Foalele vacii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Grifola frondosa sin. Polyporus frondosus
Klapperschwamm (1).jpg
Foalele vacii
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Polyporales
Familie: Meripilaceae
Gen: Grifola
Specie: G. frondosa
Nume binomial
Grifola frondosa
(Dicks.) Gray (1821)
Sinonime
  • Boletus cristatus Gouan (1762)
  • Boletus frondosus Dicks. (1785)
  • Boletus elegans Bolton (1788)
  • Boletus frondosus Pers. (1800)
  • Polyporus frondosus Fr. (1821)
  • Polypilus frondosus P.Karst. (1881)
  • Caloporus frondosus Quél. (1888)
  • Grifola frondosa (Fr.) Cetto (1987)

Grifola frondosa (James Dickson, 1785 ex Samuel Frederick Gray, 1821), sin. Polyporus frondosus (Elias Magnus Fries, 1821), din încrengătura Basidiomycota în familia Meripilaceae și de genul Grifola,[1] este numită în popor foalele vacii sau bureți călugărești,[2] fiind o ciupercă comestibilă care crește sălbatică sau poate fi și cultivată. Ea este parazită în primul rând pe specii de stejari, ori mai rar pe arțari și castani comestibil ulmi (provocând putregaiul alb al lemnului, fiind atunci un dăunător de lemn însemnat), dar în primul rând saprofită, crescând pe lemnul în descompunere al acelorași specii. Soiul sălbatic se găsește în România, Basarabia și Bucovina de Nord, dezvoltându-se în mănunchiuri impresionante în păduri naturale de foioase, atât la câmpie cât și la munte. Apariția principală a bureților este din iunie până în decembrie, dar ei cresc și iarna, dacă vremea nu este geroasă.[3][4] Grifola frondosa, al cărui nume generic este derivat din cuvântul grecesc, derivat din mitologie, (greacă Γρύπα=bestie cu aripi de vultur, iar epitetul din cuvântul latin (latină frondosa=înfrunzită, cu frunze), este cunoscută ca ciupercă cultivată cu numele ei japonez Maitake, care înseamnă „ciuperca dansatoare”.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Polyporus frondosus

Specia se dezvoltă dintr-un tubercul subteran, cam de mărimea unui cartof într-un singur trunchi din care se formează o multitudine de ciupercuțe imbricate și extinse spre exterior (uneori peste 100 de exemplare). Corpul fructifer poate atinge până la 70 cm în diametru la o înălțime maximală de 50 cm și o greutate de câteodată peste 20 kg.

Descrierea unei ciuperci solitare:

  • Pălăria: Ea are un diametru de 2-7 (12) cm, cu suprafața plată și puțin adâncită, mai mult sau mai puțin în formă de evantai sau de lingură, deseori ruptă vertical în vârstă. Cuticula este catifelată sau netedă cu marginea ondulată, radial-fibroasă, fiind de culoare cenușiu-maronie.
  • Tuburile și sporii: Sporiferele sunt scurte (5mm), destul de dense, decurente pe picior nu rar până la baza aceluia, de culoare cenușie cât ciuperca este tânără, urmând a se decolora pe măsură ce ciuperca se maturizează în albicios-gălbui. Porii albi sunt inițial mici și rotunjori, la bătrânețe largi.
  • Sporii: Ei sunt ovoidali, hialini (translucizi), grăunțoși, cu o mărime de 5-7 x 4-5 microni. Pulberea lor este albă.
  • Piciorul: El este destul de scurt cu o înălțime de 2-4 (7) cm și o lățime de 0,5–1 cm, fiind alb, tare, plin, neregulat, aproape mereu alipit excentric de pălărie și îngroșat spre trunchiul principal.
  • Carnea: Ea este albă și nu se decolorează după tăiere, fiind la început fragilă, devenind la maturitate fibroasă. Are un miros aromatic, slab de ciuperci, cu gust plăcut și savuros în tinerețe, dar acrișor la bătrânețe.[3][4]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Datorită aspectului său buretele poate fi confundat numai cu puține alte specii neotrăvitoare cum sunt: Bjerkandera adusta (necomestibil),[5] Bondarzewia mesenterica sin. montana (necomestibil, iute),[6] Grifola intybacea sin. Polyporus intybaceus (comestibil),[7] Meripilus giganteus (necomestibil)[8] sau Polyporus umbellatus (comestibil).[9][10]

Imagini de specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Maitake, cultură
Maitake la piață
Sukiyaki

Buretele este cunoscut deja din secolul al XI-lea în Japonia și numit Maitake, ce înseamnă tradus „ciupercă dansatoare”. Se spune că numele ar fi cauzat culegătorilor, care dansau de bucurie, dacă găseau această ciupercă uriașă.[11][12]

Cultivare[modificare | modificare sursă]

De 30 de ani, Grifola frondosa poate fi cultivată pe lemn și substraturi speciale bazând pe cele de cereale sau așchii de lemn de fag, stejar, prun, castan, paltin, ulm, arin și mesteacăn. Astfel provin în prezent aproape toate aceste ciuperci prevăzute pentru consum, ca supliment alimentar și pentru scopuri medicale din culturi.[11]

Utilizare medicală[modificare | modificare sursă]

În tradiția chineză și japoneză, acest soi este considerat ciupercă medicinală care întărește imunitatea, aici mai ales tuberculii subterani (de mărimea unui cartof) sunt utilizați ca medicament ce consolidează sistemul imunitar, având capacitatea de a regla tensiunea arterială, glucoza, insulina, colesterolul trigliceridele, fosfolipidele, și pot fi utile chiar și pentru pierderea în greutate. Specia este bogată în minerale (potasiu, calciu și magneziu, în vitaminele B2 , D2 și niacină precum fibre și aminoacizi. Un component activ în ea pentru consolidarea activității sistemului imunitar este o proteină-compus, beta-glucan.[13]

Preparare[modificare | modificare sursă]

Foalele vacii sunt de consumat numai în stadiu tânăr, pentru că cu bătrânețea devin clar amăruie și fibroase. Ele pot fi preparate ca Pleurotus ostreatus (păstrăvul de fag), fiind însă mai aromatice, de exemplu și în combinare cu șuncă afumată și cognac, asemănător bureților iepurești (Polyporus umbellatus).[14]

Maitake ste una dintre cele mai apreciate ciuperci din Japonia și China, celelalte fiind Shiitake, Shimeji și Enoki). Ele sunt folosite într-o mare varietate de feluri de mâncare acolo, dar și în alte țări din Asia de Est, fiind adesea un ingredient cheie pentru Sukiyaki.

Ciuperca poate provoca alergii în cazuri rare.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO 1,2
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 552-553, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 314-315, ISBN 978-3-440-13447-4
  5. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 562-563, ISBN 3-405-12081-0
  6. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 1052, ISBN 3-8289-1619-8
  7. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 230-231, ISBN 3-405-12124-8
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 550-551, ISBN 3-405-12116-7
  9. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 554-555, ISBN 3-405-12116-7
  10. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 544-545, ISBN 978-3-440-14530-2
  11. ^ a b Tema: ciuperci vitale
  12. ^ [Tyroler Glückspilze]
  13. ^ Info ciuperci
  14. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 123-124, ISBN 3-453-40334-7

Bibiliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto vol. 1-3 (vezi sus)
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externe[modificare | modificare sursă]