Sari la conținut

Frații de la Plymouth

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sală de adunare, și o congregație a Fraților de la Plymouth

Frații de la Plymouth sau Adunările Frățești sunt o mișcare creștină nonconformistă⁠(d) a cărei istorie începe în Dublin, Irlanda, pe la jumătatea deceniului anilor 1820, când s-a desprins din anglicanism.[1][2] Gruparea pune accent pe nuda scriptura⁠(d), credința că Biblia este unica autoritate pentru doctrina și practica bisericească. Frații de la Plymouth se consideră în general a fi mai mult o rețea de biserici libere, cu idei similare, decât un cult creștin⁠(d).

Originile din Irlanda

[modificare | modificare sursă]

Mișcarea Fraților de la Plymouth a început la Dublin, în Irlanda, unde mai multe grupuri de creștini se adunau neoficial pentru a sărbători împărtășania, prima adunare având loc în 1825.[3] Figurile centrale au fost Anthony Norris Groves⁠(d), un dentist student la teologie la Trinity College; Edward Cronin⁠(d), student la medicină, John Nelson Darby⁠(d), vicar din comitatul Wicklow; și John Gifford Bellett⁠(d), un avocat care i-a adus pe toți împreună. Ei nu țineau nicio liturghie, nicio slujbă oficială, și nu aveau pastori; în opinia lor, întrucât ei se îndrumau „doar după Biblie”, ei căutau să o facă după propria interpretare a textului biblic.

Teologia de la începuturi

[modificare | modificare sursă]

Un imbold important la început era studiul profețiilor, care făcea subiectul mai multor adunări anuale de la casa Powerscourt⁠(d) din comitatul Wicklow începând cu 1831. Lady Powerscourt participase la conferințele lui Henry Drummond⁠(d) pe tema profețiilor în Albury Park⁠(d), iar Darby exprima aceleași idei pre-tribulaționale în 1831 ca și Edward Irving⁠(d).[4] Mulți oameni, între care Benjamin Wills Newton⁠(d) și George Müller, veneau la aceste adunări care au căpătat importanță în mișcarea engleză.

Cele două aspirații principale, dar contradictorii, ale mișcării erau să creeze o tovărășie sfântă și pură pe de o parte, care, pe de altă parte, să-i primească pe toți creștinii în sânul ei.[5] Credincioșii din cadrul mișcării simțeau că Biserica Anglicană oficială abandonase sau distorsionase multe din străvechile tradiții ale creștinătății, după decenii de disensiuni și după expansiunea metodismului și revoluțiilor politice din Statele Unite și din Franța. Cei din mișcare doreau doar să se întâlnească împreună în numele Domnului Isus Hristos fără vreo referire la diferențele confesionale.[6]

Formarea în Marea Britanie

[modificare | modificare sursă]

Pe Insula Marea Britanie, prima adunare s-a ținut în decembrie 1831 în Plymouth, Anglia.[7] Ea a fost organizată în principal de George Wigram⁠(d), Benjamin Wills Newton⁠(d), și John Nelson Darby⁠(d).[8] Mișcarea s-a răspândit în curând în tot Regatul Unit, iar adunarea de la Plymouth avea peste 1000 de membri în 1845.[9]

Ei au rămas cunoscuți ca „frații de la Plymouth”, dar s-a folosit o vreme și termenul darbyiți, mai ales la descrierea ramurii exclusive care avea o influență mai pronunțată din partea lui Darby. Membrii mișcării nu voiau să accepte vreun alt nume decât cel de „creștini”.

John Nelson Darby⁠(d)

În 1845, Darby s-a întors dintr-o vizită prelungită în Elveția, unde avusese mult succes la înființarea de biserici. S-a întors la Plymouth unde lider era Newton, și a avut câteva dispute cu acesta pe tema unor detalii dintr-o carte publicată de el privind vremurile ce vor urma. El a obiectat și față de rolul de membru de seamă pe care îl avea Newton la adunarea de la Plymouth. Mai multe încercări de a rezolva disputa în prezența altor frați nu a produs niciun rezultat palpabil.[10] Doi ani mai târziu, Darby l-a atacat pe Newton pe tema unei prelegeri ținute de acesta din urmă pe tema psalmului 6. Newton și-a retractat unele afirmații, dar în cele din urmă a plecat de la Plymouth și a înființat o altă capelă la Londra.

Darby instituise o a doua adunare la Plymouth, iar în 1848 s-a plâns de adunarea de la Bristol Bethesda, în care un rol important îl juca George Müller; el era îngrijorat pentru că fusese primit un membru de la Ebrington Street, prima capelă a lui Newton. Bethesda l-a cercetat pe acela, dar și-a apărat decizia. Darby tot nu a fost mulțumit. Pe , el a emis o circulară în care Bethesda și toate adunările care primiseră pe cineva care fusese anterior acolo, erau excluse din organizație. Aceasta a definit caracteristica esențială de „exclusivism” pe care a urmărit-o el tot restul vieții.[11]

Două mișcări: exclusivii și deschișii

[modificare | modificare sursă]

Din 1848, Frații au continuat ca două mișcări principale separate: Frații Exclusivi⁠(d) în frunte cu Darby, și Frații Deschiși⁠(d) în frunte cu Müller și alții. Darby a vizitat adunările exclusive din America de șapte ori între 1862 și 1877.[12] Predicatorii itineranți din Scoția și Irlanda au înființat cele mai multe adunări de Frați Deschiși din America în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[13]

Frații Exclusivi au trecut prin multe divizări, risipiri și recombinări. Frații Deschiși au mai suferit o schismă pe tema autonomiei adunărilor, la diferite momente de timp în locuri diferite din lume. Ambii au continuat însă să-și extindă congregațiile.

Pe recensământul din 1912, Herny K. Carroll a atribuit numere romane diferitelor grupări de Frați. De exemplu, Frații III sunt Frații Lowe și Frații Elberfeld.[14] El a identificat la început patru subgrupuri, numărate de la I la IV,[15] dar ulterior a extins numarul lor la șase[16] și apoi la opt;[17] Arthur Carl Piepkorn a identificat apoi zece.[18][19] Printre cei care au încercat să urmărească realinierile Fraților de la Plymouth se numără Ian McDowell și Massimo Introvigne.[20][21] Complexitatea istoriei Fraților este evidentă în analizele lui McDowell și Ian McKay.[22]</ref>[23]

În SUA, între 1916 și 1919, numărul de membri ai Fraților Exclusivi a crescut cu 33% până la 3896, iar cel al Fraților Deschiși a crescut cu 25% la 5928. Recensământul a consemnat și trei alte mișcări mai mici cu congregații semnificative numeric.[a]

Note de completare

[modificare | modificare sursă]
  1. La recensământul din 1919 din SUA, Frații Deschiși reprezentau 71% dintr-un total de 13.700 de frați din SUA în 1916, dar numai 61% din 473 de adunări.[24]

Note bibliografice

[modificare | modificare sursă]
  1. Abigail, Shawn (iunie 2006). „What is the history of the 'Brethren'?”. "Plymouth Brethren" FAQ. Arhivat din original la . Accesat în .
  2. Mackay, Harold (). Assembly DistinctivesNecesită înregistrare gratuită. Scarborough, Ontario: Everyday Publications. ISBN 978-0-88873-049-7. OCLC 15948378.[necesită pagina]
  3. Stephen Hunt, Handbook of Global Contemporary Christianity: Movements, Institutions, and Allegiance, BRILL, Leiden, 2016, p. 362
  4. Sizer, Stephen. Chapter 3: Edward Irving (1792–1834) The Origins of the Rapture Doctrine. Arhivat din original la .
  5. Shuff, Roger N. (). „Open to Closed: The Growth of Exclusivism among Brethren in Britain, 1848–1953”. Brethren Archivists and Historians Network Review (1): 10, 14–15, 20–21.
  6. Vezi Grayson Carter, "Irish Millennialism: The Irish Prophetic Movement and the Origins of the Plymouth Brethren", în Anglican Evangelicals. Protestant Seceders from the via media, c.1800-1850 (2001/15).
  7. Burnham, Jonathan D. (). „The Emergence of the Plymouth Brethren”. A Story of Conflict: The Controversial Relationship Between Benjamin Wills Newton and John Nelson Darby. Carlisle: Paternoster Press⁠(d). ISBN 978-1-84227-191-9. OCLC 56336926.[necesită pagina]
  8. Livingstone, Elizabeth A. (). The Concise Oxford Dictionary of the Christian Church. Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-280057-2. OCLC 46858944.[necesită pagina]
  9. Noel, Napoleon (). The History of the Brethren. Denver: Knapp. p. 46. OCLC 2807272.
  10. Neatby comenta: „The important point is that the Brethren in their first great emergency found themselves absolutely unprepared to grapple with it. They had no constitution of any kind. They repudiated congregationalism, but they left their communities to fight their battles on no acknowledged basis and with no defined court of appeal.” („Ce contează e că Frații, la prima lor urgență, s-au găsit complet nepregătiți să o trateze. Nu aveau niciun fel de constituție. Repudiau congregaționalismul, dar își lăsau comunitățile să-și ducă bătăliile fără nicio bază recunoscută, și fără vreo instanță de apel.”) Neatby 1901, p. 61.
  11. Neatby 1901, pp. 61–84.
  12. Sandeen, Ernest R. (). The Roots of Fundamentalism: British & American Millenarianism, 1800-1930. Chicago: University of Chicago Press. pp. 70–79.
  13. Piepkorn 1970, p. 5.
  14. Introvigne, Massimo (). The Plymouth Brethren. New York: Oxford University Press. p. 86.
  15. Carroll, Henry K. (). The religious forces of the United States enumerated, classified, and described; returns for 1900 and 1910 compared with the government census of 1890: condition and characteristics of Christianity in the United States. New York: C. Scribner’s Sons. p. xxii.
  16. Religious Bodies 1916, pp. 169-176
  17. Religious Bodies, 1936, Volume II, Part I, Denominations: A to J. Washington, DC: Government Printing Office. . pp. 294-328.
  18. Piepkorn, Arthur Carl (). „Plymouth Brethren (Christian Brethren)” (PDF). Concordia Theological Monthly. Nr. 41. pp. 165–171. Accesat în .
  19. Piepkorn, Arthur Carl (). Profiles in Belief: The Religious Bodies of the United States and Canada, Volume IV: Evangelical, Fundamentalist, and Other Christian Bodies. New York: Harper & Row. pp. 29–32.
  20. McDowell, Ian (). A Brief History of the "Brethren" (PDF). Sydney, Australia: Victory Press.[nefuncțională arhivă] Retrieved 10 June 2010.
  21. Introvigne 2018, pp. 61-89.
  22. McDowell 1968, p. 10.
  23. McKay, Ian C., Dendrogram (PDF)[nefuncțională arhivă]
  24. United States Bureau of the Census (). Religious Bodies, 1916, Part II: Separate denominations. Accesat în .