Existențialismul este un umanism
Existențialismul este un umanism | |
 | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Autor | Jean-Paul Sartre  |
| Subiect | existențialism |
| Gen | eseu |
| Ediția originală | |
| Titlu original | L'existentialisme est un humanisme |
| Limba | limba franceză |
| Țara primei apariții |  Franța |
| Data primei apariții | |
Modifică date / text  | |
Existențialismul este un umanism (în franceză L'existentialisme est un humanisme) este o lucrare din 1946 a filozofului Jean-Paul Sartre, bazată pe o conferință cu același nume susținută la Club Maintenant din Paris, pe 29 octombrie 1945. În primele traduceri din Regatul Unit, titlul utilizat a fost Existentialism and Humanism; lucrarea a fost publicată inițial în Statele Unite sub titlul Existentialism, iar o traducere ulterioară folosește titlul original.
Rezumat
[modificare | modificare sursă]
Sartre afirmă că conceptul definitoriu al existențialismului este acela că existența unei persoane este anterioară esenței sale sau că „existența precede esența(d)”.
Astfel, Sartre respinge ceea ce el numește „scuze deterministe” și susține că oamenii trebuie să își asume responsabilitatea(d) pentru propriul comportament. Sartre definește angoasa ca fiind emoția pe care oamenii o resimt odată ce realizează că sunt responsabili nu doar pentru ei înșiși, ci pentru întreaga umanitate. Angoasa îi conduce pe oameni la realizarea faptului că acțiunile lor ghidează umanitatea și le permite să emită judecăți despre ceilalți pe baza atitudinii acestora față de libertate. Cu toate acestea, „nu voința este cea care dă valoare posibilității. Valorizarea depinde de mine, e adevărat, dar nu de voința mea. Ea depinde de proiectul meu, adică de modul în care percep lumea, de modul în care o trăiesc”.[1] Angoasa este, de asemenea, asociată cu noțiunea de disperare a lui Sartre, pe care o definește ca o bazare optimistă pe un set de posibilități care fac acțiunea realizabilă. Sartre afirmă că „făurindu-mă pe mine, făuresc Omul”, spunând că acțiunea individului va afecta și va modela omenirea. Ființa pentru sine folosește disperarea pentru a îmbrățișa libertatea și pentru a întreprinde acțiuni semnificative în deplină acceptare a oricăror consecințe care ar putea apărea. El descrie, de asemenea, abandonul(d) ca fiind singurătatea pe care ateii o resimt atunci când realizează că nu există un Dumnezeu care să prescrie un mod de viață, nicio îndrumare pentru oameni despre cum să trăiască; faptul că suntem abandonați în sensul de a fi singuri în univers și arbitrii propriei noastre esențe. „Există o contingență a existenței umane. Este o condamnare a ființei lor. Ființa lor nu este determinată, așa că depinde de fiecare să își creeze propria existență, pentru care este apoi responsabil. Ei nu pot să nu fie liberi, există o formă de necesitate pentru libertate, la care nu se poate renunța niciodată”.[1] Sartre își încheie lucrarea subliniind că existențialismul, fiind o filozofie a acțiunii și a definirii de sine, este optimist și eliberator. „Sartre oferă o descriere a ființelor umane ca proiect și ca angajament”.[1]
Istoricul publicației
[modificare | modificare sursă]Publicată prima dată în franceză în 1946, Existențialism și umanism a apărut într-o traducere engleză de Philip Mairet în 1948. În Statele Unite, lucrarea a fost publicată inițial sub titlul Existentialism. Lucrarea a fost publicată și în traducere germană.[2] O traducere în limba engleză de Carol Macomber, cu o introducere de sociologul Annie Cohen-Solal(d) și note și prefață de Arlette Elkaïm-Sartre(d), a fost publicată sub titlul Existentialism Is a Humanism în 2007.[3] O traducere în limba somaleză de Mahammed Sherriff a fost lansată ulterior în 2024, sub titlul Falsafadda Jiraalnimadu waa Insaannimo, făcând filozofia existențialistă a lui Sartre accesibilă cititorilor vorbitori de somaleză.
Recepție
[modificare | modificare sursă]Existențialismul este un umanism a fost un „punct de plecare popular în discuțiile despre gândirea existențialistă”[4] și, în cuvintele filozofului Thomas Baldwin(d), „a pus stăpânire pe imaginația unei generații”.[5] Cu toate acestea, Sartre însuși a respins ulterior unele dintre punctele de vedere exprimate în lucrare și a regretat publicarea acesteia.[4] Alți filozofi au criticat conferința din diverse motive: Martin Heidegger i-a scris într-o scrisoare filozofului și germanistului Jean Beaufret(d) că, deși afirmația lui Sartre conform căreia „existența precede esența” inversează afirmația metafizică potrivit căreia esența precede existența, „inversarea unei afirmații metafizice rămâne o afirmație metafizică”. În opinia lui Heidegger, Sartre „rămâne alături de metafizică în uitarea adevărului Ființei”.[6] Se pare că Heidegger i-ar fi spus lui Hubert Dreyfus că lucrarea lui Sartre este „un gunoi” (dreck).[7] Marjorie Grene(d) a considerat că discuția lui Sartre despre „problema relației dintre indivizi” din această lucrare este mai slabă decât cea oferită anterior în Ființa și neantul (1943).[8] Walter Kaufmann(d) a comentat că lectura „a fost confundată pe scară largă cu declarația definitivă a existențialismului”, dar este mai degrabă „o conferință strălucită care poartă amprenta momentului”. Conform lui Kaufmann, Sartre face erori factuale, inclusiv identificarea greșită a filozofului Karl Jaspers ca fiind catolic și prezentarea unei definiții a existențialismului care este discutabilă.[2] Thomas C. Anderson l-a criticat pe Sartre pentru că a afirmat fără explicații că, dacă o persoană caută libertatea față de autorități externe false, atunci trebuie să permită invariabil această libertate și celorlalți.[9] Iris Murdoch a găsit una dintre discuțiile lui Sartre cu un marxist interesantă, dar în rest a considerat lucrarea „o cărticică destul de proastă”.[10] Mary Warnock(d) a considerat că Sartre a avut dreptate să respingă lucrarea.[4] Gilles Deleuze și Michel Tournier au fost prezenți la conferință și au considerat-o, de asemenea, dezamăgitoare.[11]
Filozoful Frederick Copleston(d) a afirmat că Sartre, la fel ca Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Edmund Husserl, a interpretat viziunile lui René Descartes ca o anticipare a propriilor sale viziuni filozofice.[12] Neurobiologul Steven Rose(d) a descris o afirmație în care Sartre susținea că omul „va fi ceea ce face din el însuși” ca fiind un „imn retoric pompos adus demnității omului universalist” și „mai degrabă un exercițiu de sloganuri politice decât o poziție filozofică sustenabilă”. El a indicat îmbătrânirea și boala ca exemple de factori care limitează libertatea umană.[13] Filozoful Slavoj Žižek a argumentat că există o paralelă între viziunile lui Sartre și afirmațiile făcute de personajul starețul Zosima în romanul lui Fiodor Dostoievski, Frații Karamazov (1880): în timp ce Sartre crede că o libertate totală vine cu o responsabilitate totală, pentru starețul Zosima „fiecare dintre noi trebuie să se facă responsabil pentru păcatele tuturor oamenilor”.[14]
Note
[modificare | modificare sursă]- 1 2 3 Malinge 2021.
- 1 2 Kaufmann 1975, pp. 280–281.
- ↑ Sartre 2007, p. iv; Cohen-Solal 2007, pp. 3–15; Elkaïm-Sartre 2007, pp. vii–xiv.
- 1 2 3 Warnock 2003, p. xvii.
- ↑ Baldwin 2005, p. 835.
- ↑ Heidegger 2008, p. 232.
- ↑ „Bryan Magee talks to Hubert Dreyfus on Husserl, Heidegger and Modern Existencialism (1987) | CosmoLearning Philosophy”.
- ↑ Grene 1959, pp. 72–73.
- ↑ Anderson 1979.
- ↑ Murdoch 1997, p. 111.
- ↑ Dosse, François (). Gilles Deleuze and Félix Guattari: Intersecting Lives. New York: Columbia University Press. pp. 94–5. ISBN 978-0-231-14561-9.
- ↑ Copleston 1994, pp. 150–151.
- ↑ Rose 1997, pp. 1, 5–6.
- ↑ Žižek 2004, p. 327.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]Cărți
- Anderson, Thomas C. (). Foundation and Structure of Sartrean Ethics. Lawrence, Kansas: University Press of Kansas. ISBN 978-0700601912.
- Baldwin, Thomas (). „Sartre, Jean-Paul”. În Honderich, Ted. The Oxford Companion to Philosophy, Second Edition. Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-926479-1.
- Cohen-Solal, Annie (). „Introduction”. În Kulka, John. Existentialism Is a Humanism. New Haven: Yale University Press. ISBN 978-0-300-11546-8.
- Copleston, Frederick (). A History of Philosophy Volume IV. Modern Philosophy: From Descartes to Leibniz. New York: Doubleday. ISBN 0-385-47041-X.
- Elkaïm-Sartre, Arlette (). „Preface to the 1996 French Edition”. În Kulka, John. Existentialism Is a Humanism. New Haven: Yale University Press. ISBN 978-0-300-11546-8.
- Grene, Marjorie (). Introduction to Existentialism
. Chicago: University of Chicago Press. ISBN 978-0700601912. - Heidegger, Martin (). „Letter on Humanism”. În Krell, David Farrell. Basic Writings. London: Harper Perennial. ISBN 978-0-06-162701-9.
- Kaufmann, Walter (). Existentialism From Dostoevsky to Sartre. New York: New American Library. ISBN 0-452-00930-8.
- Murdoch, Iris (). Existentialists and Mystics: Writings on Philosophy and Literature. London: Chatto & Windus. ISBN 0-7011-6629-0.
- Rose, Steven (). Lifelines: Biology, Freedom, Determinism. London: Penguin Books. ISBN 0-713-99157-7.
- Sartre, Jean-Paul (). Existentialism Is a Humanism. New Haven: Yale University Press. ISBN 978-0-300-11546-8.
- Warnock, Mary (). „Introduction”. Being and Nothingness: An essay on phenomenological ontology. London: Routledge. ISBN 0-415-27848-1.
- Žižek, Slavoj (). Absolute Recoil: Towards a New Foundation of Dialectical Materialism. London: Verso Books. ISBN 978-1784781996.
Articole
- Malinge, Yoann (). „Sartre, "Existentialism is a humanism"”. The Literary Encyclopedia. Accesat în – via Academia.
Legături externe
[modificare | modificare sursă]- fr L'existentialisme est un Humanisme (arhivă) Comentarii și text în franceză
- en Full version of "Existentialism Is a Humanism" lecture
- en A guide to understand Jean Paul Sartre's Existentialism is a Humanism, an article of Yoann Malinge - [Literary Encyclopedia]
- en A student’s guide to Jean-Paul Sartre’s Existentialism and Humanism - Philosophy Now
