Frontul român (1944)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ofensiva pe frontul românesc a trupelor conduse de generalii Gheorghe Avramescu și Petre Dumitrescu și înaintarea trupelor sovietice din 20, 21, 22 și 23 august 1944.

Frontul Român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial opunea:

Frontul român din al Doilea Război Mondial, vara anului 1944[1].
Frontul de Est din 19 august până în 31 august 1944: în albastru, teritoriul cucerit de sovietici în sud-estul Europei în urma inversării frontului românesc. În originalul american al acestei hărți, granițele sunt parțial incomplete și doar trupele sovietice sunt afișate pe partea aliată.

Context[modificare | modificare sursă]

Regatul României a participat la al Doilea Război Mondial din 22 iunie 1941 până la 9 mai 1945: până în 22 august 1944 regimul fascist Antonescu a luptat alături de Puterile Axei, în timp ce două divizii („Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”) și unele unități ale flotei și aviației au luptat de partea Aliaților. Din 23 august 1944, întreaga țară a trecut de partea Aliaților.

  • 473.000 de soldați români au luptat alături de germani împotriva URSS. Dintre forțele Axei, acesta este cel mai mare contingent după cel al Germaniei[2]. Operațiunile militare ale forțelor terestre române împotriva URSS le-au purtat spre est, până în sud-vestul Regiunii Astrahan, în Kalmîkia (toamna anului 1942). 139.000 soldați români s-au predat sau au fost luați prizonieri în bătălia de la Stalingrad, dintre care aproximativ un sfert se vor alătura diviziilor „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, jumătate vor relua războiul în Armata română după ce România se va alătura Aliaților, ultimul sfert vor rămâne și vor muri în captivitate[3].
  • 397.000 de soldați români au luptat de partea sovieticilor împotriva Puterilor Axei. Acesta este cel mai mare contingent după cele ale Statelor Unite ale Americii, URSS și Imperiului Britanic[2]. Campania militară a forțelor terestre române alături de Armata Roșie a continuat spre vest până la periferia orașului Praga, în Cehoslovacia.

Desfășurarea acțiunilor[modificare | modificare sursă]

Militari din Armata Română și Armata Roșie discută în apropiere de Stalingrad în 1942: cei din urmă sunt, teoretic, prizonierii primilor, dar pentru scurtă vreme: românii vor fi în curând înrolați în diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”

.

În martie 1944, Frontul de Est al Axei s-a retras, ca urmare a ofensivei Armatei Roșii (al 2-lea și al 3-lea Front ucrainean). După un prim avans parțial în România, sovieticii au stabilizat frontul timp de cinci luni în nordul Moldovei și și-au concentrat forțele mai la nord, pentru a avansa spre Polonia, întrucât stiau ca misiunea clandestină inter-aliată Autonomus a serviciului de informații britanic (SOE) se afla la București[4]:33, în contact cu suveranul român Mihai I care negocia, la Ankara și Cairo, prin intermediul principelui Barbu Știrbei și al prințesei Martha Bibescu, trecerea României de partea Aliaților[5]. Stalin așteptând așadar ca România „să cadă ca un fruct copt”, ceea ce s-a întâmplat la 20 august 1944, când generalii români Gheorghe Avramescu și Petre Dumitrescu au deschis frontul pentru sovietici. După ce românii au înregistrat 8.300 de morți, 25.000 de răniți și 25 de avioane pierdute, generalii români au fost acuzați de trădare, fiind înlocuiți, pentru câteva ore, de Ilie Șteflea, un general loial mareșalului Ion Antonescu, aliatul lui Hitler, chiar în ziua arestării dictatorului în timpul loviturii de stat din 23 august 1944[6]. Între 20 și 23 august, Armata Roșie a avansat aproximativ 50 de kilometri, creând suficientă panică în rândurile statului major român încât să-i permită regelui Mihai I să-l aresteze pe Antonescu, la 23 august 1944, în timp ce la Stockholm, ambasadorul României Frederic Nanu și atașatul său Neagu Djuvara propuneau Aliaților un armistițiu, prin intermediul ambasadorului sovietic Alexandra Kollontai.

La București, Regele Mihai I și guvernul român au propus ambasadorului german Manfred von Killinger capitularea fără lupte a forțelor germane prezente pe pământ românesc. Von Killinger a refuzat, iar România, acum guvernată de generalul Sănătescu, a decretat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților, a declarat război Germaniei și Ungariei, fără să aștepte răspunsul Aliaților la cererea sa de armistițiu[7][8]. Armata română a primit ordinul de a se angaja în acțiuni ofensive împotriva forțelor germane și maghiare pentru „eliberarea pământului românesc”.

sus: Divizia „Tudor Vladimirescu” la intrarea în București, la sfârșitul lui august 1944.
jos, trecerea în revistă a trupelor de către regele Mihai I, la începutul lunii septembrie
Primită ca eliberator de bucureștenii antigermani (dar cu suspiciune de cei care se temeau de comunism), Armata Roșie a intrat la rândul ei în București la începutul lui septembrie 1944
Fraternizarea dintre Armata Română și Armata Roșie, reală pe frontul antigerman, era evidențiată de mass-media, dar ofițerii sovietici continuau să fie precauți față de români, în timp ce NKVD-ul sporea numărul arestărilor

Începând cu 24 august 1944, forțele române de pe frontul sovietic, uneori întărite cu voluntari din mișcarea de rezistență, au lansat ofensive împotriva pozițiilor Axei. Armata Roșie a avansat în urma lor sau alături de ei, iar linia frontului s-a deplasat 700 km spre sud-vest într-o săptămână. Dintre forțele aliate, România avea al patrulea contingent ca mărime după cele din URSS, Statele Unite și Regatul Unit. Situația în cancelarii era diferită, răspunsurile URSS, Statelor Unite și Regatului Unit s-au lăsat așteptate până în 12 septembrie 1944, iar Aliații continuau să considere România drept țară inamică. Ca urmare, pe durata acestei așteptări (trei săptămâni) gările, porturile, orașele Ploiești și București au fost bombardate succesiv atât de către Stuka-urile Luftwaffe de la Băneasa (la nord de București), cât și de bombardiere grele americane de la Foggia și de forțele aeriene sovietice[9]. Armata germană, la fel ca Armata Roșie considerându-se pe teren inamic sau pe teritoriu ocupat, a practicat jafuri și violuri sistematice. Armata română, care trebuia să respingă contraatacurile germane, a continuat să fie atacată de Armata Roșie, deși i se ordonase să nu se apere. Sovieticii au capturat numeroase echipamente și au continuat să facă prizonieri, la fel ca și germanii[10][2].

În această perioadă, forțele Axei au opus o rezistență variabilă, în funcție de locație: era puternică în zona aerodromurilor Luftwaffe cu sediul în România (Luftflotte 4 bombarda gările românești și orașul București), porturilor de la Dunăre (importante pentru Kriegsmarine) și mai sporadică în alte zone. Wehrmacht-ul și forțele maghiare își protejau efectiv retragerea, încercând să repatrieze cât mai mult material posibil și aplicau „tactica pământului pârjolit”[2].

La 12 septembrie 1944, armistițiul a putut fi semnat în cele din urmă la Moscova de către principele Barbu A. Știrbei, același care, la Ankara, negociase cu Aliații și încercase în zadar să obțină o debarcare anglo-americană în Balcani[n 1].

Atât înainte, cât și după armistițiu, mulți ofițeri români superiori au fost arestați de NKVD și duși în prizonierat în URSS unde au fost judecați după comportamentul lor sub ordinele regimului Antonescu în războiul antisovietic, mulți au ajuns în Gulaguri și nu s-au mai întors niciodată. Dintre cei 140.000 soldați luați prizonieri (adesea unități întregi), majoritatea soldaților simpli au fost eliberați după 12 septembrie 1944 (unele unități au fost luate prizoniere doar pentru câteva ore) și s-au întors pe frontul antigerman, dar majoritatea ofițerilor nu s-au ami întors din captivitate[n 2]. Alții, pe de altă parte, simpatizanți ai cauzei sovietice, au fost promovați în locul celor dispăruți, iar 58 de ofițeri superiori au primit cea mai înaltă distincție sovietică, Ordinul Victoriei[11]. Treptat, forțele române au fost reorganizate și plasate sub Înaltul Comandament sovietic, în timp ce forțele navale și forțele aeriene au fost direct integrate în unitățile sovietice, adică confiscate. Echipamentele armatei române confiscate de sovietici (inclusiv după 23 august) le-au rămas la dispoziție, la fel ca cele capturate de români de la germani și maghiari, precum și prizonierii germani sau maghiari luați de armata română[2][12].

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Acțiunile Armatei române (în roșu) împotriva Axei de partea Aliaților din 24 august 1944 până în 7 mai 1945 alături de armatele sovietice (în verde)

Odată declarat războiul împotriva Axei, operațiunile militare ale forțelor terestre române împotriva Axei s-au desfășurat între 24 august 1944 (începând chiar de pe teritoriul României) și 7 mai 1945 (zona Chotěboř-Humpolec, la est de Praga). Potrivit lui Winston Churchill, „întoarcerea frontului român” și intrarea României în război de partea Aliaților au evitat moartea a sute de mii de soldați aliați și au accelerat sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial cu șase luni, prin forțarea Wehrmacht-ului de a evacua Balcanii și Grecia[13][14][2]. În timpul operațiunilor, pierderile germanilor s-au ridicat la 215.000 de militari, dintre care 100.000 au fost uciși și 115.000 au fost luați prizonieri de către români sau de Armata Roșie. Toți militarii germani luați prizonieri de armata română au fost predați, conform cerinței sovieticilor, Armatei Roșii, inclusiv cei care, făcând parte din minoritatea germană din România, erau cetățeni români.[14].

După ce a luptat de ambele părți, dar mai mult de partea Axei (peste 3 ani, față de 8 luni de partea Aliaților), România a semnat Tratatul de pace de la Paris în calitate de „țară învinsă”, în 1947. Cu toate acestea, pentru contribuția sa de partea aliaților, România, deși „învinsă”, a reușit să recupereze Transilvania de Nord, care, în urma Dictatului de la Viena din 1940, impus de Adolf Hitler, fusese alipită Ungariei. Mai mult, regele Mihai I a primit și Ordinul Victoriei, prin ordinul lui Iosif Stalin însuși.

După război, inversarea frontului românesc a fost în mare măsură ignorată în istoriografia occidentală, care prezintă pătrunderea sovieticilor în Balcani în august 1944 ca pe o simplă consecință a ofensivei generalilor Rodion Malinovski și Fiodor Tolbuhin din 20 august 1944, fără a menționa schimbarea de alianță a României. Pe de altă parte, Johannes Frießner, comandantul german al Grupului de Armate Sud, comentează pe larg „trădarea românilor”[6].

Comandanți[modificare | modificare sursă]

Puterile Axei[modificare | modificare sursă]

Aliați[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ În toamna anului 1943, din cauza influenței lui Harry Hopkins asupra președintelui Roosevelt, Statele Unite au refuzat să susțină o ofensivă britanică în Marea Egee, care a fost un eșec și a pus capăt speranțelor lui Winston Churchill de a debarca într-o zi în Balcani pentru a stabili sau a restabili acolo regimuri liberal-democratice pro-occidentale. Astfel, britanicii au trebuit, la Conferința de la Teheran, să renunțe la orice pretenție asupra Europei de Est, dar Churchill spera să obțină în schimb de la Stalin garanția de a păstra Grecia în Sfera de Influență britanică, în ciuda rezistenței puternice a comuniștilor din Armata Populară Greacă de Eliberare Națională (fr Pascal Boniface (). Le grand livre de la géopolitique: les relations internationales depuis 1945 [Marea carte a geopoliticii: relații internaționale după 1945] (în franceză). Paris: Editura Eyrolles. ISBN 9782212255225. OCLC 897034988. ). Pentru a realiza acest lucru, britanicii au făcut un compromis acceptând principiul împărțirii Europei în sfere de influență între Aliații Occidentali și URSS (en Diane Shaver Clemens (). „Cap. Yalta Conference”. Yalta (în engleză). New York: Oxford University Press. ISBN 9780195016185. OCLC 98299. p. 549 și fr Pierre de Sénarclens (). „Yalta, Col. «Que sais-je?» no 2201” (în franceză). Paris: Presses Universitaires de France. doi:10.7202/702021ar. Accesat în . p. 50-52) la Conferința de la Moscova(en „Second Moscow Conference - 9 to 19 October 1944” [A doua Conferință de la Moscova - 9-19 octombrie 1944] (în engleză). .  BBC). De atunci, soarta României postbelice a fost pecetluită: va fi considerată drept țară inamică învinsă și nu co-beligerant, așa cum speraseră liderii săi, iar această soartă a fost împărtășită de asemenea, de Polonia, livrată lui Stalin chiar dacă nu încetase niciodată să lupte împotriva naziștilor (aviația sa contribuise la salvarea Regatului Unit în 1940) și de Grecia, a cărei rezistență comunistă, abandonată de Stalin, a fost decimată de conservatori în timpul Războiului civil grec.
  2. ^ În „Memoriile” sale (Cornel Nistea. „De vorba cu TITUS BARBULESCU la Paris - interviu realizat de Cornel Nistea cu profesorul și scriitorul Titus Bărbulescu (Paris, 27 iunie 2009)”. Revista "Discobolul", oct.-dec. 2009. seria "Scriitori români în exil". Arhivat din original în . Accesat în . ) căpitanul Titus Bărbulescu povestește că a scăpat de această „epurare deghizată” îmbrăcând uniforma unui simplu soldat. Mai târziu, luat prizonier de germani în Ungaria, reținut la Linz și eliberat de americani, a scăpat a doua oară de Gulag datorită francezei sale perfecte, dându-se drept Jean Bescon, un prizonier francez care, după ce și-a găsit dragostea în Austria, i-a lăsat echipamentul și documentele personale. Astfel, Bărbulescu a fost trimis în Franța în loc să fie predat sovieticilor sau compatrioților săi.
  3. ^ În acest context, termenul „front” semnifică un grup de armate, nu se referă la frontul de luptă propriu-zis

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ștefan Pascu (). Atlas pentru istoria României. București: Editura Didactică și Pedagogică. OCLC 1128904463.  p. 76.
  2. ^ a b c d e f fr Nicolette Frank (). La Roumanie dans l'engrenage (în franceză). Paris: Elsevier Sequoia. ISBN 9782800302058. OCLC 600657643. 
  3. ^ Alexandru Duțu, Mihai Retegan, Marian Stefan. „România în al doilea război mondial”. Magazin istoric nr.6 iunie 1991. București: p. 35-37. 
  4. ^ en Dennis Deletant (). British Clandestine Activities in Romania during the Second World War [Activitățile clandestine britanice în România în timpul celui de-al doilea război mondial] (în engleză). Londra: Palgrave Macmillan UK. ISBN 978-1-349-55509-3. OCLC 7323610729. 
  5. ^ Ghislain de Diesbach (). Prințesa Bibescu: 1886-1973: ultima orhidee. Editura Vivaldi, București. ISBN 9789739139939. OCLC 442387267. 
  6. ^ a b de Johannes Frießner (). Verratene Schlachten: die Tragödie der deutschen Wehrmacht in Rumänien und Ungarn [Bătălii trădate: tragedia Wehrmacht-ului german din România și Ungaria] (în germană). Hamburg: Holsten-Verlag. OCLC 1277245306. 
  7. ^ en „Michael king of Romania” (în engleză). Encyclopaedia Britannica. Accesat în . 
  8. ^ en Steven D. Roper (). Romania: The Unfinished Revolution [România: Revoluția neterminată] (în engleză). Amsterdam: Harwood Academic. ISBN 9786610064540. OCLC 1264864771. 
  9. ^ Vasile Tudor (). Razboiul aerian in Romania (1941-1944). București: Editura Tiparg. ISBN 978-973-735-151-7. 
  10. ^ fr Spiridon Manoliu (). „Un jour pour se retourner” [O zi în care să te întorci]. Le Monde (în franceză). 
  11. ^ Articole din ziarul Ziua nr. 3723 de vineri 8 septembrie 2006, din Jurnalul Național de marți 5 decembrie 2006, și din Ziarul Financiar din 23 iunie 2006 Ziarul Financiar, 23 iunie 2006 - Războiul din Est
  12. ^ Constantin Sănătescu (). Jurnal. București: Editura Humanitas. ISBN 9789732803813. OCLC 32590761. 
  13. ^ en Winston Churchill (). The Second World War [Al Doilea Război Mondial] (în engleză). New York: Bantam Books. ISBN 9780304920730. OCLC 11568762. 
  14. ^ a b en Documents on German foreign policy, 1918-1945. Series D, 1937-1945: from the archives of the German Foreign Ministry [Documente despre politica externă germană, 1918-1945. Seria D, 1937-1945: din arhivele Ministerului de Externe german] (în engleză). Londra: H.M. Stationery Office. . OCLC 780456974. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • fr Matthieu Boisdron. „La Roumanie succombe à l'Axe: un royaume en crise” [România cedează în fața Axei: un regat în criză]. Histoire(s) de la Dernière Guerre nr. 9, ianuarie 2011 (Cap.: "Le paysage ethnique de la Roumanie: entre-deux-guerres"; "Le démembrement de la Grande Roumanie: 1940"): pp. 42–47. 
  • en Dennis Deletant (). Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and his Regime, Romania, 1940-1944 [Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, România, 1940-1944] (în engleză). Basingstoke: Palgrave Macmillan. ISBN 9781403993410. OCLC 69021642. 
  • Alexandru Duțu, Mihai Retegan, Marian Stefan. „România în al doilea război mondial”. Magazin istoric nr.6 iunie 1991. București: p. 35-37. 
  • fr Nicolette Frank (). La Roumanie dans l'engrenage (în franceză). Paris: Elsevier Sequoia. ISBN 9782800302058. OCLC 600657643. 
  • Dinu C. Giurescu (). România în al doilea război mondial: 1939-1945. București: All Educational. OCLC 607302465. 
  • Stefan Lache, Gheorghe Tututi (). România si Conferinta de pace de la Paris din 1946. Cluj-Napoca: Editura Dacia. OCLC 432410676. 
  • Ion Alexandrescu, Ștefan Pascu, Comisia Română de Istorie Militară (). România în anii celui de-al doilea război mondial. București: Editura Militară. ISBN 9789733200680. OCLC 23235075. 


v • d • m
Istoria Europei
Preistorie
Antichitate
Evul Mediu
Începutul erei moderne
Modernitate
Vezi și
Portal icon Portal Germania
Portal icon Portal România
Portal icon Portal Moldova
Portal icon Portal Rusia
Portal icon Portal Al Doilea Război Mondial
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Frontul_român_(1944)&oldid=15871976