Hiragana

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Comparaţie între caracterele hiragana (coloana din dreapta: "hi-ra-ga-na") şi caracterele katakana (coloana din stînga: "ka-ta-ka-na").

Silabarul hiragana este unul din cele două sisteme de scriere fonetică din limba japoneză, celălalt fiind katakana. Fiecare caracter hiragana reprezintă un grup de unul sau două foneme (sunete), în general o consoană urmată de o vocală, ca de exemplu sa, to, mi, etc. Aceste grupuri de sunete se numesc more (singular o moră), concept fonetic similar dar nu identic cu acela de silabă. Uneori consoana lipsește, caz în care vocala rămîne singură să formeze mora. Alteori rolul de consoană este jucat de o semivocală, din care limba japoneză are două: y și w. Un caz special este mora formată din consoana nazală n fără nici o vocală.

Caracterele hiragana se folosesc pentru redarea inflexiunilor verbale și adjectivale, scrierea particulelor, a cuvintelor care redate prin kanji (caractere împrumutate din chineză) ar fi prea dificile, etc.

Grafic cele două seturi de caractere fonetice, pe alocuri similare, se disting prin faptul că hiraganele au curbe mai rotunde de o eleganță feminină, în timp ce katakanele sunt formate predominant din linii drepte și colțuri cu o anumită duritate masculină.

Pronunție[modificare | modificare sursă]

Tabelul de mai jos cuprinde toate caracterele silabarului hiragana precum și cele mai frecvente combinații. În dreapta fiecărei hiragana este scrisă pronunția respectivă, în transcrierea Hepburn care se bazează pe pronunția consoanelor ca în engleză și a vocalelor ca în majoritatea limbilor romanice. De aceea, de exemplu hiragana ち este transcrisă „chi” cu intenția de a sugera pronunția ca în cuvîntul englezesc „children”. Pentru vorbitorii de limba română o transcriere mai adecvată ar fi „ci” ca în cuvîntul „cireșe”. Nu este recomandată însă crearea mai multor sisteme de transcriere paralele, cu atît mai mult cu cît în Japonia sistemul Hepburn este astăzi universal acceptat.

Caracterele scrise în gri nu se mai folosesc astăzi. În situațiile în care fonemele respective apar în cuvinte de origine străină, acestea se transcriu folosind câte două caractere, „wi” scriindu-se „u-i” iar „we” scriindu-se „u-e”.

Sistemul de scriere hiragana[modificare | modificare sursă]

Cele 46 de caractere distincte care formează setul actual de hiragana pot reprezenta numai o parte din fonemele caracteristice limbii japoneze. Regulile de mai jos arată cum se scriu celelalte.

  • Prin folosirea semnului diacritic numit dakuten (濁点) consoanele surde de la începutul morelor respective devin sonore ("ka" devine "ga", etc.). Grafic, acest semn se scrie ca două liniuțe cu aspectul ghilimelelor românești dispuse în partea de dreapta-sus a caracterului. În limbaj obișnuit japonezii numesc acest semn "ten-ten" (punct-punct). De remarcat că prin aplicarea dakuten-ului la seria de more care încep cu "h" se obține seria "b." Consoana surdă /h/ nu are în limba japoneză o variantă sonoră, în schimb varianta surdă a lui /b/ este /p/. Dakuten-ul transformă seria "k" în seria "g," "s" în "z," "t" în "d" și "h" în "b."
  • Pentru scrierea seriei de more care încep cu /p/ se folosește un alt semn diacritic, numit handakuten (半濁点), de forma unui mic cerculeț așezat în dreapta sus a caracterelor din seria "h." În mod familiar acest semn este numit "maru" (rotund).
  • Morele care conțin semivocala "y" între consoană și vocală, ca de exemplu "kya," se scriu din două caractere: hiragana consoanei respective cu vocala "i" și hiragana semivocalei "y" cu vocala dorită, aceasta din urma scrisă cu un caracter de dimensiuni mai mici. De exemplu, きゃ (kya) se compune dintr-un き (ki) de dimensiune normală și un や (ya) mic care apare grafic astfel: ゃ. Diferența grafică este importantă, dacă al doilea caracter se scrie normal pronunția este diferită: きや se citește "kiya." O diferență de un gen similar există și în limba română, dar nu se marchează în scris (a se compara "chia" din "chiar" și "Baba Dochia").
  • Caracterul つ (tsu) scris de dimensiune redusă, っ, este folosit pentru marcarea dublării consonantice, prin scrierea lui înaintea morei a cărei consoană trebuie dublată. De exemplu "kata" se scrie かた, iar "katta" se scrie かった. Neoficial acest tsu mic poate să apară și la sfîrșitul unor cuvinte sau interjecții pentru a exprima surpriza, șocul, etc.
  • Alungirea vocalelor se face prin scrierea vocalei respective, spre deosebire de silabarul katakana, unde există un caracter special pentru alungirea vocalică. De exemplu "obasan" (tanti) se scrie în hiragana おばさん, iar "obaasan" (bunică) se scrie おばあさん.
  • În scrisul familiar mai pot apărea variantele de dimensiuni mici ale celor cinci vocale あ い う え お astfel ぁぃぅぇぉ, pentru a marca o prelungire a vocalelor nu atît cerută de regulile gramaticale cît datorată unui mod de vorbire tărăgănat sau în situații în care limba română folosește punctele de suspensie; de exemplu 綺麗だねぇ! kirei da nee! înseamnă "Ce frumos!..."
  • Limba japoneză nu are o serie de more cu consoana /f/ cu excepția lui "fu" din seria "h." Pentru a scrie totuși aceste sunete se folosește hiragana ふ (fu) urmată de varianta mică a vocalei dorite. De exemplu "fa" se scrie ふぁ. Întrucît cuvintele de origine străină se scriu de obicei cu katakana, aceste construcții apar rar, de exemplu în interjecții.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Silabarul hiragana are la origine scrierea man'yōgana, care folosea caracterele chinezești nu pentru valoarea lor semantică, ci pentru cea fonetică. Nu se poate spune precis cînd a început practicarea acestui mod de scriere, dar foarte probabil acesta a apărut înainte de secolul al VI-lea. Inițial pentru același sunet existau mai multe forme grafice, alegerea lor fiind liberă și făcîndu-se adesea în funcție de context și de înțelesul caracterelor chinezești respective.

Forma caracterelor hiragana derivă din anumite caractere man'yōgana scrise în stilul cursiv (sōsho, textual „scris ca iarba”) practicat mai ales de femei, în care diferitele elemente ale caracterelor chinezești sînt combinate, înlănțuite și contopite prin mișcarea fluidă a pensulei pe hîrtie. Tabelul de mai jos arată cum a avut loc tranziția de la caracterele chinezești, redate aici în stilul kaisho (normal, standard), prin intermediul caracterelor man'yōgana (în roșu, în stilul cursiv sōsho), pînă la forma de azi a caracterelor hiragana. Ordinea coloanelor de silabe este cea tradițională, de la dreapta la stînga.

Hiragana origin.jpg

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Hiragana