Ghiroda, Timiș
| Ghiroda | |
| — sat și reședință de comună — | |
Ghiroda (România) Poziția geografică în România | |
| Coordonate: 45°45′50″N 21°18′0″E / 45.76389°N 21.30000°E | |
|---|---|
| Țară | |
| Județ | |
| Comună | Ghiroda |
| SIRUTA | 155298 |
| Atestare | [1] |
| Altitudine | 91 m.d.m. |
| Populație (2021) | |
| - Total | 6.609 locuitori |
| Fus orar | EET (+2) |
| - Ora de vară (DST) | EEST (+3) |
| Cod poștal | 307200 |
| Prezență online | |
| GeoNames | |
| Modifică date / text | |
Ghiroda este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Timiș, Banat, România.
Istorie
[modificare | modificare sursă]Prima atestare documentară a localității datează din 1332. La 1393 apare menționată într-un document cu numele villa Gyrod, ceea ce arată că avea o importanță ridicată.
Între Ghiroda și Remetea a existat în Evul Mediu și la începutul perioadei habsburgice, localitatea Deg, azi dispărută. La conscripția din 1717 apare cu 24 de case și denumirea Gironda. Contele Mercy a adus aici coloniști germani, iar satul a devenit româno-german. Mai târziu, contele Perlas a încercat să introducă la Ghiroda cultura orezului, dar nu a reușit datorită pământului cu substrat neargilos.
A aparținut erariului (fiscului) până în 1781, când a fost cumpărată de Mihály Sándor. În 1786 proprietar a devenit contele Mihály János Althan, iar în 1790, János Kőszeghy de Remetea, apoi, în 1803, István Gyürky de Losonc. În 1896, proprietatea aparținea contelui Ábrahám Gyürky de Losonc.[2]
O localitate numită Erzsébetháza (astăzi dispărută), denumită după contesa Erzsébet Gyürky, născută Vay, aparținea de Ghiroda.[2]
În secolul XIX s-au așezat coloniști maghiari și vatra satului s-a extins substanțial. În 1931, Ghiroda era comună și avea în subordine satele de români Crișan și Sever Bocu care mai târziu au intrat în componența vetrei localității.
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Dan Ghinea. „România Geografică”. Wikidata Q135973562. Accesat în .
- 1 2 Lendvai, Miklós (). Temes vármegye nemes családjai. I. Délmagyarországi történeti és régészeti társulat. p. 147.
