Sari la conținut

Ezzo de Lotharingia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ezzo de Lotharingia
Conte palatin de Lotharingia
Date personale
Născut955 d.Hr.[1][2] Modificați la Wikidata
Ducatul Lorena, Regatul Franței Modificați la Wikidata
Decedat (79 de ani) Modificați la Wikidata
Saalfeld/Saale, Turingia, Sfântul Imperiu Roman Modificați la Wikidata
ÎnmormântatAbația Brauweiler Modificați la Wikidata
PărințiHermann I.[*][[Hermann I. (Count Palatine of Lotharingia)|​]][3]
Heylwig of Dillingen[*][[Heylwig of Dillingen (Peerage person ID=672355)|​]][3] Modificați la Wikidata
Frați și suroriHezzelin I de Lotharingia[*]​
Adolf I of Lotharingia[*][[Adolf I of Lotharingia (Vogt of Deutz from 1008 until 1018)|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuMatilda[*]​[4] Modificați la Wikidata
CopiiOtto al II-lea de Suabia
Richeza[*][[Richeza (Polish queen consort)|​]][3]
Hermann al II-lea
Liudolf de Zütphen[*]​[5]
Theophanu of Essen[*][[Theophanu of Essen (Abbess of Essen and Gerresheim)|​]]
Ida of Essen[*][[Ida of Essen (Abbess of Essen and Gerresheim and of St. Maria im Kapitol)|​]] Modificați la Wikidata
Limbi vorbitegermană Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluricount palatine of Lotharingia[*][[count palatine of Lotharingia |​]] (–)
conte palatin[6]
Familie nobiliarăEzzoni
Conte paltin de Lotharingia
Domnie996 – 1034
PredecesorHermann I de Lorena
SuccesorOtto al II-lea de Suabia

Ezzo sau Ehrenfried (n. 955 d.Hr., Ducatul Lorena, Regatul Franței – d. , Saalfeld/Saale, Turingia, Sfântul Imperiu Roman) a fost conte palatin de Lotharingia din 996 până la sfârșitul vieții.[7] A fost cunoscut și sub diminutivele Ezelin, Hezelin, Hezelo și Hezilo. Descendenții săi au fost numiți Ezzoni.

Ezzo a fost fiul contelui palatin Hermann I de Lotharingia (d.c. 996) și al soției sale, Helwiga de Dillingen.[8] A fost educat de episcopul Ulrich de Augsburg (923–973), o rudă a mamei sale. Nu se cunosc detalii despre tinerețea sa. Ezzo s-a căsătorit cu Matilda (c. 979 – 1025), fiica împăratului Otto al II-lea și a soției sale, Theophanu.[9]

Importanța lui Ezzo a crescut în timpul domniei cumnatului său, împăratul Otto al III-lea. Căsătoria a fost încheiată la dorința împărătesei văduve, Theophanu, care avea nevoie de susținerea puternicei familii a Ezzonilor. Matilda a primit ca zestre posesiunile Auelgau, Waldenburg, domeniile Saalfeld și Saalfelder Höhe, Orlagau împreună cu zonele situate la sud-vest de Saalfeld care se întindeau până pe creasta înălțimii Coburg, de-a lungul unei importante rute militare și comerciale între râurile Saale și Main. Ea a adus soțul domeniul familiei Brauweiler lângă Köln.

Ezzo controla principalele rute din cetățile amplasate pe înălțimile din apropierea lor, de exemplu Tomburg lângă Rheinbach și Michaelsberg din Siegburg, ceea ce a generat începutul luptei pentru putere cu Arhidieceza de Köln.

La moartea tatălui său, în anul 996, bogata proprietate alodială lăsată moștenire a fost împărțită între fiii săi. Ezzo a primit domenii în Cochem, pe râul Mosel, în Maifeld, în Flamersheimer Wald și în jurul Castelului Tomburg, lângă Rheinbach, precum și jumătate din uzufructul orașului Villewaldin. Probabil în aceeași perioadă, a primit palatinatul și drepturile comitatului, deoarece titlul său menționat în documente este de Conte în Auelgau în 1015 și Conte palatin în Bonngau în 1020. De asemenea, el a primit comitatul Ruhrgau.

Candidat lipsit de succes la tronul imperial după moartea împăratului Otto al III-lea în 1002, relația lui Ezzo cu noul rege ottonian, Henric al II-lea, a devenit imediat foarte tensionată. Henric i-a contestat dreptul de proprietate asupra teritoriilor primite, pe care Ezzo le pretindea ca fiind moștenire lăsată soției sale de Otto al III-lea. Conflictul s-a prelungit ani de zile atingând apogeul în 1011. Confruntat cu tulburări în Lotharingia și având nevoie de sprijinul militar al lui Ezzo, Henric a fost forțat să ajungă la o înțelegere. Astfel Ezzo a obținut concesii, Henric schimbându-și complet politica. I-a recunoscut drepturile de moștenire și i-a dat teritoriile regale Kaiserswerth, Duisburg, precum și Saalfeld în Turingia. De asemenea, a asociat familia Ezzonilor cu politica sa și a mediat căsătoria fiicei lui Ezzo, Richeza, cu moștenitorul tronului polonez, Mieszko al II-lea Lambert.

Datorită acestor concesiuni teritoriale uriașe, Ezzo a devenit unul dintre cei mai puternici principi din imperiu. Puterea crescândă a lui Ezzo și prestigiul sporit al casei sale s-au reflectat în fondarea Abației Brauweiler a cărei construcție a început după călătoria cuplului la Roma în 1024. Mănăstirea benedictină, care a fost sfințită în 1028 de arhiepiscopul Pilgrim de Köln, urma să fie locul de înmormântare al familiei Ezzonilor.

Henric al II-lea a murit în iulie 1024 fără a avea urmași. După ce Conrad, strănepotul Liutgardei de Saxonia (fiica împăratului Otto I) a fost ales rege romano-german, în noiembrie 1025, Ezzo, susținătorul său, a invitat nobilii din Lotharingia la Aachen, pentru omagierea acestuia. În acest timp soția lui Ezzo, Matilda, a murit pe neașteptate când îl vizita pe Hermann, fratele lui Ezzo, la Echtz. A fost înmormântată în Abația Brauweiler. Nu se știu multe despre viața ulterioară a lui Ezzo. A murit bătrân la Saalfeld pe 21 martie 1034 și a fost înmormântat lângă soția sa.

Ezzo a fost activ în viața politică, mai ales când erau în joc propriile sale interese, statutul familiei sau sporirea posesiunilor și autorității acesteia.

Căsătorie și descendenți

[modificare | modificare sursă]

Ezzo s-a căsătorit cu Matilda în jurul anului 991 pe domeniul Brauweiler lângă Köln.[10] Din căsătoria lor au rezultat zece copii:

  • Hermann al II-lea (995–1056), arhiepiscop de Köln între 1036 și 1056;
  • Richeza (c. 994–1063), căsătorită în 1013 cu regele Mieszko al II-lea Lambert al Poloniei (d. 1034);
  • Liudolf de Brauweiler-Waldenburg (c. 998–1031);
  • Otto (c. 998–1047), conte palatin de Lotharingia (1035–1045) și duce al Suabiei între 1045 și 1047;
  • Ida (d. 1060), abatesă în Köln și în Abația Gandersheim;
  • Adelaida (d.c. 1030), stareță în Abația Nivelles, înmormântată în Brauweiler în 1051;
  • Theophanu (997–1058), stareță în Abațiile Essen și Gerresheim;
  • Heilwig, stareță în Neuss, Vilich și Dietkirchen;
  • Sofia (d. înainte de 1031), abatesâ în Köln;
  • Matilda, stareță în Abațiile Dietkirchen și Vilich.

Ezzo a avut de asemenea trei copii nelegitimi:

  • Henric (d. 1 mai 1093), stareț în Abația Gorze (1055–1093);
  • Wazzela/Azela, căsătorită cu Rutger (probabil Rutger I de Cleves, menționat 1020/1050, d. înainte de 1051);
  • Ezzo (d. 1074), stareț în Saalfeld (1063).[11]
  1. ↑ Biblioteca Națională a Germaniei. „Ezzo de Lorena” (în germană). Gemeinsame Normdatei. Wikidata Q36578. Accesat în .
  2. ↑ Darryl Roger Lundy. „Ezzo Pfalzgraf von Lothringen” (în engleză). The Peerage[*]. Wikidata Q21401824. Accesat în .
  3. 1 2 3 Leo van de Pas (). „Genealogics” (în engleză). Wikidata Q19847326.
  4. ↑ „Ezzo de Lorena”. The Peerage[*]. Accesat în .
  5. ↑ Darryl Roger Lundy. „The Peerage” (în engleză). Wikidata Q21401824.
  6. ↑ „Catalogul Bibliotecii Naționale Germane” (în germană). Wikidata Q23833686. Accesat în .
  7. ↑ „Ezzo, Conte palatin al Rinului”. www.geni.com. Accesat în .
  8. ↑ „1911 Encyclopædia Britannica/Ezzo - Wikisource, the free online library” (în engleză). en.wikisource.org. Accesat în .
  9. ↑ John W. Bernhardt: Itinerant Kingship & Royal Monasteries in Early Medieval Germany, c.936-1075, Cambridge University Press, 2002.
  10. ↑ „Ezzo von Lothringen”. gedbas.genealogy.net. Accesat în .
  11. ↑ „Ezzo von Lothringen (fiu ilegitim)”. gedbas.genealogy.net. Accesat în .
  • Ursula Lewald: Die Ezzonen. Das Schicksal eines rheinischen Fürstengeschlechtes, în: Rheinische Vierteljahrsblätter, 1979, pp. 120–168.
  • Ekkart Sauser: Erenfrid (Ezzo) în: Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon, vol. 22, Editura Bautz, Nordhausen, 2003, ISBN: 3-88309-133-2, col. 31.
  • Emil Kimpen: Ezzonen und Hezeliniden in der rheinischen Pfalzgrafschaft. Mitteilungen des Österreichischen Instituts für Geschichtsforschung, vol. 12, Innsbruck, 1933, pp. 1–191.
  • Franz Steinbach: Die Ezzonen. Ein Versuch territorialpolitischen Zusammenschlusses der fränkischen Rheinlande, Bonn, 1967, pp. 64–81.