Expediția din Moreea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare

Expediția din Moreea (în franceză Expédition de Morée) este numele cu care este cunoscută în Franța intervenția armatei franceze în Peloponez (în acea vreme cunoscută în special cu numele său medieval, Moreea) între 1828 și 1833, în timpul Războiului de Independență al Greciei.

Cucerirea orașului Koroni de către generalul Sebastiani.

După cucerirea de către otomani a orașului Missolonghi, puterile occidentale au hotărât să intervină în favoarea Greciei revoluționare. Atitudinea europenilor față de aliatul Imperiului Otoman, Ibrahim Pașa al Egiptului, a fost foarte ostilă. Obiectivul principal al europenilor era să provoace evacuarea trupelor otomane din regiunile pe care le ocupaseră, în special din Peloponez. Intervenția a început cu trimiterea în regiune a unei flote reunite franco-ruso-britanică a fost trimisă în regiune, unde a câștigat Bătălia de la Navarino din octombrie 1827. În august 1828, un corp expediționar francez a debarcat la Koroni în sudul Peloponezului. Soldații francezi au rămas staționați în peninsulă până la evacuarea trupelor egiptene în octombrie. În această perioadă, francezii au preluat controlul asupra punctelor strategice ale trupelor otomane. Deși grosul trupelor s-a reîntors în patrie începând cu sfârșitul anului 1828, unități franceze au mai staționat în regiune până în 1833.

La fel ca în cazul campaniei din Egipt a lui Napoleon, când Comisia Științelor și Artelor⁠(d) a însoțit trupele, și în acest caz a fost format un corp de oameni de știință, care să însoțească armata franceză – Expédition scientifique de Morée. Șaptesprezece oameni de știință cu diferite specialități (științe naturale, arheologie, arhitectură și sculptură) au făcut parte din expediție. Munca lor a avut o importanță majoră în creșterea cunoștințelor despre Grecia. De exemplu, hărțile topografice produse atunci au avut o calitate excelentă. Poate mai importante au fost măsurătorile, schițele, profilurile, planurile și propunerile pentru restaurarea teoretică a monumentelor din Peloponez, din Attica și Insulele Ciclade. Această muncă a reprezentat o nouă tentativă de catalogare sistematică și cuprinzătoare a monumentelor antice grecești, după cea a britanicilor James Stuart⁠(d) și Nicholas Revett și a lucrării lor Antiquities of Athens. Expediția din Moreea și publicațiile apărute ca urmare a muncii oamenilor de știință francezi au oferit o descriere aproape completă a regiunilor vizitate. Ei au format un inventar științific, estetic și uman, care a rămas unul dintre cele mai bune mijloace, pentru a cunoaște regiunile fără a le vizita personal.

Harta Peloponezului a lui Abel Blouet, membru al Expédition scientifique de Morée, 1831.
Harta Peloponezului și locurile vizitate de expediție.

Contextul general[modificare | modificare sursă]

Contextul militar și diplomatic[modificare | modificare sursă]

În 1821, grecii s-au ridicat la luptă împotriva stăpânirii de secole a otomanilor. Ei au obținut o serie de victorii în prima parte a războiului și și-au declarat independența. În ciuda justeței cauzei grecilor, declarația de independență era împotriva principiilor Congresului de la Viena și ale Sfintei Alianțe, care impusese un echilibru european al statu quo-ului, considerând indezirabile orice încercare de schimbare. În contrast cu tot ce se întâmplase în restul Europei, Sfânta Alianță nu a intervenit să oprească insurgenții greci.

Insurecția națională și liberală nu era pe placul lui Metternich, ministrul de externe al Imperiului Austriac, principalul arhitect politic al Sfintei Alianțe. În schimb, Imperiul Rus, un al jandarm reacționar al Europei, privea cu simpatie insurecția prin prisma solidarității religioase ortodoxe și a intereselor sale geostrategice (controlul strâmtorilor Dardanele și Bosfor). Franța, un alt membru activ al Sfintei Alianțe, intervenise de curând în Spania împotriva liberalilor la Trocadero (1823), dar aveau o atitudine ambiguă față de greci. Paris considera că grecii liberali sunt în primul rând creștini iar insurecția lor împotriva otomanilor musulmani era mai degrabă o nouă cruciadă. Regatul Unit, o țară liberală, era interesată în situația regională în principal datorită faptului că se afla pe ruta spre India, iar Londra dorea să își asigure un anumit grad de control acolo. Pentru europeni, Grecia reprezenta leagănul civilizației și artei occidentale încă din antichitate.

Tabloul lui Delacroix, Grecia dându-și duhul pe ruinele de la Missolonghi a avut un rol important în modelarea opiniei publice occidentale, care a dus în final la declanșarea intervenției.

Victoriile elenilor au fost efemere. Sultanul a chemat în sprijinul să pe vasalul său egiptean Muhammad Ali, care și-a trimis fiul în Grecia, Ibrahim Pașa cu o flotă cu 8.000 de marinari și 25.000 de infanteriști.[1] Intervenția trupelor egiptene se sub comanda lui Ibrahim s-a dovedit decisivă – Peloponezul a fost recucerit în 1825. Orașul de importanță strategică Missolonghi a fost cucerit în 1826. Atena a fost cucerită în 1827. Sub controlul grecilor mai rămăseseră doar Nafplion, Hydra, Mani și Eghina.

În Europa Occidentală s-a dezvoltat un puternic curent filoelen. În capitalele occidentale s-a hotărât intervenția în favoarea Greciei, leagănul civilizației și avangardă a creștinismului în Orient, a cărei localizare strategică adăuga a altă dimensiune interesului europenilor. Prin Tratatul de la Londra din iulie 1827,[2] Franța, Rusia și Regatul Unit recunoșteau autonomia Greciei, care rămânea stat vasal al Imperiului Otoman. Cele trei puteri au căzut de acord să întreprindă o intervenție limitată ca să convingă Poarta să accepte termenii convenției. A fost propus și adoptat un plan pentru trimiterea unei expediții navale ca o forță demonstrativă. A fost trimisă o flotă reunită rusă, franceză și britanică pentru ca să exercite presiuni diplomatice asupra Constantinopolului. Bătălia de la Navarino (octombrie 1827), deși a fost declanșată în condiții neclare, a dus la distrugerea flotei turco-egiptene.

În 1828, Ibrahim Pașa se găsea într-o situație dificilă. După ce vasele turco-egiptene fuseseră distruse la Navarino, flota reunită exercita o blocadă care împiedica reaprovizionarea și sosirea de întăriri. Trupele albaneze, pe care nu le mai putea plăti, s-au reîntors în țara lor protejate de trupele grecești ale lui Theodoros Kolokotronis. Pe 6 august 1828, a fost semnată la Alexandria o convenție între viceregele Egiptului, Muhammad Ali, și amiralul britanic Edward Codrington⁠(d). Ibrahim Pasha trebuia să își evacueze trupele și să lase în Peloponez doar mici unități turcești – cam 1.200 de soldați în total. În ciuda acordului semnat de tatăl său, Ibrahim a refuzat să se retragă, continuând să exercite controlul asupra mai multor regiuni ale Greciei: Messinia, Navarino, Patras și câteva alte puncte întărite. El a ordonat de asemenea distrugerea sistematică a orașului Tripoli.[3] În plus, poziția față de Grecia a guvernului francez al lui Carol al X-lea dădea semne că se schimbă.[4] Ibrahim Pașa a subliniat ambiguitatea poziției franceze atunci când l-a întâlnit pe generalul Maison în septembrie septembrie: „De ce Franța, după ce a subjugat oamenii în Spania în 1823, vine acum în Grecia să îi elibereze oamenii?”[5]

Treptat, sub influența evenimentelor din Grecia, în Franța s-a dezvoltat o atitudine a opiniei publice liberale și proelene. Cu cât aștepta Franța mai mult, cu atât devenea mai delicată poziția față de Austria și ministrul ei de externe, Metternich. În aceste condiții, guvernul ultraregalist francez a decis să accelereze desfășurarea evenimentelor. Francezii au propus englezilor declanșarea unei operațiuni terestre comune, dar au fost refuzați. Între timp, Rusia a declarat război în 1828 Imperiului Otoman. Victoriile militare ruse au neliniștit Londra, care nu dorea ca Imperiul Țarist să își extindă influența prea mult spre sud. Din acest motiv, britanicii nu s-au opus unei intervenții a francezilor, fără participarea englezilor însă.[6]

Contextul intelectual[modificare | modificare sursă]

Filozofia Iluminismului a dus la creșterea interesului occidentalilor pentru Grecia, sau mai degrabă a unei Grecii Antice idealizate, centrul pivotant al antichității, așa cum era studiată și înțeleasă. Filozofii iluminiști, pentru care noțiuni precum „natură” sau „rațiune” erau foarte importante, credeau că acestea fuseseră și valorile fundamentale ale Atenei clasice. Democrațiile Greciei Antice, și mai presus de toate cea ateniană, au devenit modele de urmat. Soluțiile pentru problemele filozofice și politice ale prezentului au fost căutate în Atena Antică. Lucrări ale unor autori precum ale abatelui Barthélemy⁠(d), Voyage du Jeune Anacharsis (1788), a legat definitiv imaginea Europei ca moștenitoare a culturii antice elene.

Teoriile și sistemul de interpretarea a artei antice ale lui Johann Joachim Winckelmann au influențat gustul pentru frumos al europenilor pentru mai multe decenii. Lucrarea sa de căpătâi, Geschichte der Kunst des Alterthums (Istoria artei antice), a fost publicată în 1764 și tradusă în franceză doi ani mai târziu și în engleză în 1881. Winckelmann a fost cel care a inițiat tradiția împărțirii arta antică în perioade, clasificând lucrările cronologic și statistic.[7]

Opiniile lui Winckelmann despre artă au fost extinse la întreaga civilizație. El a trasat o paralelă între nivelul general de dezvoltare al civilizației și evoluția artei sale. El a interpretat această evoluție artistică în același mod în care contemporanii săi au văzut ciclul de viață al unei civilizații, în termeni de progres, apogeu și apoi declin.[8]

Pentru el, arta greacă a fost punctul culminant al realizărilor artistice, culminând cu Phidias. Mai mult, Winckelmann credea că cele mai frumoase opere ale artei grecești au fost produse sub circumstanțe geografice, politice și religioase ideale. Acest cadru de gândire a dominat mult timp viața intelectuală în Europa. El a clasificat arta greacă în patru perioade: antică (perioada arhaică), sublimă (Phidias), frumoasă (Praxiteles) și decadentă (perioada romană).

Partenonul în vremea Lordului Elgin.

Teoriile lui Winckelmann privind evoluția artei susțin că aceasta a culminat în perioada sublimă, concepută în timpul unei epoci de libertate politică și religioasă completă. Teoriile au idealizat Grecia Antică și au sporit dorința oamenilor de a călători în Grecia contemporană. A fost seducător să creadă, așa cum a făcut el, că „bunul gust” s-a născut sub cerul grecesc. El a convins Europa secolului al XVIII-lea că viața din Grecia antică era pură, simplă și morală și că Elada clasică este sursa din care artiștii ar trebui să extragă idei de „simplitate nobilă și măreție calmă”.[9] Grecia a devenit astfel „patria artelor” și „profesorul bunului gust”.[10]

Guvernul francez a planificat expediția din Moreea în același spirit cu cel al lui James Stuart⁠(d) și Nicholas Revett, ale căror lucrări doreau să le completeze. Expedițiile parțial științifice comandate și finanțate de Society of Dilettanti⁠(d) au rămas un punct de referință: acestea au reprezentat primele încercări de redescoperire a Greciei Antice. Prima, cea al lui Stuart și al lui Revett în Atena și insule, a avut loc în anii 1751-1753 și a avut ca rezultat The Antiquities of Athens, folosit de arhitecți și proiectanți pentru crearea unui stil neoclasic grec. Expediția lui Revett, Richard Chandler⁠(d) și William Pars în Asia Mică a avut loc între 1764 și 1766. În cele din urmă „lucrările” lui lordului Elgin la Partenon de la începutul secolului al XIX-lea au menținut interesul pentru Grecia – părea acum posibil să creezi colecții cuprinzătoare de artă antică în Europa Occidentală

Expediția militară[modificare | modificare sursă]

Pregătirile[modificare | modificare sursă]

Camera Deputaților a aprobat un împrumut de 80 de milioane de franci aur care să îi permită guvernului să își îndeplinească obiectivele.[11] A fost formată o forță expediționară de 13.000–15.000 de oameni[12] comandați de general locotenentul Nicolas Joseph Maison. Corpul expediționar era compus din trei brigăzi comandate de maréchaux de camp Tiburce Sébastiani, Philippe Higonet și Antoine Virgile Schneider⁠(d). Șeful Marelui Stat Major a fost numit generalul Antoine Simon Durrieu.[13]
În total au fost nouă regimente de infanterie:[14]

  • Brigada I: Regimentul al 8-lea de infanterie de linie, Regimentul al 16-lea de infanterie de linie, Regimentul al 27-lea de infanterie ușoară
  • Brigada a 2-a: Regimentul al 35-lea de infanterie de linie, Regimentul al 46-lea de infanterie de linie, Regimentul al 58-lea de infanterie de linie;
  • Brigada a 3-a: Regimentul al 29-lea de infanterie de linie, Regimentul al 42-lea de infanterie de linie; Regimentul al 54-lea de infanterie de linie.
  • În plus, au mai fost trimiși în misiune Regimentul al 3-lea vânători (comandat de colonelul Paul-Eugène de Faudoas-Barbazan), patru companii de artilerie și două companii de geniști militari (pionieri și mineri).[15]


A fost organizată o flotă de transport aflată sub protecția vaselor de război, în total 60 de corăbii. Au fost transportate pentru folosul trupelor francezi diferite echipamente, produsele alimentare, muniții și 1.300 de cai, precum și arme, muniții și bani pentru guvernul provizoriu grec al lui Ioannis Kapodistrias.[16] Franța a dorit să sprijine Grecia independentă din momentul în care a luat ființă, ajutând-o să-și organizeze armata, cu scopul de a obține o influență în regiune.

Prima brigadă a părăsit portul Toulon pe 17 august, a doua două zile mai târziu iar a treia pe 1 septembrie. Comandatul corpului expediționar, generalul Nicolas Joseph Maison, a călătorit cu prima brigadă la bordul corăbiei Ville de Marseille. Primul convoi era compus din vase de transport și, în afară de Ville de Marseille, mai avea în componență fregatele Amphitrite, Bellone și Cybèle. Al doilea convoi era escortat de corabia de linie Duquesne și de fregatele Iphigénie și Armide.[17]

Operațiunile din Peloponez[modificare | modificare sursă]

Debarcările[modificare | modificare sursă]

Golful vechiului castel Navarino

Pe 29 august, flota care transporta primele două brigăzi a ajuns în golful Navarino, unde s-a alăturat escadrei fronco-ruso-britanice, care ancorase aici. Armata egipteană era concentrată între Navarino și Methoni. În aceste condiții, o debarcare ar fi fost o operațiune riscantă. Ca urmare, flota a navigat spre golful Koroni, care era protejat de o fortăreață cu garnizoană otomană. debarcarea corpului expediționar, care a început pe 29 august, nu a întâmpinat nicio rezistență și s-a încheiat o zi mai târziu. Guvernatorul Capodistria a informat populația elenă cu privire la iminenta sosire a expediției franceze. Populația locală s-a grăbit să iasă în întâmpinarea trupelor franceze și a oferit soldaților alimente.[18]

Francezii și-au clădit tabăra pe câmpia din apropierea localității Koroni, lângă Petalidi, pe locul localității antice Koroneia⁠(d). Brigada a treia, care a înfruntat o furtună pe mare, a pierdut trei vase și a ajuns la Koroni pe 16 septembrie.[19]

Plecarea armatei egiptene[modificare | modificare sursă]

Ibrahim Pașa

Ibrahim Pașa s-a folosit de mai multe pretexte pentru ca să întârzie evacuarea trupelor: probleme cu aprovizionarea cu alimente, lipsa mijloacelor de transport, sau dificultăți neprevăzute în procesul de predare a fortificațiilor. Ofițerii francezi au reușit cu greu să mențină disciplina soldaților, care au devenit brusc entuziasmați de exemplu de știrea falsă a unui iminent marș spre Atena.[20] Zelul războinic al trupelor franceze a fost probabil elementul decisiv care l-a convins pe comandantul egiptean să își respecte obligațiile. În această perioadă, soldații francezi au trebuit să facă față ploilor de toamnă, care le-a inundat tabăra, crescând primejdia izbucnirii a diferitelor boli, în principal a dizenteriei. Pe 24 septembrie, Louis-Eugène Cavaignac⁠(d) nota că 13 dintre cei 400 de geniști ai companiei pe care o comanda erau bolnavi.[21] Generalul Maison dorea să își încartiruiască cât mai repede cu putință oamenii în barăcile fortăreței.[22] Pe 7 septembrie, Ibrahim Pașa a acceptat în sfârșit să înceapă evacuarea trupelor peste două zile. Termenii acceptați de generalul Maison prevedeau că egiptenii puteau pleca cu armele, bagajele și caii, dar fără nici un sclav sau prizonier grec. Cum flota egipteană nu putea să evacueze întreaga armată dintr-o dată, a fost autorizată aprovizionarea cu hrană a trupelor care rămâneau pe continent. Acești soldați fuseseră supuși unei lungi blocade.[19]Prima divizie egipteană, 5.500 de oameni și 27 de corăbii, au plecat pe 16 septembrie, escortați de trei vase din flota aliată – două fregate britanice și una franceză.

Ultimul transport egiptean a plecat pe 5 octombrie, la bordul unei corăbii fiind și Ibrahim Pașa. Dintre cei 40.000 de oameni cu care venise din Egipt, el repatria mai puțin de 20.000.[23] În Peloponez au mai rămas doar câteva mici unități otomane, care să apere diferitele fortificații. Următoarea sarcină a trupelor franceze a fost să asigure securitate acestora și să asigure predarea punctelor întărite în mâinile reprezentanților Greciei independente.

Preluarea fortificațiilor[modificare | modificare sursă]

Fortăreața Navarino

Pe 6 octombrie, generalul Maison i-a ordonat generalului Higonet să intre în Navarino. Higonet a plecat în frunte a Regimentului 16 infanterie, care avea în compoziție baterii de artilerie și companii de geniști. Regiunea Navarino a fost asediată de pe mare de flota comandată de amiralul Henri de Rigny⁠(d), iar de pe uscat de soldații generalului Higone. Comandantul turc a refuzat să capituleze, declarând:

„Sublima Poartă nu este în război nici cu francezii nici cu englezii; nu vom comite acte ostile, dar nu vom preda fortul.”[19]

Din acest motiv, geniștii francezi au primit ordin să sape o trecere prin zidurile fortificației. Generalul Higonet a intrat în fortăreață, a cărei garnizoană de 250 de oameni a capitulat în cele din urmă.[19] Francezii s-au mutat în interiorul fortăreței și au început să refacă fortificațiile, au reparat clădirile, au organizat un spital de campanie și birouri administrative.

Fortăreața Methoni

Pe 7 octombrie, Regimentul 35 de linie, unități de artilerie și de geniu sub comanda generalului Durrieu au ajuns la Methoni, a cărei fortăreață era apărată de o garnizoană de 1.078 de soldați cu o sută de tunuri și provizii pentru șase luni.[19] Două corăbii de linie, una franceză Breslaw (căpitan Maillard) și una engleză HMS Wellesley (căpitanul Frederick Lewis Maitland), au blocat portul și au amenințat fortăreața cu tunurile din dotare. Comandanții fortului, turcul Hassan Pașa și egipteanul Ahmed Bey, au dat același răspuns cu cel din Navarino. De aceea, geniștii au primit sarcina să spargă porțile orașului. Garnizoana orașului nu a ripostat. Comandanții fortului au explicat că nu pot capitula fără să încalce ordinele sultanului, dar au recunoscut că le este imposibil să reziste. Din acest motiv, fortul a fost cucerit prin utilizarea simbolică a forței.[19]

Fortăreața Koroni

A fost mult mai dificil pentru francezi să preia controlul fortăreței Koroni. Generalul Sébastiani a ajuns aici pe 7 octombrie cu o parte a brigăzii sale. Comandantul fortului a dat același răspuns cu cei din Navarino și Methoni. Sébastiani a trimis geniștii să deschidă un culoar de trecere, dar aceștia din urmă au fost alungați de pietrele aruncate de pe zidurile de apărare. Cam douăzeci de oameni au fost răniți, unii ușor, precum Cavaignac, alții mai grav, așa cum au fost un căpitan, un sergent și trei soldați de geniu.[24] Soldații francezi s-au simțit ofensați, iar comandanții lor au reușit cu greu să îi oprească să deschidă focul și să ia cu asalt fortificațiile. Vasele militare Amphitrite, Breslaw și Wellesley au fost chemate să asigure sprijin de pe mare cu artileria din dotare. Amenințarea unui bombardament de pe mare l-a convins în cele din urmă pe comandantul otoman să capituleze. Pe 9 octombrie, francezii au intrat în Koroni și au capturat 80 de piese de artilerie, o mare cantitate de muniție și alimente.[19]

Patrasul era controlat de Ibrahim Pașa de la evacuarea Peloponezului. Brigada a treia a fost trimisă pe mare să preia controlul orașului aflat în partea de nord-vest a peninsulei. Francezii au debarcat pe 4 octombrie. Generalul Schneider i-a dat lui Hadji Abdullah, Pașa al Patrasului și al “Castelului Rio (al Moreii)”, 24 de ore să predea fortul. Pe 5 octombrie, când a expirat ultimatumul, francezii au înaintat pe trei coloane pentru încercuirea orașului, iar artileria a fost pusă pe poziții. Hadji Abdullah a semnat în aceste condiții capitularea Patrasuli și al Casstelului Moreei.[19] Cu toate aceste, agalele care comandau garnizoana castelului au refuzat să se supună pașei, pe care îl considerau trădător, și au anunțat că mai degrabă vor muri sub ruinele fortificației decât să cedeze fără luptă.

Capitularea Patrasului în fața lui Antoine Virgile Schneider, tablou de Hippolyte Lecomte

Asediul Castelului Moreii[modificare | modificare sursă]

Castelului Moreii apăra intrarea în Golful Corintului, lângă Rion. Baiazid al II-lea ridicase această fortăreață în 1499.[25] Generalul Schneider a încercat să negocieze cu agalele, care au rămas ferme pe poziție, refuzând capitularea. Francezii au început asediul. În timpul bombardamentelor de artilerie executate de pe uscat și de pe mare de vasele amiralului de Rigny, toate tunurile asediaților au fost reduse la tăcere.[26] După bombardamentele de artilerie, două regimente de infanterie și a unui de cavalerie ușoară au desăvârșit încercuirea cetății. Pe 23 octombrie au sosit întăriri. Au fost aduse noi baterii de artilerie grea (de brèche), care au fost botezate Carol al X-lea, George al IV-lea, Ducele de Angoulême, Ducele de Bordeaux și Marine.[26] De pe mare s-au alăturat asediatorilor o parte a vaselor britanice.

Un nou bombardament de artilerie a fost declanșat pe 30 octombrie. După un atac de patru ore, a fost deschisă o breșă largă în zidurile de apărare. În această situație, turcii au trimis un emisar cu steagul alb pentru negocierea capitulării apărătorilor fortului. Generalul Maison a răspuns că termenii fuseseră deja negociați încă de la începutul lunii la Patras. El a adăugat că nu are încredere că grup de soldați asediați care nu au respectat prima înțelegere o vor respecta pe a doua. Ca urmare, el a dat garnizoanei un răgaz de o jumătate de oră să părăsească fortul fără arme și bagaje.[26] Agalele au acceptat acești termeni. În final, luptele pentru cucerirea fortului i-a costat pe francezi pierderea a 25 de oameni, morți și răniți.[27]

Francezii în Peloponez[modificare | modificare sursă]

Pe 5 noiembrie 1828, ultimii „străini” (turci, egipteni și alți militari musulmani) au încheiat evacuarea din Moreea. 2.500 de familii musulmane au fost îmbarcate pe vasele franceze și transportate la Smyrna.[26]

Ambasadorii francez și britanic au organizat Conferința din Poros și au invitat guvernul otoman să trimită un diplomat pentru negocieri cu privire la statutul Greciei. Cum Poarta a refuzat să participe la o asemenea negociere, francezii au sugerat continuarea operațiilor militare și extinderea acestora în Attica și Euboea. Britanicii s-au opus unei astfel de operațiuni, iar grecii au trebuit să continue lupta de unii singuri pentru eliminarea forțelor otomane din aceste teritorii. Francezii urmau să intervină doar dacă grecii ajungeau în impas.[23]

Francezii și-au evacuat treptat forțele. Brigada Schneider, din care făcea parte și Cavaignac, a fost îmbarcată pentru transport în primele zile ale lunii aprilie 1829. Generalul Maison și unitățile sale au plecat pe 22 mai 1829.[28] În Peloponez a mai rămas doar o brigadă. Din Franța au fost trimise trupe proaspete pentru înlocuirea celor rămași încă în Grecia. Regimentul 57 de infanterie de linie a debarcat la Navarino pe 25 iulie 1830.[29] Franța nu și-a retras trupele decât după sosirea regele Otto și a Bavarian Auxiliary Corps⁠(d) în Grecia în 1833.

Trupele franceze comandate de generalul Charles Louis Joseph Olivier Guéhéneuc nu au stat degeaba în acești cinci ani. Au fost ridicate noi fortificații, precum cele de la Navarino.[30] Au fost construite poduri, așa cum a fost cel de peste râul Pamissos, între Kalamata și Methoni. A fost construit drumul Methoni–Navarino și au fost aduse îmbunătățiri în orașele Peloponezului (clădiri, poduri, grădini etc.)[26]

Rezultatele militarea ale expediției[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman nu a mai putut să se bazeze pe sprijinul trupelor egiptene pentru păstrarea controlului asupra Greciei. Situația strategică de acum se asemăna cu cea de dinainte de 1825 și de venirea lui Ibrahim Pașa. După plecarea egiptenilor, insurgenții eleni au fost victorioși pe toate fronturile.

După expediția militară din Moreea, grecii au trebuit doar să facă față trupelor turcești din Grecia Centrală. Levadeia, poarta Boeotiei, a fost cucerită la începutul lunii noiembrie 1828. Contraatacul trupelor conduse de Mahmud Pașa dinspre Euboea a fost respins în ianuarie 1829. Naupaktos a fost cucerit de greci în aprilie. În mai, Augustinos Kapodistrias⁠(d) a eliberat orașul-simbol Messolonghi.[31] În ciuda acestor succese, doar victoria militară a Rusiei în războiul din 1828-1829 și Tratatul de la Adrianopol au asigurat recunoașterea independenței Greciei.

Teritoriile elene care au fost eliberate până în septembrie 1829, un an după declanșarea expediției din Moreea, adică Peloponezul și Grecia centrală, au fost acelea care aveau să formeze Grecia independentă după 1832.

Expediția științifică[modificare | modificare sursă]

Frontispiciu al lucrării Expédition scientifique de Morée de Abel Blouet.

Expediția din Moreea a fost a doua mare expediție militaro-științifică a Franței în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Prima, care a fost folosită pe post de etalon, a fost expediția din Egipt, începută în 1798. Ultima a fost cea din Algeria în 1839. Toate au avut loc la inițiativa guvernului francez și au fost plasate sub supravegherea unui ministru – cel de externe pentru Egipt, cel al afacerilor interne pentru Moreea și al celui de război pentru Algeria.[32] Cele mai prestigioase instituții științifice au recrutat învățați civili sau militari, cărora le-au dat misiuni specifice. Cercetarea in situ a fost făcută în colaborarea strânsă cu armata.

Comisia pentru știință și artă din timpul expediției egiptene a lui Napoleon și în special publicațiile care au urmat expediției, au devenit un model de urmat. Cum Grecia era considerată cealaltă regiune antică aflată la baza civilizației occidentale (unul dintre argumentele principale ale filoelenilor), s-a considerat oportun să „se profite de prezența soldaților noștri care ocupau Moreea pentru trimiterea unei comisii științifice. Nu trebuia să o egaleze pe cea atașată gloriei lui Napoleon […] A trebuit totuși să ofere servicii eminente artelor și științelor”.[33]

În Egipt și Algeria, munca științifică s-a desfășurat sub protecția armatei. În Moreea, cea mai mare parte a trupelor erau în plin proces de repatriere în momentul în care explorările erau de-abia la început. Armata a trebuit să asigure în principal suport logistic; „corturi, jaloane, unelte, rezervoare de lichid, vase largi și saci, într-un cuvânt, tot ceea ce putea fi găsit folositor pentru noi în depozitele armatei”.[34]

Membrii expediției științifice au debarcat la Navarino pe 3 martie 1829, după o călătorie de 21 de zile pe mare.[35]

Secțiunea pentru științele naturii[modificare | modificare sursă]

Această secțiune a inclus botanica (Jean-Baptiste Bory de Saint-Vincent⁠(d), Louis Despreaux Saint-Sauveur și Antoine Vincent Pector), geografia, geologia (Pierre Théodore Virlet d’Aoust și Émile Puillon Boblaye) și zoologia. Guvernul a insistat să fie trimis și un pictor peisagist, unul care să își rezume observațiile la „insecte și ierburi, dar să le extindă la locuri și oameni”.[36]

Geografia[modificare | modificare sursă]

Unul dintre obiectivele fixate de guvernul francez a fost desenarea unor hărți ale Peloponezului, atât cu scop științific, dar și economic și militar. Ministrul de război, vicontele de Caux, i-a scris generalului Maisonpe 6 ianuarie 1829:

„Toate hărțile Greciei sunt foarte defectuoase și sunt desenate pe baza unor șabloane mai mult sau mai puțin inexacte; din acest motiv este esențială corectarea lor. Nu doar geografia va fi îmbogățită de această cercetare, dar vom sprijini în acest proces interesele comerciale ale Franței, facilitând relațiile ei și, mai presus de toate, vor fi utile pentru forțele noastre terestre și navale, care se pot implica în această parte a Europei”.”[37]

Au fost produse în doi ani șase hărți foarte precise la scara 1:200.000. În martie 1829 a fost trasată în Argolida o linie de bază de 3.500 de metri dintr-un colț al ruinelor Tirint până într-un colț al ruinelor unei case din satul Aria.[38] Aceasta trebuia să fie folosită ca punct de plecare pentru toate operațiunile de triangulație topografică și ridicări geodezice din Peloponez. Pierre Peytier și Puillon-Boblaye au executat numeroase verificări ale liniei de bază și a riglelor de măsură. Marja de eroare a fost redusă la 1 metru pentru fiecare 15 kilometri.[39] Longitudinea și latitudinea punctului de bază de la Tiryns au fost determinate și verificate, astfel încât marja de eroare a fost redusă la maximum, până la aproximativ 0,2 secunde.[40] Au fost create 134 de stații geodezice în munții peninsulei, dar și pe insulele Eghina, Hydra și Nauplion. În acest fel au fost trasate triunghiuri echilaterale, ale căror laturi măsurau aproximativ 20 km. Unghiurile au fost măsurate cu teodolitul de către Gambey.[41]

Geografii au suferit de friguri, atât cei din echipa lui Bory de Saint-Vincent, cât și cei din echipa lui Puillon-Boblaye:

„Căldura groaznică care ne-a înconjurat în luna iulie a făcut ca întreaga echipă topografică să fie răvășită. Acești domni, după ce au lucrat la soare, aproape că s-au îmbolnăvit și, acum opt zile, ne-am întristat să-l vedem pe M. Dechièvre murind la Nauplion.”[42] (Bory de Saint-Vincent)

„Dintre doisprezece ofițeri angajați în serviciul geodezic, doi sunt morți și toți restul au fost bolnavi. Pe lângă ei, am pierdut doi săpători și un servitor”.[43] (Puillon-Boblaye)

Exempul de planșă botanică din lucrarea Expédition de Morée de Bory de Saint-Vincent

Botanica și zoologia[modificare | modificare sursă]

Jean-Baptiste Bory de Saint-Vincent⁠(d) a fost conducătorul expediției științifice. În plus, el a întreprins studii botanice cuprinzătoare. El a colectat o mulțime de specimene. Flore de Morée (1832) este o listă a 1.550 de plante, dintre care 33 erau orhidee și 91 plate erbacee iar în Nouvelle Flore du Péloponnèse et des Cyclades (1838) a descris 1.821 de specii.[44] În Moreea, Bory de Saint-Vincent nu a făcut decât să colecționeze plante. El s-a ocupat de clasificare, identificarea și descrierea lor doar după reîntoarcerea în Franța. În patrie, el nu a fost ajutat de colaboratorii săi din Grecia, ci de Louis Athanase Chaubard⁠(d), Jean-Baptiste Fauché și Adolphe-Théodore Brongniart⁠(d).[45] În plus, naturaliștii Étienne și Isidore Geoffroy Saint-Hilaire⁠(d) l-au ajutat la editarea lucrărilor științifice ale expediției.

În timpul desfășurării procesului de colectare, oamenii de știință au trimis plante, păsări și pești în Franța.[46]

Expediția din Moreea a confirmat faptul că șacalul auriu a existat în Grecia. Deși mărturiile călătorilor din vechime menționau prezența acestuia, relatările nu au fost considerate de încredere. Expediția a descoperit subspecii endemice în regiune (acestea au fost numite null). Bory de Saint-Vincent a adus în Franța blănuri și un craniu ale acestui animal.[47]


Secțiunea arte frumoase[modificare | modificare sursă]

Olympia în 1829, așa cum a fost văzută de expediția din Moreea

Această secțiune a fost formată de Institut de France, care l-a numit în fruntea ei pe arhitectul Guillaume-Abel Blouet⁠(d). Institutul i-a numit ca asistenți ai acestuia pe Amable Ravoisié, Pierre Achille Poirot, Frédéric de Gournay și Pierre Félix Trezel.

Arhitectul Jean-Nicolas Huyot⁠(d) a dat instrucțiuni foarte precise acestei echipe. Dată fiind experiența vastă obținută în Asia Mică și Egipt și sub influența inginerilor, le-a cerut să păstreze un jurnal demn de încredere al săpăturilor, în care să fie notate măsurătorile de precizie ale ceasurile și busolelor, să deseneze o hartă a regiunii prin care au călătorit și să descrie configurația terenului.[48]

Itinerarii[modificare | modificare sursă]

Lucrările despre artă și arheologie publicate au urmat toate același model cu cele de științele naturii: un itinerar cu descrierea drumurilor, a monumentelor importante întâlnite de-a lungul acestor rute și a destinațiilor acestora. De aceea, volumul I al Expédition de Morée. Section des Beaux Arts descrie Navarino (pp. 1–7[49]) în șase pagini cu planșe (fântâni, biserici, fortăreața Navarino și palatul lui Nestor din Pylos[50]); după care la paginile 9–10, drumul Navarino-Methoni[51] este detaliat cu patru pagini de planșe (o biserică în rune și frescele sale, dar și peisaje bucolice, amintind cititorului faptul că zona nu este departe de Arcadia);[52] și la sfârșiti trei pagini despre Methoni[53] și patru pagini de planșe.[54] Peisajele bucolice erau destul de apropiate de „standardul” pe care Hubert Robert⁠(d) îl propunea pentru reprezentările Greciei.

Poarta din Messene desenată în stilul „păstorul din Arcadia”.

Prezența soldaților a fost importantă pentru corpul expediționar, așa cum a fost și întâlnirea cu păstorii greci:

„(…) ospitalitatea lor generoasă și locuitorii simpli și inocenți din Moreea ne-au amintit de frumoasa perioadă a vieții pastorale pe care ficțiunea o numește Epoca de Aur și părea să ne prezinte oamenii reali ca pe personajele din eglogele lui null și Virgil.”[55]

Expediția arheologică a călătorit prin Navarino (Pylos), Methoni, Koroni, Messene și Olympia (această etapă este descrisă în primul volum al publicației); Bassae, Megalopolis, Sparta, Mantineia⁠(d), Argos, Micene, Tirint și Nauplion (etapă descrisă în al doilea volum); Insulele Ciclade (Syros⁠(d), Kea, Mykonos, Delos, Naxos și Milos), Sounio, Eghina, Epidaur, Troezen⁠(d), Nemea, Corint, Sicyon⁠(d), Patras, Elis⁠(d), Kalamata, Peninsula Mani, Capul Matapan, Monemvasia, Atena, Salamina și Eleusina (în volumul III).

Edgar Quinet a plecat cu restul expediției. Totuși, din momentul în care a ajuns în Grecia, el a acționat separat de tovarășii săi, la fel cum a făcut un alt membru al acestei secțiuni, sculptorul Jean-Baptiste Vietty. Cei doi au călătorit prin Peloponez separat. Quinet a vizitat Pireu pe 21 aprilie 1829, de unde a ajuns la Atena. Vizita în Ciclade a început în mai, prima insulă vizitată fiind Syros. După ce s-a îmbolnăvit, s-a reîntors în Franța pe 5 iunie, iar lucrarea lui Grèce moderne et ses rapports avec l’Antiquité a apărut în septembrie 1831.[56] Vietty și-a continuat cercetările în Grecia până în august 1831, mult după ce restul expediției se reîntorsese în Franța (1829).[57]

Modalități de explorare[modificare | modificare sursă]

Explorarea artistică și arheologică a Peloponezului s-a desfășurat în modul în care au fost mai apoi efectuate cercetări arheologice în Grecia. Primul pas a implicat întotdeauna încercarea de a efectua o verificare la fața locului (o formă de cercetarea după modelul lui Herodot, pe baza unor texte a unor autori antici precum Homer, Pausanias ori Strabon). Astfel, la Navarino, locul palatului lui Nestor a fost determinată din textele lui Homer și descrierile lui ca „inaccesibil” și „nisipos”.[58] La Methoni, „resturile antice ale portului, a cărui descriere se potrivește perfect cu cea a lui Pausanias, au fost suficiente pentru determinarea cu certitudine a amplasamentului orașului antic”.[59]

După ce au explorat Navarino, Methoni și Koroni, membrii expediției s-au întors la Messene, unde au petrecut o lună începând cu 10 aprilie. [60]

Olympia[modificare | modificare sursă]

Una dintre metopele de la Olympia aduse la Muzeul Luvru de către membrii expediției din Moreea

Expediția a petrecut șase săptămâni, începând de pe 10 mai 1829,[61] în Olympia. Abel Blouet și Dubois au efectuat primele săpături acolo. Cei doi au fost însoți de pictorii Poirot, Trezel și Duval. Au fost urmate sfaturile arheologice ale lui Huyot:

„Urmând instrucțiunile care i-au fost date de comisia Institutului, acest anticar (Dubois) a început săpăturile, rezultatul fiind descoperirea primelor baze ale celor două coloane ale pronaosului și câteva fragmente de sculptură”.[62]

Situl a fost împărțit în pătrate și excavațiile au fost făcute în rânduri drepte. Munca arheologului a devenit științifică, aceste principii ducând la determinarea locului în care se afla templul lui Zeus.[63] Vânătoarea de tezaure a fost abandonată în favoarea săpăturilor științifice. De fapt, contribuția fundamentală a expediției științifice din Morea a fost atitudinea față de jaf și vânătoarea de comori. Blouet a refuzat să efectueze săpături care riscau să dăuneze monumentelor și a interzis mutilarea statuilor cu intenția de a lua o piesă separată de restul monumentului.[64] Probabil acesta a fost motivul pentru care cele trei metope din templul lui Zeus descoperite la Olympia au fost aduse complete. În orice caz, această dorință de protejare a integrității monumentelor a reprezentat fără îndoială un progres epistemologic.

Grecia bizantină[modificare | modificare sursă]

Biserica din Osphino

Francezii nu și-au limitat cercetările la monumentele antice. Ei au descris de asemenea și monumentele bizantine. Până în acel moment, cei mai mulți călători au considerat că doar monumentele Greciei Antice sunt interesante – cele ale Greciei medievale sau moderne au fost ignorate. Blouet, în schimb, a oferit descrieri bisericilor pe care le-a vizitat în lucrarea Expédition de Morée. De exemplu, plansa 9 (I, II și III) din volumul I se referă la:

„Amplasare, secțiune și perspectivă a uneia dintre cele două biserici mici din satul Osphino, situată pe versantul muntelui din stânga drumului Navarino-Methoni; (...); interiorul său, decorat cu picturi și fresce, este împărțit în două părți printr-un perete, care formează un mic sanctuar închis în spate, în care preotul slujește”, volumul I, p. 10.</ref>

Înființarea Școlii Franceze din Atena[modificare | modificare sursă]

Rezultatele obținute de expediția științifică Morea au subliniat necesitatea creării unei structuri permanente și stabile care să permită continuarea activității sale. Din 1846, a fost posibilă „continuarea sistematică și permanentă a muncii atât de glorios și de fericit începută de expediția științifică din Moreea”[65] datorită creării pe rue Didot, la poalele Muntelui Lycabettus, a unei instituții științifice franceze, sub forma Școlii Franceze din Atena⁠(d).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ An Index of events in the military history of the Greek nation., Hellenic Army General Staff, Army History Directorate, Athens, 1998, pp. 51 and 54. ISBN: 960-7897-27-7
  2. ^ The text on Gallica
  3. ^ M. Brunet de Presle and Alexandre Blanchet, La Grèce, p. 555.
  4. ^ de Presle, p. 556.
  5. ^ Arch de Vaulabelle, Histoire des deux Restaurations, vol. 7, p. 472
  6. ^ Arch. de Vaulabelle, Histoire des deux Restaurations, vol. 7, p. 649.
  7. ^ Alain Schnapp, La Conquête du passé. Aux origines de l'archéologie., Editions Carré, Paris, 1993. p. 258.
  8. ^ Francis Haskell and Nicholas Penny, Taste and the Antique., Yale University Press, 1981, p. 104.
  9. ^ Cited by Roland and Françoise Etienne, La Grèce antique., Gallimard, 1990, p. 60-61.
  10. ^ Roland and Françoise Etienne, La Grèce antique., Gallimard, 1990, p. 44-45.
  11. ^ Antoine Calmon, Histoire parlementaire des finances de la Restauration., Michel Lévy, 1868–1870, vol. 2, p. 313.
  12. ^ Cifrele diferă funcție de sursă. Brunet de Presle și A. Blanchet, La Grèce consideră că au fost 13.000 de oameni; A. Hugo, France militaire, 14.000; Arch. de Vaulabelle, Histoire des deux Restaurations, 14.062. The Revue des Deux Mondes (vol. 141, 1897) afirmă că au fost 480 ofițeri și 8.489 ai trupelor regulate plus 17 ofițeri și 391 soldați din unitățile de geniu. În general, istoricii sunt de acord că au fost în total 15.000 de oameni.
  13. ^ A. Hugo, France militaire. Histoire des armées françaises., vol. 5, p. 316
  14. ^ Sursele diferă în această privință. A. Hugo în France militaire sugerează că au fost trimise regimentele 54 și 58 de infanterie, în timp ce Arch. de Vaulabelle în Histoire des deux Restaurations numește regimentele 56 și 58 iar în cazul L’Historique du 57e Régiment d’Infanterie susține că a părăsit Moreea (de fapt acesta a făcut parte din rezervele sosite în 1830). Compunerea brigăzilor așa cum este dată de A. Hugon pare cea mai precisă.
  15. ^ A. Hugo, France militaire. gives the 3rd Military Engineers Regiment while Vaulabelle’s Histoire des deux Restaurations gives the 2nd Military Engineers Regiment.
  16. ^ A. Hugo, p. 316
  17. ^ Vice-Admiral Jurien de la Gravière, « Station du Levant. L’Expédition de Morée », in Revue des deux Mondes, 1874, p. 867.
  18. ^ Arch. de Vaulabelle, p.471.
  19. ^ a b c d e f g h A. Hugo, France militaire, vol. 5, p. 317
  20. ^ Abel Blouet, Expédition scientifique de Morée., p. xxi.
  21. ^ Scrisoarea lui Cavaignac pentru mama lui publicată în Revue des deux Mondes., vol. 141, 1897, p. 51.
  22. ^ Arch. de Vaulabelle, p. 471.
  23. ^ a b M. Brunet de Presle and Alexandre Blanchet, p. 556.
  24. ^ Scrisoarea lui Cavaignac către mama lui, 12 octombrie 1828, publicată în Revue des deux Mondes., p. 55.
  25. ^ Robin Barber, Blue Guide. Greece., Black, London, 1987, p.392. ISBN: 0-393-30372-1
  26. ^ a b c d e A. Hugo, France militaire, vol. 5, p. 319
  27. ^ M. Brunet de Presle and Alexandre Blanchet, p. 556.; A. Hugo, p. 319; and Arch de Vaulabelle, p. 474.
  28. ^ Scrisoarea lui Eugène Cavaignac către mama lui, 30 martie 1829, publicată în Revue des deux Mondes., p. 69.
  29. ^ Capitaine Berthemet, Historique du 57e régiment d'infanterie., Bordeaux, 1901, chapter 9. Regimentul 57 a rămas aici până în 1833.
  30. ^ „Orașul Navarino (...) a fost predat francezilor în anul 1829, ale căror trupe îl ocupă astăzi. O parte a garnizoanei lucrează la refacerea citadelei și a fortificațiilor care o înconjoară”. în Abel Blouet, Expédition de Morée. Section des Beaux-Arts., vol. 1, p. 2.
  31. ^ An Index of Events in the military History of the Greek Nation, p. 65-67.
  32. ^ Bernard Lepetit, “Missions scientifiques et expéditions militaires : remarques sur leurs modalités d’articulation.”, în L’Invention scientifique de la Méditerranée., p. 97.
  33. ^ A. Blouet, Expédition de Morée., p. xxii.
  34. ^ Bory de Saint-Vincent, Relation du voyage de la Commission scientifique de Morée., vol 1, p. 114, in Bernard Lepetit, cited article, p. 100.
  35. ^ Abel Blouet, Expédition scientifique de Morée., vol. 1, p. 1.
  36. ^ Serge Briffaud, “L’Expédition scientifique de Morée et le paysage méditerranéen.” in L’invention scientifique de la Méditerranée, p.293.
  37. ^ Bory de Saint-Vincent, Expédition scientifique de Morée. Section des sciences physiques., vol. II Géographie et géologie., p. 18. in Bernard Lepetit, cited article, p. 109.
  38. ^ „Notice sur les opérations géodésiques exécutées en Morée, en 1829 et 1830, par MM. Pierre Peytier|Peytier, Puillon-Boblaye et Servier” în Bulletin de la Société de géographie, vol. 19, nr. 117-122, January – June 1833, p. 91.
  39. ^ „Notice…”, Peytier et al., p. 95.
  40. ^ „Notice…”, Peytier et al., p. 98.
  41. ^ ”Notice…”, Peytier et al., p. 89.
  42. ^ Bory de Saint-Vincent, scrisoare din 4 august 1829, în Bulletin de la Société de Géographie., vol. 12, nr. 75-80, July – December 1829., p. 122-123.
  43. ^ Puillon-Boblaye, Letter of 23 august 1829, in Bulletin de la Société de Géographie., vol. 12, nr. 75-80, July – December 1829., p. 124.
  44. ^ Jean-Marc Drouin, „Bory de Saint-Vincent et la géographie botanique.” în L’invention scientifique de la Méditerranée, p. 144.
  45. ^ Drouin, p. 145.
  46. ^ Nouvelles annales des voyages, de la géographie et de l’histoire ou Recueil des relations originales inédites, July – August – September 1829, p. 378.
  47. ^ Nouvelles annales des voyages, de la géographie et de l’histoire ou Recueil des relations originales inédites, January – February – March 1837, p. 354-355.
  48. ^ Bernard Lepetit, cited article, p. 112.
  49. ^ Expédition de Morée. Section des Beaux Arts., vol. 1, Navarino, pp 1 - 7
  50. ^ Expédition de Morée. Section des Beaux Arts., vol. 1, pp 1 - 7
  51. ^ Expédition de Morée. Section des Beaux Arts., vol. 1, pp 9 - 10
  52. ^ Expédition de Morée. Section des Beaux Arts., vol. 1, patru pagini cu planșe ale drumului Navarino-Methoni
  53. ^ Expédition de Morée. Section des Beaux Arts., vol. 1, Methoni
  54. ^ Expédition de Morée. Section des Beaux Arts., vol. 1, four pages of plates. Methoni
  55. ^ Abel Blouet, Expédition de Morée., tome 1, p. 25 à propos de Messène.
  56. ^ Hervé Duchêne, Le Voyage en Grèce., Bouquins, Robert Laffont, 2003, ISBN: 2-221-08460-8, p. 557.
  57. ^ Stéphane Gioanni, « Jean-Baptiste Vietty et l'Expédition de Morée (1829). A propos de deux manuscrits retrouvés », in Journal des Savants, 2008. 2, p. 383-429.
  58. ^ Abel Blouet, Expédition de Morée. v. I, p. 6.
  59. ^ A. Blouet, Expédition de Morée., v. I, p. 12.
  60. ^ „În timpul lunii petrecute la Messene, am comandat săpături destul de mari, rezultatul cărora nu au fost lipsite de importanță pentru munca noastră ". A Blouet, Expédition de Morée., v. I, p. 12. Următoarele pagini descriu detaliat stadionul și monumentele antice.
  61. ^ Nouvelles annales des voyages, de la géographie et de l’histoire ou Recueil des relations originales inédites, 1829, p. 378.
  62. ^ Abel Blouet, Expédition de Morée., vol. 1, p. 61.
  63. ^ Map of the location of the temple of Zeus at Olympia
  64. ^ Olga Polychronopoulou, Archéologues sur les pas d’Homère., p. 33.
  65. ^ M. Cavvadias, General Ephor of Antiquities, “Discours pour le cinquantenaire de l'Ecole Française d'Athènes”, Bulletin de Correspondance Hellénique., XXII, 1899, p. LVIII.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marie-Noëlle Bourguet, Bernard Lepetit, Daniel Nordman, Maroula Sinarellis, L’Invention scientifique de la Méditerrannée. Égypte, Morée, Algérie., Éditions de l’EHESS, 1998. ISBN: 2-7132-1237-5
  • M. Brunet de Presle and Alexandre Blanchet, La Grèce depuis la conquête romaine jusqu’à nos jours., Firmin Didot, 1860.
  • A. Hugo, France militaire. Histoire des armées françaises de terre et de mer de 1792 à 1837. Delloye, 1838.
  • Olga Polychronopoulou, Archéologues sur les pas d’Homère. La naissance de la protohistoire égéenne., Noêsis, Paris, 1999. ISBN: 2-911606-41-8
  • Arch. de Vaulabelle, Histoire des deux Restaurations, jusqu’à l'avènement de Louis-Philippe, de janvier 1813 à octobre 1830., Perrotin, 1860.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Abel Blouet and Amable Ravoisié, Expédition scientifique de Morée, ordonnée par le Gouvernement Francais. Architecture, Sculptures, Inscriptions et Vues du Péloponèse, des Cyclades et de l’Attique., Firmin Didot, 1831. (3 volume)
  • J. B. Bory de Saint-Vincent, Relation du voyage de la Commission scientifique de Morée dans le Péloponnèse, les Cyclades et l’Attique., Levrault, 1836–1838. 2 volume și un atlas.
  • J. B. Bory de Saint-Vincent (ș.a.), Expédition scientifique de Morée. Section des sciences physiques., volumul II Géographie et géologie., 1834.
  • J. B. Bory de Saint-Vincent (ș.a.), Expédition scientifique de Morée. Section des sciences physiques., volumul III Botanique, also called Flore de Morée., 1832.
  • J. B. Bory de Saint-Vincent (și Louis Athanase Chaubard), Nouvelle Flore du Péloponnèse et des Cyclades., 1838 (ediția revizuită și extinsă a publicației din 1832, Flore de Morée.).
  • E. Puillon-Boblaye, Recherches géographiques sur les ruines de Morée., Levrault, 1836.

Legături externe[modificare | modificare sursă]