Gyromitra

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search


Gyromitra
2007-04-02 Gyromitra esculenta cropped.jpg
Zbârciog gras
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Ascomycota
Subdiviziune: Pezizomycotina
Clasă: Pezizomycetes
Ordin: Pezizales
Familie: Discinaceae
Gen: Gyromitra
Fr. (1849)
Specia tip
Gyromitra esculenta
(Pers.) Fr. (1849)
Sinonime
  • Pleopus Paulet (1808)
  • Gyrocephalus (Pers. (1824)
  • Physomitra (Pers.) Boud. (1885)

Gyromitra, (Elias Magnus Fries, 1849)[1] numită în popor zbârciog fals,[2] este un gen de ciuperci din familia Discinaceae și încrengătura Ascomycota care cuprinde în prezent, conform filogeneticii moleculare moderne, global aproximativ 20 de specii, în Europa ceva mai puține. Acest soi saprofit este în mod predominant locuitor de sol, dar apare de asemenea pe mulci.[3][4] Numele generic este derivat din cuvintele (gr. Γύρος=sinuos) și (gr. μίτρα=turban, mitră). Tip de specie este Gyromitra esculenta.[5]

Filogenetică și morfologie[modificare | modificare sursă]

Aceste ciuperci aparțin filogenetic ordinului Pezizales din încrengătura Ascomycota în subregnul Dikarya al Regnum Fungi. Analiza ADN-ului ribozomal multora dintre Pezizales a arătat că genul Gyromitra este mai strâns legat de genul Discina (precum și Pseudorhizina sau Hydnotrya) și numai distanțat aferent soiului Helvella. Astfel, cele patru genuri sunt acum incluse în familia Discinaceae.[6][7]

La acest gen stocul de spori este expus. Astfel numitul Apothecium seamănă unei pălării de ciupercă (de acea tot buretele este compus din același țesut), producând sporii lui, de obicei de fiecare dată 8, în structuri asemănătoare unui sac sau tub numite Asci. Sporii sunt grupați între hife sterile într-un strat fructifer (Hymenium).[8]

Descriere[modificare | modificare sursă]

  • Corpul fructifer: Genul formează apotecii mari cu sau fără picior bine dezvoltat cu aspect de creier, mezenter sau șa ori adâncite la mijloc în formă de cupă (de exemplu Gyromitra melaleuca). Diametrul este foarte diferit, oscilând în maxim de la 5 cm (Gyromitra leucoxantha) până la 20 cm (Gyromitra gigas). Coloritul poate varia pe exterior între ocru-gălbui, galben-măsliniu brun-măsliniu până la brun-negricios, fiind pe inferior alb. Sporii sunt elipsoidali până lung-elipsoidali, netezi, hialini (translucizi), câteodată cu un vârf fusiform, conținând mereu 1-3 de picături de ulei gălbuie, ajungând la o mărime maximală de 32–38 × 12–14 microni (Gyromitra gigas). Pulberea sporilor est albă.
  • Piciorul: El are o lungime de până la 13 (15) cm (Gyromitra caroliniana) și o grosime maximală de peste 6 cm (Gyromitra gigas), fiind format neregulat, străbătut de nervuri longitudinale, făinos sau fin tărâțos pe exterior, prezentând o încrengătură de goluri în interior. Culoarea este albicioasă în tinerețe, apoi capătă adesea nuanțe rozalii sau roșiatice din ce în ce mai evidente.
  • Carnea: Ea este albicioasă până ușor gălbuie, ceroasă, marmorată și sfărâmicioasă, de gust savuros și miros aromatic (din când în când chiar ușor spermatic).[9][10][11][12][13][14][15][16][17]

Specii (selecție)[modificare | modificare sursă]

Ciuperci de genul Gyromitra[modificare | modificare sursă]

Toxicitate și comestibilitate[modificare | modificare sursă]

Struc. chimică a giromitrinei
Piața Helsinki: G. esculenta

Toate speciile Gyromitra sunt în stare crudă ușor până extrem de otrăvitoare, chiar letale. Ele produc giromitrină (nume dat după genul ciupercii, pe vremuri „acid helvelic”) care se descompune într-un produs chimic foarte toxic și volatil în [[hidrazină|N-metil-N-formilhidrazină și monometilhidrazină. Monometilhidrazina care a fost folosită în trecut ca combustibil la rachete, inhibă coenzima piridoxil-fosfat și acidul gamaaminobutiric (GABA). N-metil-N-formilhidrazina inhibă enzimele citocromului P450.[18] Cel mai periculos soi este Gyromitra esculenta cu 50–320 mg per kg în ciuperca proaspătă (doza mortală pentru adulți: 20–50 mg per kg greutate, la copii mai puțin).[19] În alte ciuperci acestui gen se găsește mult mai puțină giromitrină. Astfel toxicologul Peter D. Bryson a dovedit giromitrina și derivatul ei mono-metil-hidrazină (care se transformă în stomac din giromitrină), otrăvitoare pentru om, există și în alte specii Gyromitra în doze reduse, ca de exemplu în G. ambigua, G. brunnea și G. fastigiata, dar nu în G. gigas sau G. infula.[20] „Pilzforum 2000” argumentează, că conținutul de toxină în acești bureți oscilează, se pare că există diferențe regionale enorme în nivelurile de toxine.[21]

Faimosul micolog ceh Albert Pilát (1903-1974) afirmă pentru Gyromitra gigas (care se găsește și este consumată destul de des, mai ales în Boemia de Mijloc) că ingerarea a rămas fără un singur caz de intoxicație cunoscut cu acest tip.[22]

Cel mai periculos burete este cu mare interval zbârciogul gras. Ironia sorții face ca aceasta ciupercă să poarte numele de "esculenta", ceea ce înseamnă în limba latină „comestibil”. Giromtrina devine într-adevăr instabilă la căldură, este volatilă și solubilă în apă, încât astfel ciuperca a fost mâncată mai devreme după două fierbere sau uscare (păstrând-o în continuare cel puțin un sfert de an).[23]

Soiul a fost până în anii 70 ai secolului al XX-lea o ciupercă agreată de piață. În Europa de Est și de Nord acest burete încă se consumă în cantități însemnate în ciuda faptului că este toxică, insa Finlanda este vândut pe piață. Dar și fierberea zbârciogului gras cel puțin în două ape sau uscatul înainte de a-l consuma, nu garantează nimănui comestibilitatea sa sută la sută.[24] Celelalte soiuri sunt mult mai inofensive, dar un risc rămâne.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ P. M. Kirk și alții: „Dictionary of the Fungi”, ediția a 10-ea, Wallingford 2008, p. 299, ISBN 0-85199-826-7
  4. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 222-223, 228-230, ISBN 978-3-8427-0483-1
  5. ^ Elias Magnus Fries: „Summa vegetabilium Scandinaviae”, vol. 2, Editura A. Bonnier, Stockholm 1849, p. 346
  6. ^ P. M. Kirk, P. F. Cannon PF sia altii: „Dictionary of the Fungi”, ediția a 10-ea, Editura CAB INTERNATIONAL, Wallingford 2008, p. 299, ISBN 0-85199-826-7
  7. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXIV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1932, p. 114-115
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 53-55, ISBN 3-405-12116-7
  9. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 328-329, ISBN 978-3-440-13447-4
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 620-623, ISBN 3-405-11774-7
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 660-661, ISBN 3-405-12081-0
  12. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 592-595, ISBN 88-85013-25-2
  13. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 604-605, ISBN 88-85013-37-6
  14. ^ H. Harmaja: „A neglected species, Gyromitra ambigua (Karst.) Harmaja”, în: jurnalul Karstenia, vol. 9, Turku 1969, p. 13-19
  15. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 664-667, ISBN 978-3-440-14530-2
  16. ^ Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 229-231, ISBN 978-1-4454-8404-4
  17. ^ Charles H. Peck: „New species of fungi”, în: Bulletin of the Torrey Botanical Club, nr. 30, februarie 1903, p. 95-101
  18. ^ Toxicologie, p. 215-217
  19. ^ Jürgen Guthmann, Rainer Reichel, Christoph Hahn: „Taschenlexikon der Pilze Deutschlands”, Editura Quelle & Meyer, Leipzig 2011, p. 134-135, ISBN 978-3-49401-449-4
  20. ^ Peter D. Bryson: „Comprehensive Reviews in Toxicology for Emergency Clinicians”, Editura Taylor and Francis, Washington DC 1996, p. 689, ISDN 1-56032-612-3
  21. ^ Pilzeforum Archiv 2000
  22. ^ Albert Pilát: „Über Vergiftungen mit der Speiselorchel, Gyromitra esculenta (Pers.) Fr.”, în: Sydowia, vol. VIII, nr. 1/6, 1954, Editura Ferdinand Berger & Söhne G.m.b.H., Viena 1954, p. 349-354
  23. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 115 ISDN 3-453-40334-7
  24. ^ Karl și Gretl Kronberger: „Das farbige Pilzbuch”, Editura H. G. Gachet & Co., Langen 1976, p. 115, ISBN 3-8068-0215-7

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externe[modificare | modificare sursă]