Hygrophorus pudorinus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Hygrophorus pudorinus
Genul Hygrophorus, aici Hygrophorus pudorinus
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hygrophoraceae
Gen: Hygrophorus
Specie: H. pudorinus
Nume binomial
Hygrophorus pudorinus
(Fr.) Fr. (1836)
Sinonime
  • Agaricus pudorinus Fr. (1821)
  • Agaricus eburneus var. pudorinus (Fr.) Rabenh. (1844)
  • Limacium eburneum var. pudorinum (Fr.) P.Kumm. (1871)
  • Limacium pudorinum (Fr.) Wünsche (1877)
  • Hygrophorus fragans f. pallidus A.H.Sm. & Hesler (1939)
  • Hygrophorus pudorinus f. pallidus A.H.Sm. & Hesler (1963)
  • Hygrophorus pudorinus var. subcinereus A.H.Sm. & Hesler (1963)
  • Hygrophorus pudorinus var. pallidus (A.H.Sm. & Hesler) Bon (1977)
  • Hygrophorus pudorinus f. viridis Battistin (2011)
Modifică text Consultați documentația formatului

Hygrophorus pudorinus (Elias Magnus Fries, 1821 ex Elias Magnus Fries, 1836) din încrengătura Basidiomycota, în familia Hygrophoraceae și de genul Hygrophorus,[1][2] este o specie comună de ciuperci limitat comestibilă care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). O denumire populară nu este cunoscută. În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă preferat pe sol moderat umed și calcaros în păduri de conifere, preponderent sub brazi argintii, mai rar pe lângă molizi și alte conifere, crescând mereu în grupuri mari. Apare de la câmpie la munte din (august) septembrie până în noiembrie.[3][4]

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Elias Magnus Fries

Renumitul micolog suedez Elias Magnus Fries a descris ciuperca drept Agaricus pudorinus în volumul 1 al trilogiei sale Systema Mycologicum din 1821.[5]

Apoi, în 1836, Fries însuși a mutat specia la genul Hygrophorus sub păstrarea epitetului, de verificat în cartea sa Anteckningar öfver de i Sverige växande ätliga Svampar,[6] fiind numele curent valabil (2023).

Sinonime obligatorii sunt Limacium pudorinum a micologului german Friedrich Otto Wünsche din 1877[7] și Limacium eburneum var. pudorinum al compatriotului său Paul Kummer din 1871,[8] ambele bazând pe descrierea lui Fries. Toate celelalte încercări de redenumire precum formele și variațiile descrise sunt și ele acceptate drept sinonime.

Epitetul specific este derivat din cuvântul latin (latină pudor=pudoare),[9] referindu-se la nuanțele adesea roz-portocalii ale cuticulei.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Hygrophorus pudorinus
  • Pălăria: tare și cărnoasă de obicei cu un diametru de 8-10 cm poate deveni foarte mare la sfârșitul toamnei cu o dimensiune de 17 cm, ocazional și peste 20 cm. Este inițial emisferică cu marginea răsucită spre inferior apoi convexă și la bătrânețe aplatizată cu o cocoașă tocită sau chiar adâncită, marginea fiind atunci curbată, mai ales ondulată, zimțată și crestată. Cuticula ceroasă se arată satinată când este uscată și lipicioasă când este umedă, dar niciodată lipicioasă sau chiar vâscoasă. Coloritul depinde de variație, el poate fi albicios cu nuanțe sau pete rozacee, galben-portocaliu, roz-portocaliu pal sau maro portocaliu deschis și marginea izabel pal până la crem-roz, centrul fiind aproape mereu mai închis.
  • Lamelele: elastice, destul de groase și distanțate, cu lameluțe intercalate, ocazional și bifurcate, sunt atașate drept și slab decurente la picior, dar oarecum arcuite spre pălărie, mai târziu cu conexiuni încrucișate la bază. Coloritul este alb (mai ales când este tânăr) până la portocaliu deschis, galben-portocaliu sau de culoarea cărnii somonului.
  • Piciorul: robust, cărnos și plin pe dinăuntru cu o lungime de 3-13 (16) cm și o lățime de 1 până la 2,5 (3) cm este esențial cilindric, la bază parțial ascuțit sau parțial îngroșat. Suprafața este slab flocoasă, mai ales în partea de sus, fiind uscată și mătăsoasă, dar puțin vâscoasă la umezeală. Coloritul este albicios, devenind uneori gălbui. La apăsare apar nu rar pete roz-portocalii. Nu poartă un inel.
  • Carnea: compactă și fermă este albă, sub cuticulă galben-portocalie până la roz-portocalie. Nu se decolorează după tăiere. Mirosul este rășinos cu nuanțe de păcură, uneori și dulcișor ca de fulgi de nucă de cocos, fiind la exemplare forte tinere neremarcabil. Gustul este blând, dar asemănător terebentinei sau petrolului.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: are spori netezi, hialini (translucizi) în KOH, neamilozi, elipsoidali, apiculați spre vârf, cu o mărime de 9-12 x 5-6 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile clavate cu 4 sterigme (rareori doar două) fiecare au o dimensiune de 55-60 x 7-8 microni.[10] Pileipellis (cuticula), un ixo-trichoderm de până la 150 µm grosime, constă din hife ascendente până la erecte, ramificate, împletite destul de compact, cu multe capete libere, unele nu rar încrustate. Elementele terminale adesea furcate sau noduroase, hialine sau cu pigment intracelular portocaliu pal măsoară 35-90 x 2-5 microni. Coaja tijei este o cutis uscată alcătuită din hife plate până la ușor ascendente cu o lățime de 2-6 µm, cu ridicări împrăștiate. Verucii la vârf sunt compuse din hife compacte, erecte, de până la 120 µm înălțime, cu elemente apicale cilindrice până la îngust clavate de 29-62 x 5-8 microni. Prezintă cleme. Trama himenoforului este bilaterală, fiind alcătuită din elemente cilindrice până la ușor umflate cu o dimensiune de 35-140 x 4-16 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) lipsesc.[11]
  • Reacții chimice: carnea și coaja piciorului se decolorează cu Hidroxid de potasiu roșu-portocaliu viu, iar cuticula auriu până la galben-portocaliu, carnea cu guaiacol galben-auriu cu nuanțe verzuie, cu hidroxid de sodiu gălbui, cu sulfovanilină violet și cu tinctură de Guaiacum încet gri-albăstrui.[12]
  • H. pudorinus tineri: pălărie, lamele și picior
    H. pudorinus tineri: pălărie, lamele și picior
  • H. pudorinus maturi: pălărie, lamele și picior
    H. pudorinus maturi: pălărie, lamele și picior
  • H. pudorinus, grup
    H. pudorinus, grup

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Specia poate fi confundată de exemplu cu Cuphophyllus colemannianus sin. Hygrocybe colemanniana (comestibil),[13] Hygrophorus arbustivus (comestibil),[14] Hygrophorus aureus (comestibil),[15]+ imagini, Hygrophorus chrysodon (comestibil),[16] Hygrophorus discoideus (comestibil),[17] Hygrophorus discoxanthus (comestibilitate tare limitată, se dezvoltă tot sub fagi pe sol calcaros, dar cu miros puternic și nu prea plăcut, lamelele se decolorează galben-maroniu),[18] Hygrophorus hypothejus (comestibil),[19] Hygrophorus ligatus (comestibil, se dezvoltă sub molizi, fără miros sau gust specific)[20] Hygrophorus lucorum (comestibil),[21] Hygrophorus nemoreus (comestibil),[22] Hygrophorus penarius comestibil)[23] Hygrophorus poetarum (comestibil, se dezvoltă tot sub fagi, dar cu miros fructuos și roz sub cuticulă, destul de rar)[24] Hygrophorus piceae (comestibil, se dezvoltă în păduri de molizi pe mușchi, fără miros, cu gust plăcut),[25] Hygrophorus queletii (comestibil, se dezvoltă sub larici),[26] Hygrophorus speciosus (comestibil),[27]Hygrophorus unicolor sin. Hygrophorus leucophaeus (comestibil)[28] + imagini, dar și cu Calocybe gambosa (comestibil)[29] sau cu Cuphophyllus pratensis sin. Hygrocybe pratensis. ciuciuleni de iarbă) (comestibil),[30]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

  • Calocybe gambosa
    Calocybe gambosa
  • Cuphophyllus colemannianus sin. Hygrocybe colemanniana
    Cuphophyllus colemannianus sin. Hygrocybe colemanniana
  • Cuphophyllus pratensis sin. Hygrocybe pratensis
    Cuphophyllus pratensis sin. Hygrocybe pratensis
  • Hygrophorus arbustivus
    Hygrophorus arbustivus
  • Hygrophorus chrysodon
    Hygrophorus chrysodon
  • Hygrophorus discoideus
    Hygrophorus discoideus
  • Hygrophorus discoxanthus
    Hygrophorus discoxanthus
  • Hygrophorus hypothejus
    Hygrophorus hypothejus
  • Hygrophorus ligatus
    Hygrophorus ligatus
  • H. lucorum
    H. lucorum
  • Hygrophorus nemoreus
    Hygrophorus nemoreus
  • Hygrophorus penarioides
    Hygrophorus penarioides
  • Hygrophorus penarius
    Hygrophorus penarius
  • Hygrophorus poetarum
    Hygrophorus poetarum
  • Hygrophorus queletii
    Hygrophorus queletii
  • Hygrophorus speciosus
    Hygrophorus speciosus

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Valoarea comestibilă a acestui burete cu carne albă și adesea productiv este indicată în mod foarte diferit: Există țări care îl listează chiar ca o ciupercă de piață, alții pur și simplu îl consideră necomestibil din cauza gustului său de terebentină. Dacă doriți să mâncați ciuperca, trebuie neapărat să o fierbeți în prealabil și să colectați doar exemplare tinere.[31]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 442-443 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 104-105, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ Elias Magnus Fries: „Systema Mycologicum”, vol. 1, Editura Ex Officina Berlingiana, Lundae 1821, p. 33 [1]
  6. ^ Elias Magnus Fries: „Anteckningar öfver de i Sverige växande ätliga Svampar, Editura Palmblad, Sebell & C., Uppsala 1836, p. 46
  7. ^ Friedrich Otto Wünsche: „Die Pilze. Eine Anleitung zu ihrer Kenntnis”, Editura B. G. Teubner, Leipzig 1877, p. 117 [2]
  8. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 119
  9. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 975
  10. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 308
  11. ^ Machiel E. Noordeloos, Th. W. Kuyper & Else Christine Vellinga (ed.): „Flora agaricina neerlandica”, vol. 2, Editura Taylor & Francis Books, Boca Raton 1990, p. 123, ISBN 978- 90-6191-971-1
  12. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 95, ISBN 3-85502-0450
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 444-445 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 386-387 - 2, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 388-389 - 1, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 452-453 - 1, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 100-101, ISBN 978-3-440-14530-2
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 432-433 - 2, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 440-441, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 4248-4259 - 2, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 442-443 - 1, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 436-437, ISBN 3-405-12081-0
  24. ^ Rose Marie Dähncke și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 94, ISBN 3-85502-0450
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 446-447, ISBN 3-405-12081-0
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 444-445 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  28. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 386-387 - 1, ISBN 3-405-12124-8
  29. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 128-130
  30. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 434-435 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  31. ^ Jurnalul micologic „Der Tintling”

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 114-115 - 7, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Edmund Gardweidner: „Gros plan sur les champignons”, Editura Nathan, Paris 2017, ISBN: 978-20927-8876-9
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Andreas Gminder, Tanja Böhning: „Welcher Pilz ist das?“, Editura Kosmos Naturführer, Halberstadt 2020, ISBN 3-4401-6452-7
  • German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Verbreitungsatlas der Großpilze Deutschlands (West)“, Editura Ulmer, Stuttgart 1991, ISBN 3-8001-3536-1
  • Edmund Michael, Bruno Hennig, Hanns Kreisel: „Handbuch für Pilzfreunde“, vol. 1: „Die wichtigsten und häufigsten Pilze mit besonderer Berücksichtigung der Giftpilze“, Editura Spektrum Akademischer Verlag, Berlin 1983
  • Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, cu 429 ilustrații, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Roger Phillips: „Mushrooms: A comprehensive guide to mushroom identification”, Editura Macmillan, Londra sia Oxford 2013, ISBN: 978-0-330-44237-4
  • Henri Romagnesi: „Nouvel Atlas Des Champignons”, vol. 4, Editura Bordas, Paris 1956
  • Alexander Hanchett Smith: „A Field Guide to Western Mushrooms”, Editura University of Michigan Press, Michigan, Iowa, 1975, ISBN: 978-04728-5599-5
  • Reinhard Tröger, ‎Peter Hübsch: „Einheimische Grosspilze: Bestimmungstafeln für Pilzfreunde”, Editura Spektrum Akademischer Verlag, Heidelberg-Berlin 1999, ISBN: 978-3-437-20443-2

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hygrophorus_pudorinus&oldid=16136932