Helvellaceae

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search


Helvellaceae
Helvella crispa 031130w.jpg
Helvella crispa
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Ascomycota
Subdiviziune: Pezizomycotina
Clasă: Pezizomycetes
Ordin: Pezizales
Familie: Helvellaceae
Fr. (1822)
Genul tip
Helvella
L. (1753)
Diversitate
5 genuri

Helvellaceae (Elias Magnus Fries, 1822) este o familie de ciuperci din încrengătura Ascomycota în subdivizia Pezizomycotina și ordinul Pezizales[1] cu global 134 (117), depinde de sursă) de specii și variații (în Europa mai puține), împărțite în 5 genuri, preponderent din cele numite Helvella (celelalte conțin doar 3 specii fiecare) Originar au fost descrise 6 genuri,[2] dar s-a dovedit prin studii genetice că Leucangium cu cele două specii ale lui, este înrudit mai aproape cu ciupercile din familia Morchellaceae.[3] Acest gen saprofit include nu numai specii comestibile de mare popularitate, ci de asemenea, câteva soiuri destul de otrăvitoare. Genurile familiei se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord, ca și în toate alte țările Europei, solitar sau în grupuri mici, fiind locuitori de soluri sărace, nisipoase și pietroase în păduri de foioase și de conifere, de-a lungul marginilor acestora, prin luminișuri precum nu rar în zone de depozitare ale lemnului sau halde. Timpul apariției este din mai până toamna târziu, în noiembrie, înainte de primul ger, depinde de soi.[4][5]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Specia a fost descrisă pentru prima dată sub numele Elvellacei de marele savant suedez Elias Magnus Fries în volumul 2 al operei sale Observationes mycologicae din 1822.[6] Alte încercări de redenumire nu au fost făcute.[7]

Descriere[modificare | modificare sursă]

  • Pălăria: este de mărime medie până destul de mare, adesea ceroasă și friabilă. Partea exterioară este sterilă, iar cea inferioară prezintă un strat de acoperire fertil. Forma poate fi în formă de ceașcă, de șa cu 2-4 lobi și marginea răsucită în jos sau de mitră. Coloritul variază între alb de fildeș și brun-negricios, partea inferioară fiind mereu mai deschisă (în afară de speciile albicioase).
  • Sporii: hialini (translucizi) sunt rânduiți câte 8 în asce, fiind eliptici până fusiformi, netezi sau punctați și umpluți cu o picătură uleioasă mare precum uneori cu câte una mai mică la poli în plus. ascele sunt amiloidoze (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod). După maturare, sporii sunt eliberați de la sfârșitul ascelor. Acest lucru se întâmplă adesea ca o reacție în lanț și prin eliberarea unui nor de spori. Distribuția are loc prin intermediul aerului.[8]
  • Piciorul: este mai gros la bază și subțiat spre vârf, elastic sau ceros adesea profund brăzdat, cu riduri adânci longitudinale, coaste ascuțite și în părți găurit precum nu rar presărat cu gropițe mici la bază. Pe dinăuntru se prezintă la aproape toate genurile gol și multi-cameral. Coloritul este ori de culoarea pălăriei, ori mai deschis ca ea.
  • Carnea: este preponderent albicioasă până gri deschis, destul de subțire, ușor ceroasă și friabilă în pălărie, dar mai tare și elastică în picior. Mirosul este la cele mai multe specii aromatic și gustul plăcut.[4][5]

Genuri ale familiei[modificare | modificare sursă]

Genuri ale familiei în imagini[modificare | modificare sursă]

Delimitare[modificare | modificare sursă]

Următoarele genuri sunt apropiat înrudite, dar nu aparțin familiei Helvellaceae:

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ P. M. Kirk, P. F. Cannon, D. W. Minter, J. A. Stalpers: „Dictionary of the Fungi”, editia a 10-ea, Wallingford 2008, p. 310, ISBN 0-85199-826-7
  3. ^ K. O'Donnell, J. M. Trappe sia colaboratori: „Phylogenetic relationships among ascomycetous truffles and the true and false morels inferred from 18S and 28S ribosomal DNA sequence analysis”, în „ Mycologia”, vol 89, nr. 1, p. 48-65
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 53, ISBN 3-405-12116-7
  5. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 328-329, ISBN 978-3-440-13447-4
  6. ^ Elias Fries: „Observationes mycologicae”, vol. 2, Editura Ernest Mauritius, Greifswald, 1822, p. 1
  7. ^ Mycobank
  8. ^ Flexicon
  9. ^ Carlo Vittadini: „'Monographia tuberacearum”, Editura Carlo Benzoni, Milano 1831, p. 30 [1]
  10. ^ Helen Margaret Gilkey: „Barssia”, în: „Mycologia”, vol. 17, nr. 6, 1925, p. 253
  11. ^ Carl Linnaeus: „Species Plantarum”, vol. 2, Editura Lars Salvius, Stockholm 1753, p. 1180 [2]
  12. ^ C. H. Peck: „Underwoodia”, în: „Annual Report on the New York State Museum of Natural History”, vol. 43, Editura James B. Lyon, Albany 1890, p. 78 [3]
  13. ^ Émile Boudier: „Wynnella”, în: „Bulletin de la Société Mycologique de France, vol. 1, 1885, p. 102
  14. ^ Deutsche Gesellschaft für Pilzkunde: „Zeitschrift für Pilzkunde” , Editura Deutsche Gesellschaft für Pilzkunde, nr. 27, Karlsruhe 1962, p. 100
  15. ^ P. M. Kirk, P. F. Cannon, D. W. Minter, J. A. Stalpers: „Dictionary of the Fungi”, editia a 10-ea, Wallingford 2008, p. 214, ISBN 0-85199-826-7
  16. ^ Ludwig Reichenbach: „Das Pflanzenreich in seinen natürlichen Classen und Familien”, Editura Verlag der Expedition des Naturfreundes, Leipzig1834, p. 2
  17. ^ Encyclopedia of Life
  18. ^ Barthélemy Charles Joseph Dumortier: „Analyse des familles des plantes, avec l'indication des principaux genres qui s'y rattachent”, Editura J. Casterman, Tournnay 1829, p. 72
  19. ^ C. H. Persoon: „Observationes mycologicae”, vol. 2, Editura Peter Phillipp Wolf, Leipzig 1800, p. 78
  20. ^ Eduard Fischer: „Natürliche Pflanzenfamilien, Editura Wilhelm Engelmann, Leipzig 1897, p. 312
  21. ^ Terfeziaceae în Mycobank
  22. ^ Barthélemy Charles Joseph Dumortier: „Commentationes botanicae: Observations botaniques, dédiées à la Société d’Horticulture de Tournay”, Editura Ch. Casterman-Dieu, Tournnay 1829, p. 69, 79
  23. ^ Mycobank

Bibiliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-3, 4, 7
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 526, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 180-181, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora der Pilze – vol. II a.: „Höhere Phycomyceten und Ascomyceten”, Editura Gustav Fischer, Jena 1963

Legături externe[modificare | modificare sursă]