Sari la conținut

Imperiul Durrani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Imperiul Durrani
Durrani
Durrani Empire
امپراتوری درانی
د درانيانو ټولواکمني
—  Imperiu  —
←  – 
Drapel
Drapel
Imperiul Durrani (Violet) în 1757
Imperiul Durrani (Violet) în 1757
Imperiul Durrani (Violet) în 1757
CapitalăKandahar
Limbilimba persană
limba paștună
ReligieIslamul sunit
Guvernare
Formă de guvernareMonarhie
Istorie
Epoca istoricăEra Post-Clasică
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Imperiul Durrani (în paștună د درانيانو ټولواکمني, în persană امپراتوری درانی‌ها), cunoscut colocvial ca Imperiul Afghan (în paștună د افغانانو ټولواکمني, în persană امپراتوری افغان‌ها)[1] sau Regatul Sadozai (în paștună سادوزی دولت, în Dari: دولت سادوزیی)[2], a fost un imperiu afghan⁠(d) fondat de tribul Durrani al paștunilor sub conducerea lui Ahmad Șah Durrani în 1747, care s-a întins pe părți din Asia Centrală, platoul iranian și subcontinentul indian. La apogeul său, a guvernat peste teritoriile actuale ale Afganistanului, mare parte din Pakistan, părți din nord-estul și sud-estul Iranului, estul Turkmenistanului și nord-vestul Indiei.[2][3] Alături de Imperiul Otoman, Imperiul Durrani este considerat unul dintre cele mai semnificative imperii islamice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.[4]

Ahmad a fost fiul lui Muhammad Zaman Khan (un căpetenie afgan⁠(d) din tribul Abdali) și comandant al lui Nader Șah Afșar. După moartea lui Afshar, în iunie 1747, Ahmad a asigurat controlul asupra Afganistanului, cucerind Kandahar, Ghazni, Kabul și Peshawar. După urcarea sa pe tron ca rege al națiunii, și-a schimbat numele tribal din Abdali în Durrani.

În 1749, Imperiul Mogul a cedat suveranitatea asupra unei mari părți din nord-vestul Indiei către afgani; Ahmad s-a îndreptat apoi spre vest pentru a prelua Mașhadul, care era condus de dinastia Afșaridă sub Șahroh Șah, acesta recunoscând și suzeranitatea afgană.[5] Ulterior, Ahmad a trimis o armată pentru a supune regiunile aflate la nord de Hindukuș până la Amudaria, iar în scurt timp toate triburile afgane s-au alăturat cauzei sale.

Sub conducerea lui Ahmad, afganii au invadat India de opt ori, subjugând părți din Cașmir și cea mai mare parte a Punjabului. La începutul anului 1757, a jefuit Delhi, dar i-a permis împăratului mogul Alamgir al II-lea să rămână la conducere nominală, atât timp cât recunoștea suzeranitatea afgană asupra regiunilor aflate la sud de râul Indus, până la râul Sutlej.

După moartea lui Ahmad, în 1772, fiul său Timur Șah Durrani a devenit următorul conducător al dinastiei Durrani. Sub domnia lui Timur, orașul Kabul a devenit noua capitală a Imperiului Durrani, în timp ce Peshawar a servit drept capitală de iarnă. Totuși, imperiul începuse deja să se destrame în acea perioadă[6] și a suferit pierderi teritoriale, precum Peshawar, Multan și Kashmir, în favoarea Imperiului Sikh la începutul secolului al XIX-lea.[7]

Dinastia avea să rămână moștenitoarea Afganistanului pentru generații, până când Dost Muhammad Han și dinastia Barakzai au detronat dinastia Durrani la Kabul, ducând la înlocuirea acesteia cu Emiratul Afganistanului. Imperiul Durrani este considerat structura de bază a statului-național modern Afganistan, Ahmad fiind recunoscut drept Părintele Națiunii.[8]

Istorie

[modificare | modificare sursă]

Domnia lui Ahmad Shah Durrani (1747–1772)

[modificare | modificare sursă]

Înființarea statului afgan

[modificare | modificare sursă]

În 1709, Mirwais Hotak, șeful tribului Ghilji din provincia Kandahar, a obținut independența față de perșii safevizi. Între 1722 și 1725, fiul său, Mahmud Hotak⁠(d), a condus pentru scurt timp mari părți ale Iranului și s-a autoproclamat Șah al Persiei. Totuși, dinastia Hotak a ajuns la un sfârșit complet în 1738, după ce a fost răsturnată și alungată de către afșarizi, conduși de Nader Șah Afșar al Persiei.

Anul 1747 marchează apariția definitivă a unei entități politice afgane independente atât de imperiul persan, cât și de cel mogul.[9] În iunie acelui an, a fost convocată o loya jirga⁠(d) (mare consiliu). Jirga a durat nouă zile, iar doi pretendenți principali au ieșit în evidență: Hajji Jamal Khan din neamul Mohammadzai și Ahmad Khan din familia Sadozai. Mohammad Sabir Khan, un renumit darwish (om sfânt), care prezisese mai devreme că Ahmad Khan va fi conducătorul afganilor, s-a ridicat în jirga și a spus

Articol principal: Relațiile Durrani-Qing

Se spune că Ahmad Han a ezitat să accepte decizia deschisă a jirgei, așa că Sabir Han a intervenit din nou. El a așezat câțiva snopi de grâu sau orz în turbanul lui Ahmad Han și l-a încoronat Badșah, Durr-i-Dauran („Șah, Perla Epocii”).[10] Jirga s-a încheiat lângă orașul Kandahar, Ahmad Șah Durrani fiind ales ca noul lider al afganilor, astfel fiind fondată dinastia Durrani. În ciuda faptului că era mai tânăr decât ceilalți pretendenți, Ahmad Șah avea mai mulți factori decisivi de partea sa. El aparținea unei familii respectabile, cu tradiție politică, mai ales că tatăl său fusese guvernator al Heratului și murise într-o bătălie apărându-i pe afgani.

Victorii timpurii

[modificare | modificare sursă]
Portretul lui Ahmad Șah Durrani, cca. 1757

Una dintre primele acțiuni militare ale lui Ahmad Șah a fost cucerirea Qalati Ghilji⁠(d) și Ghazni de la Ghilji⁠(d) și preluarea Kabulului și Peshawarului de la guvernatorul numit de moguli, Nasir Han. În 1749, împăratul mogul Ahmad Șah Bahadur a fost constrâns să cedeze lui Ahmad Șah Durrani Sindh, regiunea Punjab și importantul teritoriu de dincolo de râul Indus, pentru a-și salva capitala de un atac afgan.[11] După ce a obținut astfel teritorii considerabile în est fără luptă, Ahmad Șah s-a îndreptat spre vest pentru a lua în stăpânire Mașhad, care era condus de nepotul lui Nader Shah Afshar, Șahruh Afșar. Ahmad Shah a trimis apoi o armată pentru a supune zonele de la nord de munții Hindukuș. În scurt timp, puternica armată a adus sub controlul său triburile tadjice, Hazara⁠(d), uzbece, turkmene și altele din nordul Afganistanului. Ahmad Șah a invadat de încă trei ori rămășițele Imperiului Mogul, consolidându-și controlul asupra regiunilor Kashmir și Punjab, Lahore fiind administrat de afgani. În 1757 a jefuit Delhi, dar a permis dinastiei mogule să rămână în control nominal al orașului, cu condiția ca împăratul să recunoască suzeranitatea lui Ahmad Șah asupra Punjabului, Sindhului și Cașmirului. Lăsându-și al doilea fiu, Timur Șah, să-i apere interesele, Ahmad Șah a părăsit India pentru a se întoarce în Afganistan.

Relațiile cu China

[modificare | modificare sursă]
Route of the Afghan embassy to Beijing
Harta traseului pe care ambasada afgană l-a întreprins către dinastia Qing în 1763

Fazil Biy, conducătorul hanatului Kokand, împreună cu alți căpetenii kirghize, i-au cerut ajutor lui Ahmad Șah împotriva expansionismului Qing. Ahmad Shah, bucuros să folosească un casus belli în numele Islamului, a acceptat și a ocupat în 1763 regiunile dintre Tașkent și Kokand, însă s-a retras în 1764, întrucât nu s-a reușit formarea unei alianțe.[12][13]

În 1763, Ahmad Shah a trimis o ambasadă către Qing. Obiectivele sale în acest sens sunt necunoscute, însă ambasada i-a permis lui Ahmad Șah să se afirme ca împărat. Scrisoarea pe care a trimis-o împăratului Qing Qianlong s-a pierdut, dar, potrivit răspunsului Qing, este probabil ca aceasta să fi fost dedicată cuceririlor sale și victoriei de la Panipat, alături de expansiunea Qing.[14]

Scrisoarea prezenta expansiunile lui Ahmad Șah ca aducând ordine și stabilitate în zonele copleșite de rebeli și lipsă de lege (cu referire la campaniile sale din Iran și India). Bătălia de la Panipat era descrisă pe larg în scrisoare, probabil sub forma unui fath-nama, adică o scrisoare de victorie sau o declarație menită să celebreze o victorie. Împăratul Qing a ignorat amenințarea implicită.[15]

În a doua parte a scrisorii, Qianlong apărea mult mai defensiv, justificând cucerirea Dzungarilor și a Khojailor din Altișahr de către Qing. El îi acuza că au provocat devastări și au lansat acuzații false împotriva lui. Un raport sugera, de asemenea, că Ahmad Șah considera teritoriile revendicate de Qing ca aparținând musulmanilor. În realitate, Ahmad Șah probabil urmărea să stabilească sfere de influență, așa cum se procedase și cu otomanii, care împărțiseră Iranul între ei, și printr-un tratat cu Buhara care stabilise Amudaria ca graniță.[16]

„De ce te-a trimis Khanul tău? Nu te-a trimis Khanul tău să apari la o audiență în fața strălucirii Marelui nostru Domn? Marele nostru Domn este conducătorul care a unit Totul sub Cer. Pe lângă voi, afganii, de îndată ce oamenii din Occident, Rusia, chiar și foștii Zunghari au venit, toți s-au închinat prompt înaintea Marelui Domn. El este asemenea Cerului; nu te închini tu înaintea Cerului?”

“
”
Un mare consilier Qing, remarcând refuzul trimisului afgan de a face kowtow.

Când ambasada afgană a sosit la Beijing, trimisul principal, Khwaja Mirhan, a refuzat să facă plecăciunea Kowtow⁠(d) în fața împăratului Qing. Oficialii Qing, șocați, i-au cerut să facă kowtow, la care Mirhan a cedat în cele din urmă. Acest incident a deteriorat relațiile dintre Qing și afgani, iar Qianlong a rupt legăturile cu aceștia după aceea. Nu au existat consecințe imediate, iar trimisul a fost tratat cu favoruri.[17]

Refuzul lui Mirhan a provenit, probabil, din motive religioase, însă Qingii l-au interpretat ca pe o declarație a lui Ahmad Șah că se considera egal cu Qianlong. Din perspectiva lui Qianlong, afganii erau văzuți ca o putere semnificativă, iar el a încercat să impresioneze atât pe trimis, cât și, prin contrast, pe Ahmad Șah, cu măreția imperiului Qing. Acest lucru a fost făcut mai ales pe fondul recentei cuceriri a Altișahrului și al preocupărilor privind stabilitatea în regiune.[18]

Reprezentarea celor patru cai afgani trimiși de Ahmad Șah, pictați de pictorul curții Qing Giuseppe Castiglione

Cadourile lui Ahmad Șah pentru împăratul Qing au inclus patru cai, care au fost pictați de pictorul curții Qing, Giuseppe Castiglione⁠(d). Cu toate acestea, până la întoarcerea trimisului în Afganistan, Qianlong făcuse deja pregătiri pentru a-și asigura teritoriile Qing.[19]

În 1759, pe măsură ce revolta Khojilor din Altișahr se prăbușea, doi descendenți ai liniei sufi Afaqi au trecut în Badahșan, fiind urmăriți de forțele Qing. Fude, generalul Qing al expediției, i-a cerut lui Sultan Șah, conducătorul Badakhshanului, să îi aresteze pe frați. Sultan Șah a acceptat, dorind probabil să primească ajutor militar Qing împotriva Imperiului Durrani. Totuși, au apărut neînțelegeri din cauza faptului că descendenții Afaqi au rămas luni de zile în Badahșan, inclusiv refuzul inițial al lui Sultan Șah de a-i preda, intenționând posibil să îi trimită la Buhara. Qianlong a amenințat cu invazia, care însă nu a mai avut loc, deoarece rămășițele unuia dintre descendenți au fost trimise la Yarkand⁠(d).[20]

Moartea fraților Afaqi a tensionat relațiile cu afganii, determinându-l pe Sultan Șah să apeleze la Qing, susținând că Ahmad Șah intenționa să se răzbune pentru moartea acestora. Totuși, nu a avut loc nicio invazie afgană imediată. Qingul, însă, s-a confruntat cu numeroase frustrări legate de tributarile lor din Asia Centrală, alături de o insurgență majoră la Uch-Turfan, care a necesitat un efort considerabil pentru a fi înfrântă.[21]

Ca urmare, Qianlong a adoptat o politică de neintervenție strictă, realizând că trupele Qing din Altișahr erau semnificativ epuizate și dispersate. Afganii, însă, fiind priviți ca o amenințare, aveau să scoată la iveală slăbiciunea controlului Qing în regiune.[22]

În august 1768, Qianlong a fost informat despre invazia afgană a Badahșanului condusă de Șah Wali Han în mai, forțele afgane cucerind capitala lui Sultan Șah, Faizabad. Un agent Qing, Yunggui, susținea că Qing ar trebui să intervină în conflict. Qianlong, totuși, a afirmat că o intervenție militară ar fi irațională și a interzis strict orice implicare militară. Istoricii consideră acest lucru surprinzător, deoarece invazia afgană reprezenta o amenințare directă pentru Imperiul Qing.[23]

Delegați din Badahșan la Peking, 1761

Sursele Qing afirmă că afganii l-au stabilit pe Sarimsaq, un copil al Afaqilor care a fugit în Badahșan, în Kundus. Qianlong a fost tulburat, deoarece un alt posibil răzvrătire ar fi putut să se concentreze în jurul lui Sarimsaq, mai ales după ce au sosit rapoarte despre călători musulmani și fonduri trimise către Sarimsaq. Totuși, acest lucru nu l-a convins pe Qianlong să acționeze, iar el a refuzat să trimită vreun răspuns negativ lui Ahmad Șah. În această perioadă, Sultan Șah l-a învins pe guvernatorul afgan și și-a recucerit capitala, dar se temea de o altă invazie afgană, trimițând scrisori disperate către Qing în iarna anului 1768 pentru a cere ajutor, susținând că Ahmad Șah va invada anul următor.[24]

Qianlong a respins, acuzându-l pe Sultan Șah că a provocat conflictul cu afganii și a afirmat că va lupta împotriva afganii doar dacă aceștia ar invada efectiv teritoriul Qing. Sultan Șah a scris o scrisoare către Emin Khoja⁠(d) ca răspuns în august 1769, așteptând ajutor fiindcă era vasal, doar pentru a se trezi abandonat. În decembrie 1769, Sultan Șah a scris o altă scrisoare în care îl acuza pe Qianlong că nu și-a îndeplinit îndatoririle. Qianlong l-a mustrat și a declarat că, în nicio circumstanță, Qing nu îi va acorda ajutor.[25]

„Știm de mult că anterior ați oferit daruri afganilor. Faptul că acum nu mai aveți alte opțiuni decât să evitați problema arată doar că aduceți tribut afganilor! […] Dacă nu vă puteți proteja propriile teritorii și doriți să vă supuneți afganilor, atunci faceți după placul vostru! […] Dacă doriți să vă bazați pe armatele noastre pentru a servi ostilitățile voastre și pentru a subjuga triburile vecine, atunci sub nicio formă nu vă vom pune la dispoziție trupele noastre.”

“
”
Răspunsul lui Qianlong la cererea de ajutor a Sultan Șah împotriva lui Ahmad Șah

Qianlong inițial considerase afganii ca tributari, însă, după incidentul anterior, nu a mai căutat nici măcar perspectiva vreunei forme de supunere din partea Durrani. Răspunsul său către Sultan Shah a făcut ca Qing să recunoască efectiv afganii ca o putere rivală, recunoscând că afganii nu puteau fi tratați ca tributari. În loc să îl ajute pe conducătorul Badakhshanului, așa cum politica inițială îl implica, Qianlong a justificat invazia afgană, invocând armatele întinse prea mult, distanța și stabilitatea. În schimb, s-a bazat pe terenul dificil dintre teritoriile afgane și cele Qing pentru siguranță.[26] În decurs de un an, Ahmad Shah a ocupat Badakhshanul, iar Sultan Shah a fost executat.[27]

A treia bătălie de la Panipat

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: A treia bătălie de la Panipat
Ahmad Șah Durrani și coaliția sa au învins decisiv Imperiul Maratha în timpul celei de-a treia bătălii de la Panipat și i-au restaurat Imperiul Mogul lui Șah Alam al II-lea.[28]

Puterea Mogulă din nordul Indiei declinase după moartea împăratului Aurangzeb⁠(d), care a murit în 1707. În 1751–52, a fost semnat tratatul Ahamdiya între Maratha și Mogul, când Balaji Bajirao⁠(d) era Peșua.[29] Prin acest tratat, Maratha controlau practic întreaga Indii din capitala lor, Pune, iar domnia Mogulilor a fost restrânsă doar la Delhi (Mogulii rămâneau conducători nominali ai Delhiului). Maratha încercau acum să-și extindă zona de control spre nord-vestul Indiei. Ahmad Șah a jefuit capitala Mogulă și s-a retras cu prada pe care o dorea. Pentru a contracara afganii, Peșua Balaji Bajirao l-a trimis pe Raghunathrao⁠(d). Acesta a învins Rohilla și garnizoanele afgane din Punjab și a reușit să-l alunge pe Timur Shah și curtea sa din India, aducând Lahore, Multan, Kashmir și alte subah-uri situate pe partea indiană a Attock sub dominația Maratha.[30] Astfel, la întoarcerea sa la Kandahar în 1757, Ahmad a fost nevoit să se întoarcă în India și să facă față atacurilor formidabile ale Confederației Maratha.

Bărbat musulman din Afganistan (愛烏罕回人). Huang Qing Zhigong Tu⁠(d), 1769

Ahmad Shah a declarat un jihad (sau război sfânt islamic) împotriva Maratha, iar războinți din diverse triburi afgane s-au alăturat armatei sale, inclusiv poporul Baloch sub comanda Hanului din Kalat, Mir Nasir I din Kalat. Suba Han Tanoli (Zabardast Han) a fost ales ca șef al tuturor forțelor militare. Primele ciocniri au fost urmate de victorii pentru afgani împotriva garnizoanelor mult mai mari ale Maratha din nord-vestul Indiei, iar până în 1759 Ahmad Shah și armata sa ajunseseră la Lahore, fiind pregătiți să se confrunte cu Maratha. Ahmad Shah Durrani era faimos pentru că obținea victorii în războaie mult mai mari decât armata sa.

Până în 1760, grupurile Maratha s-au coagulat într-o armată suficient de mare sub comanda lui Sadashivrao Bhau. Din nou, Panipat⁠(d) a fost scena unei confruntări între doi pretendenți războinici pentru controlul nordului Indiei. A Treia Bătălie de la Panipat (14 ianuarie 1761), purtată între armate preponderent musulmane și preponderent hinduse, s-a desfășurat pe un front de doisprezece kilometri. În nord, în regiunea Buhara, au avut loc rebeliuni. Durranii au învins decisiv Maratha în A Treia Bătălie de la Panipat la 14 ianuarie 1761.[31] Înfrângerea de la Panipat a cauzat pierderi grele pentru Maratha și a fost un mare eșec pentru Peshwa Balaji Rao. Acesta a primit vestea înfrângerii de la Panipat pe 24 ianuarie 1761, la Bhilsa⁠(d), în timp ce conducea o forță de întărire. Pe lângă mai mulți generali importanți, și-a pierdut propriul fiu, Vișuasrao, în Bătălia de la Panipat. El a murit la 23 iunie 1761 și a fost succedat de fiul său mai tânăr, Madhavrao I⁠(d).[32]

Ultimii ani

[modificare | modificare sursă]
Fortul Bala Hissar din Peshawar a fost una dintre reședințele regale ale regilor Durrani.

Victoria de la Panipat a reprezentat punctul culminant al puterii lui Ahmad Șah și al afganilor. Cu toate acestea, chiar înainte de moartea sa, imperiul a început să se destrame. În 1762, Ahmad Șah a trecut pentru a șasea oară prin trecătorile din Afganistan pentru a subjuga sikhii. De atunci înainte, dominația și controlul imperiului au început să slăbească, iar până la moartea lui Durrani el pierduse părți din Punjab în favoarea sikhilor, precum și teritorii nordice în fața uzbecilor, ceea ce a necesitat un compromis cu aceștia.[33]

El a atacat Lahore și, după ce a cucerit orașul lor sfânt Amritsar, a masacrat mii de locuitori sikh, distrugând veneratul lor Templu de Aur.[34] În doi ani, sikhii s-au răzvrătit din nou și și-au reconstruit orașul sfânt Amritsar. Ahmad Șah a încercat de mai multe ori să subjuge sikhii permanent, dar a eșuat. Forțele lui Durrani au instigat Vadda Ghalughara⁠(d), când au ucis mii de sikh în Punjab în 1762.[35] [36][37][38]

Ahmad Șah s-a confruntat, de asemenea, cu alte rebeliuni în nord, iar în cele din urmă el și Emirul uzbec din Buhara au convenit ca râul Amu Darya să marcheze granița dintre teritoriile lor. Ahmad Shah s-a retras la locuința sa din munții de est ai Kandaharului, unde a murit în 1772.[39] A reușit într-o măsură remarcabilă să echilibreze alianțele și ostilitățile tribale și să direcționeze energiile triburilor departe de rebeliune. A câștigat recunoașterea sub numele de Ahmad Shah Baba, sau „Tatăl” Afganistanului.[40]

Alți conducători Durrani din Imperiu (1772–1823)

[modificare | modificare sursă]

Succesorii lui Ahmad Șah au guvernat atât de inept într-o perioadă de profunde tulburări încât, în cincizeci de ani de la moartea sa, imperiul Durrani în sine luase sfârșit, iar Afganistanul era implicat într-un război civil. O mare parte din teritoriul cucerit de Ahmad Șah a căzut în mâinile altora în această jumătate de secol. Până în 1818, conducătorii sadozai care i-au succedat lui Ahmad Șah controlau puțin mai mult decât Kabulul și teritoriul înconjurător pe o rază de 160 de kilometri. Nu numai că au pierdut teritoriile periferice, dar au înstrăinat și alte triburi și linii din rândul paștunilor Durrani.

Humayun Mirza (1772)

[modificare | modificare sursă]
Orașul Kandahar, bazarul său principal și citadela, așa cum se văd din Nakkara Khauna

Cu câteva luni înainte de moartea sa, Ahmad Șah l-a chemat pe Timur Șah din Herat și l-a declarat public moștenitor al Imperiului Durrani. Ahmad Șah a luat această decizie fără a consulta consiliul său tribal; ca urmare, autoritatea împăratului Durrani a fost pusă sub semnul întrebării și a creat o fisură tot mai mare care avea să afecteze imperiul Durrani ani de-a rândul, deoarece consiliul tribal, în majoritate, îl susținea pe fiul cel mare al lui Ahmad Șah și fratele lui Timur Șah, Sulaiman, guvernatorul Kandaharului. Figuri proeminente din curte care sprijineau facțiunea lui Sulaiman erau Shah Wali Khan, Wazirul lui Ahmad Șah, și șeful militar Sardar Jahan Han. Curtea a încercat să-l determine pe Ahmad Șah să-și reconsidere decizia, argumentând că fiul cel mare ar trebui să urce pe tron. Ahmad a ignorat aceste sfaturi, afirmând: „Timur Șah era infinit mai capabil să vă guverneze decât fratele său”. De asemenea, l-a acuzat pe Sulaiman că este „violent fără clemență” și în dezacord cu Durranii din Kandahar. Decizia lui Ahmad Șah ar fi putut fi influențată de boala sa, care îi afectase creierul și starea mentală. Totuși, alegerea lui Timur Șah ca succesor era probabil menită să restricționeze puterea Generaților Seniori și a Consiliului Tribal Durrani, pe care el îi considera o amenințare pentru dinastia sa în viitor.[41]

Când Ahmad Șah era pe patul de moarte, Sardar Jahan Han a profitat de distanța mare a lui Timur Șah, care conducea la Herat, și i-a otrăvit urechea Șahului. Aceasta a funcționat, deoarece Timur Șah a fost privat de un rol activ de către Ahmad Șah pe patul de moarte; ca urmare, Timur Șah a început să-și mobilizeze forțele pentru inevitabilul conflict cu fratele său. Planurile lui Timur Șah au fost însă amânate, deoarece o rebeliune condusă de Darwish Ali Han, sprijinită de Hazarii sunniți și probabil instigată de facțiunea lui Sulaiman, izbucnise. Timur Șah a zdrobit rapid această revoltă, iar Darwish Han a fost închis; cu toate acestea, mai târziu a evadat. Timur Șah l-a atras apoi în Herat, oferindu-i grațiere, unde apoi a ordonat execuția sa, iar nepotul său, Muhammad Han, urma să fie numit în locul lui.[42]

În timpul revoltei lui Darwish, Ahmad Șah a murit din cauza bolii sale în 1772. Șah Wali Han și Sardar Jahan Han au păstrat moartea Șahului secretă, punând corpul pe un palanquin acoperit cu perdele groase.[42] Ei au părăsit apoi muntele regelui, luând cât mai multe comori posibil, și au mărșăluit spre Kandahar. Șah Wali Han a anunțat, de asemenea, tuturor că regele era bolnav și a dat ordine să nu fie deranjat decât de oficialii săi de încredere. Pentru a face înșelătoria mai credibilă, eunucul șef al lui Ahmad Șah, Yaqut Han, adusese mâncare pentru „Răul” conducător. Shah Wali Han l-a notificat apoi pe Sulaiman că Ahmad Șah murise și l-a proclamat pe Sulaiman ca rege.

Cu toate acestea, mulți dintre amirii, inclusiv Mahadad Han, nu agreau ambițiile lui Șah Wali și, prin urmare, au fugit de partea lui Timur, informându-l de situația de la Kandahar.[43] Timur Șah a pornit apoi spre Kandahar pentru a-l înfrunta pe Șah Humayun.[44] Șah Wali, temându-se de marșul lui Timur, a consultat cu Șah Humayun și a convenit ca acesta să iasă în întâmpinarea Prințului Timur Șah. A părăsit Kandahar cu peste 150 de călăreți și a ajuns la forțele prințului Timur la Farah. Neavând nicio informare prealabilă, odată ce Shah Wali a descălecat, Timur Șah a ordonat uciderea lui Shah Wali. Angu Khan Bamiza'i l-a asasinat pe Shah Wali Khan și pe cei doi fii ai săi, inclusiv doi dintre nepoții fiicelor sale.[45] Shah Sulaiman a predat tronul lui Timur Șah după aceasta și a devenit un susținător loial al acestuia, conform relatării lui Amir Habibullah Khan.[45] Timur Șah a urcat pe tron în noiembrie 1772.[46]

Timur Șah (1772–1793)

[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Timur Șah Durrani, Bătălia de la Rohtas (1779) și Asediul Multanului (1780)
Monedă a lui Timur Șah Durrani ca Nizam al Punjabului, bătută la Lahore, datată 1757/8

După moartea tatălui său, Ahmad Șah Durrani, el s-a luptat cu fratele său Humayun Mirza pentru tron, Humayun fiind sprijinit de Șah Wali Han. Șah Wali a fost ucis de Timur Șah în timp ce încerca să intre în tabăra sa și să ceară pace și clemență. Timur Șah a mărșăluit apoi spre Kandahar, forțându-l pe Humayun fie să fugă, fie să rămână un susținător devotat al lui Timur Șah.

Cu tronul securizat, el a început consolidarea puterii sale, încercând să diminueze influența pashtunilor Durrani și să o transfere către influentele gărzi Qizilbash și mongole din armata sa. Timur Șah a mutat, de asemenea, capitala Domeniului Durrani de la Kandahar la Kabul, ca bază mai bună pentru a combate orice amenințare venind din orice direcție, Kabul fiind esențial inima imperiului.

După consolidarea puterii, Timur Șah a pornit împotriva sikhilor în 1780 într-un Jihad, înfrângându-i decisiv și forțându-i să restituie Multan sub suzeranitatea Durrani, după ce fusese capturat după moartea lui Ahmad Șah Durrani. După asigurarea controlului asupra Punjabului, Timur Șah s-a confruntat și cu rebeliuni recurente, inclusiv o tentativă de asasinat la începutul domniei sale la Peshawar. El a întâlnit o rezistență și rebeliune puternică, în special din partea lui Fayz Allah Han, Azad Han și Arsalan Han.

În timpul domniei sale, Timur Șah a luptat și împotriva lui Șahmurad, conducătorul din Bukhara, care încerca raiduri în Turkestanul afgan și Khorasan, hărțuind deseori vasalul Durrani al dinastiei Afsharizilor, cu centrul la Mașhad. În concluzie, Timur Șah a petrecut cea mai mare parte a domniei sale consolidând imperiul și reprimând rebeliuni, dovedindu-se un conducător competent, capabil să mențină unit imperiul instabil. Timur Șah a murit la 20 mai 1793, fiind succedat de fiul său, Zaman Șah Durrani.

Zaman Șah (1793–1801)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zaman Șah Durrani
Zaman Șah Durrani fiind înscăunat

După moartea lui Timur Șah, trei dintre fiii săi, guvernatorii Kandaharului, Heratului și Kabulului, s-au luptat pentru succesiune. Zaman Șah, guvernatorul Kabulului, deținea avantajul datorită controlului asupra capitalei și a devenit șah la vârsta de douăzeci și trei de ani. Mulți dintre frații săi vitregi au fost închiși la sosirea lor în capitală, ironic, pentru a alege un nou șah. Certurile dintre descendenții lui Timur, care au aruncat Afganistanul în haos, au oferit, de asemenea, pretextul pentru intervențiile forțelor externe.

Eforturile moștenitorilor Sadozai ai lui Timur de a impune o monarhie autentică asupra triburilor paștune încăpățânate, precum și încercările lor de a guverna absolut și fără sfatul celorlalți conducători importanți ai triburilor pashtune, s-au dovedit, în cele din urmă, a fi fără succes. Sikhii au început să câștige putere sub comanda conducătorului sikh, Ranjit Singh⁠(d), care a reușit să smulgă controlul de la forțele lui Zaman. Ulterior, când Zaman a fost orbit de fratele său, Ranjit Singh i-a oferit azil în Punjab.

Căderea lui Zaman a fost declanșată de încercările sale de a-și consolida puterea. Deși datorită sprijinului șefului Barakzai, Painda Khan Barakzai, el ajunsese pe tron, Zaman a început curând să elimine liderii importanți Barakzai din pozițiile de putere și să-i înlocuiască cu oameni din propria sa linie, Sadozai. Aceasta a perturbat echilibrul delicat al politicii tribale Durrani stabilit de Ahmad Șah și ar fi putut determina pe Painda Han și alți șefi Durrani să comploteze împotriva șahului.

Painda Han și șefii clanurilor Nurzai⁠(d) și Alizai Durrani au fost executați, la fel ca și șeful clanului Kizilbași. Fiul lui Painda Han a fugit în Iran și a promis sprijinul substanțial al urmașilor săi Barakzai unui pretendent rival la tron, fratele mai tânăr al lui Zaman, Mahmud Șah. Clanurile șefilor executați de Zaman s-au aliat cu rebelii și au preluat Kandahar fără vărsare de sânge. Mahmud Șah a pornit apoi spre Kabul, unde l-a întâlnit pe Zaman Șah și armata sa pe drumul de la Ghazni spre Kabul; Zaman Șah a fost înfrânt decisiv, iar părți ale armatei sale au trecut de partea lui Mahmud Șah. Mahmud Șah a ordonat orbirea lui Zaman Șah și i-a succedat acestuia pe tronul Imperiului Durrani.[47]

Mahmud Șah (prima domnie, 1801–1803)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Mahmud Șah Durrani

Răsturnarea lui Zaman Șah în 1801 nu a marcat sfârșitul conflictelor civile din Afganistan, ci începutul unor violențe și mai mari. Prima domnie a lui Mahmud Șah a durat doar doi ani, înainte de a fi înlocuit de Șuja Șah.

Șuja Șah (1803–1809 și 1839–1842)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Șah Șuja
Strada principală din bazarul din Kabul, 1842, pictură în acuarelă de James Atkinson.
Ordinul Imperiului Durrani, fondat de Șuja Șah în 1839.

Un alt fiu al lui Timur Șah, Șuja Șah (sau Șah Șuja), a domnit doar șase ani. La 7 iunie 1809, Shuja Șah a semnat un tratat cu britanicii, care includea o clauză prin care se angaja să se opună trecerii trupelor străine prin teritoriile sale. Acest acord, primul pact afgan cu o putere europeană, prevedea acțiune comună în caz de agresiune franco-persană împotriva domeniilor afgane sau britanice. La doar câteva săptămâni după semnarea acordului, Șuja a fost detronat de predecesorul său, Mahmud. Mult mai târziu, el a fost reinstalat de britanici, domnind între 1839 și 1842. Doi dintre fiii săi au domnit, de asemenea, pentru o scurtă perioadă în 1842.

Mahmud Șah (a doua domnie, 1809–1818)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Mahmud Șah Durrani

A doua domnie a lui Mahmud a durat 9 ani, în care a încercat în continuare să-și consolideze puterea, dar a fost detronat de fratele său în 1818. Domnia lui Mahmud a fost, de asemenea, contestată în 1810, în timp ce acesta era în campanie, un alt fiu al lui Timur Șah Durrani a preluat tronul, dar a fost învins de Shah Mahmud în 1810.

Abbas Mirza (1810)

[modificare | modificare sursă]

În timp ce Mahmud Șah se afla în campanie militară în 1810, un alt fiu al lui Timur Șah s-a impus la conducerea Kabulului. Abbas Mirza a domnit pentru o scurtă perioadă de timp înainte de a fi învins de Mahmud Șah la întoarcerea sa din campanie.

Sultanul Ali Șah (1818–1819)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ali Șah Durrani

Ali Șah a fost un alt fiu al lui Timur Șah. El a preluat puterea pentru o scurtă perioadă, în 1818–1819. În 1818 sau 1819, a fost strangulat de fratele său, Isma'il.[48]

Ayub Șah (1819–1823)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ayub Șah Durrani

Ayub Șah a fost un alt fiu al lui Timur Șah, care a preluat controlul asupra Imperiului Durrani după moartea lui Ali Shah Durrani. [49] Imperiul Durrani și-a pierdut controlul asupra Kashmirului în fața Imperiului Sikh în bătălia de la Șopian din 1819.[50] Ayub Șah a fost el însuși detronat ulterior și, probabil, ucis în 1823.[51]

Durrani Herat (1793–1863)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Herat (1793-1863)

Șahul Șuja și primul război anglo-afgan (1839–1842)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Primul război Anglo-Afgan

În secolul al XIX-lea, Marea Britanie și Rusia erau implicate într-o luptă pentru influență în Asia de Sud. Avansul rusesc se chinuia prin Asia Centrală, în timp ce britanicii debarcau în masă pe subcontinentul indian. „Armata Indusului”, plină de infanteriști și cavaleriști britanici și indieni, era hotărâtă să-l repună pe tronul Afganistanului pe Șahul Șuja Durrani, monarhul detronat. Până în martie 1839, britanicii trecuseră deja în Emiratul Afganistanului.

Militar

[modificare | modificare sursă]

Armata Durrani se baza pe cavalerie înarmată cu silex, care efectua atacuri de tip „hit-and-run”, combinând noile tehnologii în materie de arme de foc cu tactici turco-mongole.[52] Nucleul armatei Durrani era format din cei 10.000 de ghulams călare (soldați-sclavi) care purtau șer-bacha (trombonuri), dintre care o treime erau anterior soldați șiiți (Kizilbași) ai lui Nader Șah. Mulți alții erau, de asemenea, foști soldați ai lui Nader Șah. Cea mai mare parte a armatei era formată din cavalerie tribală neregulată afgană, înarmată cu lance și o spadă lată. Arcașii călare erau încă folosiți, dar erau mai puțin frecventi din cauza dificultății de antrenament. Infanteria a jucat un rol foarte mic în armata Durrani și, cu excepția tunurilor pivotante ușoare montate pe cămile, Zamburak, la fel a jucat și artileria.[53]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Hatch Dupree, Nancy (). „Last Afghan empire”. În Dupree, Louis; et al. Encyclopædia Britannica. Arhivat din original la . Accesat în . 
  2. ^ a b Lee, Jonathan L. (). The "Ancient Supremacy": Bukhara, Afghanistan and the Battle for Balkh, 1731–1901. BRILL. ISBN 9789004103993. Arhivat din original la . Accesat în . 
  3. ^ Singh, Ganda (). Ahmad Shah Durrani: Father of Modern Afghanistan (PDF). Asia Publishing House. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  4. ^ Dupree, Louis (). Afghanistan. Princeton University Press. p. 334. ISBN 0-691-03006-5. Next to the Ottoman Empire, the Durrani Empire was the greatest Muslim empire of the second half of the eighteenth century. 
  5. ^ Mojtahed-Zadeh, Pirouz (). Boundary Politics and International Boundaries of Iran. Universal-Publishers. ISBN 9781581129335. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ Malleson, George (). History of Afghanistan: From the Earliest Period to the Outbreak of the War of 1878. p. 298. ISBN 0343739771. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ Siddique, Abubakar (). The Pashtun Question: The Unresolved Key to the Future of Pakistan and Afghanistan (în engleză). Hurst. p. 31. ISBN 978-1-84904-292-5. 
  8. ^ Format:Cite CIA World Factbook
  9. ^ D. Balland (). „Afghanistan: x. Political History”. Encyclopædia Iranica⁠(d). Arhivat din original la . Accesat în . 
  10. ^ Dupree, Louis (). Afghanistan. Princeton University Press. p. 333. ISBN 0-691-03006-5. 
  11. ^ Runion, Meredith L. (). The History of Afghanistan. Greenwood Publishing Group. p. 69. ISBN 978-0313337987. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ Newby, L. J. (). The Empire And the Khanate: A Political History of Qing Relations With Khoqand C1760-1860 (în engleză). BRILL. p. 34. ISBN 978-90-04-14550-4. 
  13. ^ K. Palat, Madhavan; Tabyshalieva, Anara (). History of civilizations of Central Asia: Development in contrast: from the sixteenth to the mid-nineteenth century (în engleză). UNESCO Publishing. p. 75. ISBN 978-92-3-103876-1. 
  14. ^ Eijk, Juul; Khan, Timur (). „'Do You Not Bow before Heaven?': The First Qing- Durrānī Encounter, the Tributary Non-relationship, and Disorder on a Shared Frontier”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): 707–741. doi:10.1163/15685209-12341605 Accesibil gratuit. ISSN 1568-5209. 
  15. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 716-717. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  16. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 717-718. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  17. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 718-720. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  18. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 720-724. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  19. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 724-726. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  20. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 726-729. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  21. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 729-730. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  22. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 730-732. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  23. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 732. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  24. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 733. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  25. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 733-734. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  26. ^ Eijk, Juul; Han, Timur (7 iunie 2023). „‘Nu te închini înaintea Cerului?’: Prima întâlnire Qing–Durrānī, non-relația de tip tributar și dezordinea de la o frontieră comună”. Journal of the Economic and Social History of the Orient. 66 (5–6): p. 734-735. doi:10.1163/15685209-12341605. ISSN 1568-5209.
  27. ^ Newby, L. J. (2005). The Empire And the Khanate: A Political History of Qing Relations With Khoqand C1760–1860. BRILL. p. 43. ISBN 978-90-04-14550-4.
  28. ^ Ikram, S. M. (). „XIX. A Century of Political Decline: 1707–1803”. În Embree, Ainslie T. Muslim Civilization in India. New York: Columbia University Press. 
  29. ^ Patil, Vishwas.
  30. ^ Roy, Kaushik (). India's Historic Battles: From Alexander the Great to Kargil. Permanent Black, India. pp. 80–81. ISBN 978-81-7824-109-8. 
  31. ^ Roy, Kaushik (). India's Historic Battles: From Alexander the Great to Kargil. Orient Blackswan. pp. 84–94. ISBN 9788178241098. 
  32. ^ Chhabra, G. S. (). Advance Study in the History of Modern India. Lotus Press. Volume 1: 1707–1803, pp. 29–47. ISBN 978-81-89093-06-8. Arhivat din original la . Accesat în . 
  33. ^ Runion, Meredith L. (). The History of Afghanistan. Greenwood Publishing Group. p. 71. ISBN 978-0313337987. Accesat în . 
  34. ^ Dhavan, Purnima (). When Sparrows Became Hawks: The Making of the Sikh Warrior Tradition, 1699. Oxford University Press. p. 112. 
  35. ^ Singh, Khushwant (). A History of the Sikhs. I: 1469–1839. Delhi: Oxford University Press. p. 144–45 .  hair space character în |pagină= la poziția 7 (ajutor)
  36. ^ Joshi, S. S.; Singh Gill, Mukhtiar, ed. (). „Ghalughara”. Punjabi–English Dictionary. Patiala, India: Punjabi University Publication Bureau. p. 293. holcaust, massacre, great destruction, deluge, genocide, slaughter, (historically) the great loss of life suffered by Sikhs at the hands of their rulers, particularly on 1 May 1746 and 5 February 1762 
  37. ^ Latif, Syad Muhammad (). The History of Punjab from the Remotest Antiquity to the Present Time. New Delhi: Eurasia Publishing House. 
  38. ^ Singh, Khushwant (). A History of the Sikhs. I: 1469–1839. Delhi: Oxford University Press. p. 154. 
  39. ^ Reddy, L. R. (). Inside Afghanistan: end of the Taliban era?. APH Publishing. p. 65. ISBN 978-81-7648-319-3. Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ Singh, Sarina (2008). Pakistan and the Karakoram Highway. Lonely Planet. p. 191. ISBN 9781741045420. Archived from the original on 25 November 2016. Retrieved 10 August 2012. "Like the Kushans, the Afghan kings favoured Peshawar as a winter residence, and were aggrieved when the upstart Sikh kingdom snatched it in 1818 and levelled its buildings."
  41. ^ Lee, Jonathan (). „Afghanistan A History From 1260 To The Present”. AAF: 144. Accesat în . 
  42. ^ a b Lee, Jonathan (2019). „Afghanistan A History From 1260 To The Present". p. 145.
  43. ^ Muhammad Katib Hazarah, Fayz (). „The History Of Afghanistan Fayż Muḥammad Kātib Hazārah's Sirāj Al Tawārīkh By R. D. Mcchesney, M. M. Khorrami”. AAF: 131. Accesat în . 
  44. ^ Muhammad Katib Hazarah, Fayz (2012). "The History Of Afghanistan Fayż Muḥammad Kātib Hazārah's Sirāj Al Tawārīkh By R. D. Mcchesney, M. M. Khorrami". p. 55.
  45. ^ a b Muhammad Katib Hazarah, Fayz (2012). "The History Of Afghanistan Fayż Muḥammad Kātib Hazārah's Sirāj Al Tawārīkh By R. D. Mcchesney, M. M. Khorrami". p. 56.
  46. ^ Khan Malik, Ajmal (). UNIVERSITY OF PESHAWAR, PAKISTAN (Thesis). 01. University of Peshawar, Pakistan. p. 158. Arhivat din original la . Accesat în . 
  47. ^ „Afghanistan a History from 1260 to the Present”. 
  48. ^ „Afghanistan a History from 1260 to the Present”. 
  49. ^ thelandofpurepeople (). „Durrani Empire (c. 1747–1826 CE) - History of Ancient Pakistan”. The Land Of Pure People (în engleză). Accesat în . 
  50. ^ Chopra, Gulshan Lall (). The Panjab as a Sovereign State. Lahore: Uttar Chand Kapur and Sons. p. 26. 
  51. ^ „Durranis”. 
  52. ^ Jeremy Black (). War in the Eighteenth-Century World. Macmillan International Higher Education. p. 79. ISBN 978-0230370005. 
  53. ^ Jos Gommans (). „6”. The Indian Frontier: Horse and Warband in the Making of Empires. Routledge. ISBN 978-1351363563. 

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Imperiul_Durrani&oldid=17161089