantin I. Istrati, în teza sa de doctorat din 1877 dedicată cadavrelor. Constantin I. Istrati a fost pentru o perioadă și președinte al Academiei Române, murind în 1918 la Paris și fiind incinerat, după propria voință.[2]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

În afară de Uniunea Sovietică,[3] România a fost singura națiune din Europa de Est care avea un crematoriu operațional înainte de al Doilea Război Mondial, deși a fost construit unul în Debrecen, Ungaria, în 1932, care însă nu a fost deschis până în 1951. În perioada interbelică, Societatea Cenușa a fost administrată privat și a construit din fonduri proprii și cu sprijinul Primăriei Capitalei crematoriul, început în 1925. Crematoriului Cenușa, având la bază un proiect al arhitectului român Duiliu Marcu, a fost inaugurat la 25 ianuarie 1928, deși construcția sa nu era finalizată și era încă ridicată doar în „roșu”.[2]

Societatea Cenușa s-a confruntat cu o puternică opoziție din partea a Bisericii Ortodoxe Române, care prin hotărârile sinodale din 1928 și 1933 a interzis orice asistență religioasă pentru cei incinerați. În opinia prelaților ortodocși ai vremii, cum au fost Iuliu Scriban, Marin Ionescu, Dionisie Lungu, Ion Popescu Mălăieși etc., incinerarea reprezenta o practică păgână și masonă, contravenind flagrant doctrinei creștine și cultului morților, fiind de asemenea un atentat la ființa „tradițională” românească. Ceea ce este esențial în această poziție este faptul că Biserica Ortodoxă Română și-a menținut opinia care interzice incinerarea până astăzi.[4] Din această cauză, Societatea Cenușa a suferit multe neajunsuri financiare. A fost oarecum dependentă de așa-zisele „afaceri administrative”, de exemplu, de furnizarea de părți din corpuri către instituții anatomice, care au plătit bine. Prin 1937, societatea a realizat chiar câștiguri. Aceasta a recrutat 184 de noi membri contributori în acel an, ajungând la un total de 1006. În 1934 a început publicarea unei reviste lunare de opt pagini, Flacăra Sacră, concentrându-se pe piața internă și evoluțiile internaționale din domeniu. Cu toate acestea, Societatea Cenușa nu a reușit să se alăture organizației International Cremation Federation (ICF), atunci când aceasta a fost înființată în 1938.

Al Doilea Război Mondial a adus o schimbare a stării incinerării în România. Un nou crematoriu care fusese comandat în 1938 și plătit, nu a mai fost construit înainte de izbucnirea războiului. Atunci când Bucureștiul a fost bombardat în 1944, crematoriul[care?] a suferit daune considerabile, ceea ce dus în continuare la dificultăți financiare pentru societate. Cu toate acestea, opoziția religioasă s-a atenuat oarecum, și din provincie[care?] au fost aduse cadavre în număr tot mai mare.Format:De ce În 1945 au fost 600 de incinerări, față de până la 225 în 1944.

Perioada comunistă[modificare | modificare sursă]

Contactul stabilit între Federația Internațională ICF și Socieatea Cenușa la sfârșitul anului 1946 a fost ultimul succes realizat după o perioadă de zeci de ani, cu puțin înainte ca regimul comunist să fie instalat. În 1948, Crematoriului Cenușa a fost naționalizat, fiind trecut în proprietatea Primăriei București. Aceasta a dus la ruperea legăturilor cu Internațional Federation Cremation, ceea ce practic a însemnat sfârșitul mișcării cremaționiste din România. În ciuda caracterului ateu proclamat al regimului, în perioada comunistă nu au fost edificate alte crematorii în România.[2]

În perioada comunistă, multe figuri proeminente ale regimului, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Teohari GeorgescuIosif Rangheț, Lothar Rădăceanu, Ana Pauker, Nicolae Goldgerber, Ladislau Vass, Mihail Macavei etc. au fost incinerate, iar cenușa lor a fost plasată în Monumentul Eroilor pentru Libertatea Poporului și a Patriei, pentru Socialism din București, Parcul Carol, de unde au fost scoase după Revoluția din 1989. Internaționala a fost piesa muzicală obișnuită care se interpreta pentru ei la incinerare, deși pentru Ana Pauker și familia ei a fost preferată Simfonia a III-a a lui Beethoven⁠(en).[5]

Până la sfârșitul anului 1989, problemele economice ale regimului Ceaușescu au fost cele care, de asemenea, au afectat incinerările din România; economisirea drastică a energiei a însemnat că presiunea gazelor a scăzut, fiind insuficientă pentru a permite incinerarea completă a cadavrelor. Unele grupuri anti-regim au acuzat că urnele cu cenușă care s-au dat după incinerare familiilor celor incinerați conțineau fragmente de organe, iar corpurile incinerate pe jumătate ar fi fost înhumate în gropi comune. Cu toate acestea, spuneau aceștia, cadavrele celor bogați și puternici erau reținute până exista suficientă presiune a gazelor pentru a se putea face o incinerare completă.

Aspecte negative[modificare | modificare sursă]

De-a lungul secolului al XX-lea, incinerarea în România a fost folosită uneori în scopuri negative. Mai concret, a fost vorba despre utilizarea crematoriului de către puterea politică în scopul de a șterge urmele unor acțiuni violente asupra unor oponenți ai regimului. În acest sens pot fi enunțate două exemple și anume: arderea cadavrelor legionarilor grupului Dumitrescu, autorii asasinării primului ministru al României, Armand Călinescu, în 1939 și cel al arderii la ordinul Elenei Ceaușescu a cadavrelor unor timișoreni în decembrie 1989 (Operațiunea Trandafirul/Acțiunea Vama).[1][2]

Perioada post-revoluționară[modificare | modificare sursă]

Crematoriul Vitan-Bârzești

După un avans destul de rapid luat după război, incidența incinerărilor a încetinit considerabil în România. Un al doilea crematoriu, Vitan-Bârzești (numit după un cartier al Bucureștiului unde este situat), a fost deschis în 1994, după căderea lui Ceaușescu de la putere. Cu toate acestea, în 1999, doar un număr de 1172 de incinerări au fost efectuate în România, reprezentând doar cca. 10% din decesele din București.

În țara vecină, Bulgaria, care a deschis primul crematoriu în 2001, aproape 5% din decedații existenți la nivel național  – 5254 – au fost incinerați în anul 2002. Și în Ungaria, deși prima incinerare a avut loc doar în 1951 la crematoriul din Debrețin, actualmente sunt funcționabile 12 crematorii, ceea ce însemna o rată de incinerare de circa 36,25% din totalul decedaților la nivelul anului 2004. În comparație în România actualmente au loc sub 1000 de incinerări anual, ceea ce determină ca în situația în care, de pildă, în Transilvania apar cereri pentru incinerare, acestea, datorită costurilor, să fie efectuate mai degrabă în crematoriile maghiare decât în cel de la Vitan Bârzești.[6][2]

În 2002 se închide din motive ecologice crematoriul Cenușa, iar în 2008 se lansează proiectul „Panteonul Național”, inițiat de către Academia Română, menit a duce la demolarea acestui edificiu, în ciuda faptul că el se află pe lista monumentelor de patrimoniu național, fiind o construcție unică ca și concepție și arhitectură.[7]

În septembrie 2009, a fost fondată Asociația Cremaționistă „Amurg” din România, o nouă organizație menită să continue activitatea Societății Cenușa.

În anul 2012 s-a deschis la Oradea un crematoriu privat[8] (de fapt un incinerator uman),[2] iar în septembrie 2014 s-a anunțat deschiderea celui de-al treilea crematoriu din țară, după Vitan-Bârzești din București și cel de la Oradea, la 40 de km de Cluj-Napoca, pe un teren din comuna Moldovenești.[9]

Cadrul legislativ actual[modificare | modificare sursă]

În România dreptul de a fi incinerat este garantat prin lege. Din punct de vedere legal, incinerarea are un statut egal cu înhumarea. Cadrul legal al aplicării incinerării în România se bazează pe câteva reglementări:

  • Codul Penal, articolul 319, prevede „infracțiunea de profanare de morminte, pasibilă cu închisoarea de la trei luni la un an în următoarele situații: profanarea, indiferent de mijloace, a unui mormânt, urnă funerară sau a unui cadavru”. Din punct de vedere istoric, o asemenea situație își regăsește prima manifestare în Codul Penal Carol II, art. 313 (1936).[10]
  • Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în 2012 (Mon. Of. 339/18.05.2012), art. 38, aliniatul 1, unde se arată că „ofițerul de stare civilă, după constatarea decesului, eliberează declarantului o adeverință de înhumare sau de incinerare”. Din punct de vedere istoric situația a fost pentru prima dată reglementată în 1930 în legea privind actele de stare civilă (referință la Autorizația de înmormântare, art. 171-172).[10]
  • Noul Cod Civil din 2011, art. 80, referitor la Respectarea voinței persoanei decedate:
    • (1) „Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui.”
    • (2) „În lipsa unei opțiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voința soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate”.

Aceasta reglementare este o premieră pentru România, neavând un precedent istoric și se integrează în „Respectul datorat ființei umane și a drepturilor sale inerente”. Sursă directă a acestui articol, pe lângă evoluțiile societății românești care au determinat acest lucru, se consideră „Codul civil” din Quebec, Canada.[11]

Concluzii[modificare | modificare sursă]

Deși la prima vedere pare o practică „străină” spațiului românesc, incinerarea a constituit de-a lungul vremii o modalitate de dispunere asupra cadavrului asumată de către o parte a elitei românești. Astfel, dintre cele aproximativ 70000 de incinerări efectuate în România de-a lungul a peste 90 de ani de istorie, se pot identifica în jur de 2000-2500 de nume ale unor personalități publice românești care au ales o asemenea modalitate de a ieși demn din scena vieții, aceasta cuprinzând scriitori, poeți, pictori, sculptori, academicieni, personalități ale vieții politice etc. cum ar fi: Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere, Eugen Lovinescu, Anton Holban,[1] Aurel Baranga, Felix Aderca, Oscar Han, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Clody Bertola, Ilarion Ciobanu[12], Silviu Brucan sau, mai recent, Michaela Iordache, soția regretatului actor Ștefan Iordache ori Sergiu Nicolaescu (cel mai important caz din ultimul deceniu) etc.[13]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c „Ce nu știați despre INCINERARE: de la cenușă la ÎNMORMÂNTAREA ECO. PERSONALITĂȚI INCINERATE în România”. Evz.ro. Accesat în . 
  2. ^ a b c d e f „AMURG – Romanian Cremation Asociation”. Incinerareamurg.ro. . Accesat în . 
  3. ^ Exemplul Uniunii Sovietice, unde la Petrograd în 1920 au avut loc primele incinerări nu intră în aceași categorie, deoarece aici modelul incinerării a constituit un implant al statului comunist, menit a disloca o serie de comportamente tradiționale și a lovi în instituția Bisericii.
  4. ^ „Ce spune Biserica Ortodoxă Română despre incinerare”. Jurnalul.ro. Accesat în . 
  5. ^ en Robert Levy, "Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist", University of California Press, Berkeley, 2001, p.225 ISBN 0-520-23747-1
  6. ^ „Ungurii ne ard mortii! Incinerarea cadavrelor in Ungaria este mult mai ieftina decat in Romania | Opinia Timisoarei – Stiri din Timisoara cu foto si video, evenimente, locuri de munca, meteo, curs valutar, cancan, horoscop, imobiliare, Facebook, Twitter, Youtube si Poli”. Opiniatimisoarei.ro. Accesat în . 
  7. ^ „Panteonul, o idee neinspirata - Revista 22 - saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala”. Revista22.ro. . Accesat în . 
  8. ^ „Cel mai modern crematoriu uman, la Oradea - BIHON”. Bihon.ro. Accesat în . 
  9. ^ „Cel mai modern crematoriu din țară, în Ardeal |”. Punctul.ro. Accesat în . 
  10. ^ a b Marius Rotar, Eternitate prin Cenușă. O istorie a crematoriilor și incinerărilor umane în România secolelor XIX-XXI, Iași, Institutul European, 2011, pp. 111-113
  11. ^ „Influenta Codului civil din Quebec asupra noului Cod civil din Romania”. Juridice.Ro. . Accesat în . 
  12. ^ „Adio, Ilarion Ciobanu!”. Libertatea. 10 septembrie 2008.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  13. ^ „Români celebri care au fost incinerați « AMURG – Romanian Cremation Asociation”. Incinerareamurg.ro. . Accesat în . 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]