Evreii din Europa de Est

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Fanfară de muzică klezmer în Ucraina, 1925
Harta etnică a Imperiului Rus (1875)

Evreii din Europa de Est (în germană Ostjuden) au format până la Holocaust cea mai mare populație de evrei din lume. Ei și-au dezvoltat propriile așezăminte școlare evreiești și forme speciale de practică religioasă.

Primii evrei s-au stabilit în Regatul Poloniei și în Marele Ducat al Lituaniei probabil în secolul al XII-lea. La începutul secolului al XVI-lea aproximativ 50.000 de evrei trăiau în Europa de Est, în special în Polonia, Lituania, Moldova și Bucovina. Comunitățile vechi s-au dezvoltat deseori în paralel în Evul Mediu și în concurență cu așezările creștine din regiunille de est. Evreii din Poznan, Cracovia, Lublin, Liov și Vilnius aveau privilegiul unei organizări municipale autonome și astfel aceste orașe au devenit centre ale populației evreiești.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea trăiau deja aproximativ 1,5 milioane de evrei în Europa de Est. Această creștere s-a datorat atât imigrației din Vest, cât și condițiilor de viață relativ favorabile. Drepturile juridice ale evreilor erau mai mari în Europa de Est decât în Occident, dar marea majoritate a evreilor din Europa de Est a rămas foarte slabă din punct de vedere social. Înainte de invadarea Poloniei în 1939 trăiau peste 3,4 milioane de evrei în Polonia, iar alte 4 milioane locuiau pe teritoriul european al Uniunii Sovietice. Evreii locuiau în special în vestul Ucrainei de astăzi. În multe orașe evreii reprezentau până la 30% din populație sau chiar mai mult, ca de exemplu în Minsk unde aveau în 1897 o pondere de 52% din populația orașului.

În timpul Holocaustului marea majoritate a evreilor din Europa de Est au fost uciși.[1]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Evreii așkenazi[modificare | modificare sursă]

Władysław Łuszczkiewicz:
Cazimir cel Mare vizitând-o pe amanta sa evreică, Esterka, 1870

În secolele al XIII-lea, al XIV-lea și al XV-lea numeroși evrei așkenazi au fugit în diferite valuri din Europa Centrală și de Vest, în principal din Germania și Boemia, către Polonia și Lituania. Comunitățile evreiești care au rămas și-au păstrat caracterul lor așkenad distinct până la Holocaust. Tradițiile religioase ale evreilor din Polonia și Lituania, și mai târziu și din Rusia și Ucraina, s-au bazat pe tradițiile medievale, originare din regiunea franco-germană. În plus, până în secolul al XVI-lea, majoritatea rabinilor polonezi erau emigranți din Vest, care au fost educați în ieșivele din Germania și Boemia.

Spre deosebire de evreii sefarzi, care au locuit condiționat (pe baza de Statutului Dhimma) într-un mediu islamic tolerant și deschis din punct de vedere cultural (vezi: Libertatea de credință în Islam) și și-au dezvoltat tradițiile filosofice și literare sub influența culturii regionale, evreii din Europa de Est au trăit într-un mediu creștin mult mai ostil, iar preocupările lor intelectuale su fost limitate pentru o lungă perioadă de timp exclusiv la literatura rabinică.

Cu toate acestea, în ciuda izolării lor de societatea creștină, evreii din Polonia și Lituania au găsit inițial mult mai multă siguranță decât în ​​Europa de Vest. Acest lucru se datorează în mare parte privilegiilor acordate de regii polonezi și de marii duci lituanieni. Prima „Cartă evreiască” a fost acordată de ducele Bolesław cel Pios (d. 1279) din Polonia Mare în 1264 și confirmată în 1334 de Cazimir cel Mare și extinsă la întregul regat al Poloniei. În Lituania primele privilegii au fost acordate de marelle duce Vytautas în anul 1388.

Hazarii și caraiții[modificare | modificare sursă]

O altă ipoteză este că așkenazii est-europeni provin, în principal, din migrarea convertiților sau descendenților lor din fostul imperiu al hazarilor către Europa de sud-est și regiunea Caucazului. Orientalistul austro-ungar Hugo von Kutschera a susținut în secolul al XIX-lea că hazarii, după ce mongolii le-au distrus imperiul, s-au mutat în Europa de Est și au format aolo iudaismul așkenad. În secolul al XX-lea acest punct de vedere a fost reluat din nou de unii istorici și autori de non-ficțiune.[2] Hazarii făceau parte din triburi turcice nomade, ale căror conducători, nobili și, probabil, alte părți din populație s-au convertit la iudaism la sfârșitul secolului al VIII-lea sau la începutul secolului al IX-lea. Această ipoteză este respinsă, în prezent, de majoritatea istoricilor. Criticii ei au subliniat, de asemenea, strânsa legătură între vocabularul și gramatica idiș și limba germană medie.[3] Mai multe studii științifice despre originea genetică și evoluția evreilor au ajuns în plus la concluzia că aproape jumătate dintre bărbații așkenazi au moștenit multe gene ale unei populații evreiești originare care a trăit cu aproximativ 3.000 de ani în urmă în Levant.[4][5][6] Deși nu există dovezi ale unei „amestecări genetice” cu hazarii, această influență este foarte limitată din punct de vedere științific.[7][8] În prezent, adepții acestei teorii răspândită în principal de către antisemiți și antisioniști pun sub semnul întrebării dreptul de existență al Israelului.[9]

În plus, s-au stabilit în Europa de Est și caraiții, care sunt, în conformitate cu punctele de vedere ale unor etnologi contemporani, descendenții actuali ai hazarilor și cumanilor convertiți. În parte, acest mit al originii este împărtășit, de asemenea, chiar de caraiți. Limba caraită este o limbă turcă. Caraiții sunt strict deosebiți din punct de vedere istoric și teologic de așkenazi.[10][11]

Secolul al XVI-lea: Epoca de Aur[modificare | modificare sursă]

În cursul secolului al XVI-lea Polonia a devenit un centru internațional de studii rabinice. Rabini absolvenți ai ieșivelor poloneze au fost trimiși acum în Franța și Germania, astfel încât circuitul învățăturilor rabinice din vremurile anterioare s-a inversat.

Fondatorul primei școli rabinice majore din Polonia a fost Jakob Polak. El s-a născut și a fost educat în Bavaria și a fost rabin șef la Praga înainte de a emigra în Polonia. În 1492 a fondat prima Academie Talmudică din Polonia la Cracovia. Discipolul lui, Shalom Schachna, a înființat o a doua ieșivă poloneză la Lublin. Timp de aproape trei secole, ieșivele din Lublin și Cracovia au fost cele mai importante centre de învățături talmudice din lume. Unul dintre cele mai importante elevi ai lui Schachna a fost Moise Isserles (1530-1572). După ce a studiat la ieșiva din Lublin, a devenit rabin șef al orașului Cracovia și a devenit cunoscut ca autor al adnotărilor codului Schulchan Aruch.

Persecuția și mesianismul[modificare | modificare sursă]

Jan Feliks Piwarski:
Negustori evrei din Varșovia, 1841

Mulți evrei din estul Poloniei și din Ucraina au lucrat ca mici oameni de afaceri, hangii și colectori de taxe și, prin urmare, au adoptat o poziție de mijloc ingrată între nobilimea poloneză și populația țărănească ucraineană. Combinată cu separarea lor religioasă, lingvistică și culturală, această poziție a a condus la ostilități deschise din partea ucrainenilor. Răscoala conducătorului cazac Bogdan Hmelnițki din 1648-1649 a fost îndreptată pe de o parte împotriva clerului și nobilimii catolice poloneze și pe de altă parte împotriva populației evreiești, fiind ucise aproximativ 100.000 de persoane în pogromurile antievreiești.

Cu toate acestea, populația evreiască a continuat să crească. Conform recensământului din 1764, în Polonia erau aproape 600.000 de evrei, dintre care peste 60% trăiau în partea de est a țării și în Ucraina. Însă perioada de glorie din secolul al XVI-lea s-a încheiat iremediabil. Studiile talmudice au continuat să existe, dar au fost limitate tot mai mult pentru un cerc aristocratic al rabinilor și pentru membrii bogați ai comunității. Pe de altă parte, masele needucate au dat naștere din ce în ce mai mult unor superstiții marcate de credințe folclorice. Numeroase cărți moraliste ce promovau un misticism popular, cum ar fi Kav haJaschar („Linia dreaptă”), au fost traduse în acea perioadă în limba idiș.

Intensificarea prigoanei antisemite și a pogromurilor în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au deschis calea pentru așteptările mesianice întrupate în persoana presupusului Mesia Shabbetaj Zvi (1626-1676), care mai târziu s-a convertit la islam. Cel mai faimos fanatic religios din Europa de Est a fost Jakob Frank (1726-1791), fondatorul mișcării frankiste, care, la rândul său, s-a convertit la creștinism.

Hasidim și Mitnagdim[modificare | modificare sursă]

Interiorul sinagogii Baal Shem Tov din Medjîbij, Ucraina, aprox. 1915

Pe fondul creșterii superstițiilor și așteptărilor mesianice în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în regiunile Podolia și Volînia, care se aflau atunci în sud-estul Poloniei, a apărut curentul religios hasidic, fondat de rabinul Israel ben Eliezer, numit Baal Schem Tov („Maestrul Numelui cel Bun [al lui Dumnezeu]”). Scrierile lui Baal Shem Tov nu au fost realizate de el, ci de unii din discipolii săi. Cei mai importanți adepți ai săi au fost rabinul Dow Bär, numit numit „Maggid de Mesritsch”, și rabinul Jacob Josef de Polonoje, care au ocupat ambii poziții importante de rabini, înainte de a fi atrași de învățăturile mistice. Rabinul Jacob Josef a inventat termenul țadic, omul drept, care servește drept model prin stilul său de viață. Relația apropiată între țadici și masele populare a devenit baza vieții hasidice în Europa de Est. Rabinul Dow Bär a introdus modelul curții hasidice, în care țadicul îndrumă viețile adepților săi. Acest mod de viață a fost păstrat în comunitățile hasidice de astăzi din SUA și Israel.

În cursul secolului al XIX-lea hasidismul s-a răspândit în Rusia, Galiția și Polonia și, ulterior, în România, Ungaria, Moravia și Slovacia.

Prin contrast, Lituania a rămas în mare măsură neafectată de hasidism. Acest fapt s-a datorat în principal atitudinii ostile a gaonului din Vilnius,  Elijah Ben Salomon Salman (~ 1720-1797), care trăia izolat și nu a avut o poziție oficială, dar în ultimii săi ani a condus rezistența rabinică față de răspândirea hasidismului. În 1772 și 1782 a blestemat hasidismul, căruia i s-au raliat toate comunitățile evreiești lituaniene. În plus, el a considerat carnea binecuvântată de rabinii hasidici ca fiind spurcată și a interzis căsătoriile între evreii hasidici și membrii congregației sale. Motivul ostilității sale față de hasidism a fost accentul pus pe extazul religios în detrimentul învățăturilor iudaice, care au reprezentat până atunci centrul vieții evreiești. Adepții gaonului din Vilnius au devenit cunoscuți ca „Mitnagdim”, în pronunția așkenadă „Misnagdim”, adică „adversari”. Această mișcare a supraviețuit alături de hasidism în cadrul iudaismului ortodox și ultraortodox .

Haskala și cultura idiș[modificare | modificare sursă]

Influența gaonilor din Vilnius a pus bazele, de asemenea, răspândirii Haskala în Europa de Est. Spre deosebire de Europa de Vest și Galiția, unde iluminismul a condus deseori la reforme radicale ale ritului iudaic și la asimilarea evreilor, Haskala din Lituania și ulterior din Rusia a avut un caracter secular specific est-european. Maskilimul – iluminismul evreiesc – a renunțat încă de la început la încercările de asimilare. Culturale și mișcări politice ale Iudaismului în Europa de Est, a găsit expresia lor este întotdeauna în Idiș sau ebraică. Manifestările culturale și politice ale iudaismului în Europa de Est au avut loc întotdeauna în limbile idiș sau ebraică.

Literatura idiș s-a dezvoltat și a apărut teatrul idiș și primele ziare în limba idiș.

Sionismul și mișcarea muncitorească[modificare | modificare sursă]

Sindicaliști evrei lângă camarazii uciși, Odesa 1905

După pogromurile din Rusia din 1881 a început un val puternic de emigrare, milioane de evrei fugind din Rusia în Europa Centrală și de Vest și în Statele Unite ale Americii. A fost fondată prima organizație sionistă, Chibbat Zion.

În 1897 a fost fondată Liga Generală a Muncitorilor Evrei (Bund) ca primul partid politic evreiesc. Începând din 1904 au apărut alte partide socialiste și sioniste.[12]

Pogromul din Rusia din 1905 a dus la o emigrare în masă. În orașele mici, mai ales în așezările rusești de graniță, populația evreiască s-a diminuat dramatic. Astfel, au dispărut multe așa-numite ștetl și odată cu ele multe tradiții de viață religioasă evreiască în Europa de Est.

Străini în Vest[modificare | modificare sursă]

În Imperiul German evreii asimilați i-au considerat pe evreii din est o amenințare străină în calea obținerii recunoașterii sociale. Walther Rathenau a scris în revista anti-wilhelmiană Die Zukunft un articol intitulat „Höre Israel!”:[13]

„Mai amenințătoare apare situația socială și culturală. Oricine dorește să audă limba lor, poate merge duminica la prânz în Berlin, prin Tiergartenstraße, sau să privească seara în vestibul unui teatru. Ciudată imagine! În mijlocul vieții germane, un trib uman deosebit de ciudat, strălucitor și colorat, cu o agilitate dată de sângele lui fierbinte. O hoardă asiatică pe nisipul Brandenburgului.”
—Walther Rathenau, 1897[14]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Saul Friedländer: Das Dritte Reich und die Juden. dtv, München 2000, ISBN 3-423-30765-X.
  2. ^ Ingo Way: Genetik: Rheinland oder Kaukasus? In: Jüdische Allgemeine. 24. Januar 2013.
  3. ^ Ingo Way: Genetik: Rheinland oder Kaukasus? In: Jüdische Allgemeine. 24. Januar 2013.
  4. ^ Genetische Abstammung. Abrahams Kinder Der Tagesspiegel am 16. Juni 2010, zuletzt gesehen am 1. Juni 2016.
  5. ^ Teilen alle Juden wirklich ein bestimmtes Gen? Die Welt, zuletzt gesehen am 1. Juni 2016.
  6. ^ Israel und die Suche nach dem "jüdischen Gen" Die Welt am 01. September 2010, zuletzt gesehen am 1. Juni 2016.
  7. ^ Genetische Abstammung. Abrahams Kinder Der Tagesspiegel am 16. Juni 2010, zuletzt gesehen am 1. Juni 2016.
  8. ^ Israel und die Suche nach dem "jüdischen Gen" Die Welt am 01. September 2010, zuletzt gesehen am 1. Juni 2016.
  9. ^ Ingo Way: Genetik: Rheinland oder Kaukasus? In: Jüdische Allgemeine. 24. Januar 2013.
  10. ^ Die Karäer. Die unbekannten asketischen Juden, Jüdische Rundschau, zuletzt gesehen am 1. Juni 2016.
  11. ^ Karäer in Trakai, zuletzt gesehen am 1. Juni 2016.
  12. ^ Zionistische Sozialistische Arbeiterpartei (1904), Jüdische Sozialistische Arbeiterpartei, Jüdische Sozialistisch-Demokratische Arbeiterpartei Poale Zion, Agudat Yisrael (1912, orthodox)
  13. ^ Dieter Heimböckel: Walter Rathenau und die Literatur seiner Zeit: Studien zu Werk und Wirkung. Königshausen & Neumann, Würzburg, 1996, pp. 48–50
  14. ^ Michael Brenner: Geschichte des Zionismus, p. 26

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Cărți de non-ficțiune

  • The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe. Hrg. von Gershon D. Hundert, Yale University Press, New Haven 2008, ISBN 978-0-300-11903-9.
  • The Encyclopedia of Judaism. Brill Verlag, Leiden-Boston-Köln 2000, ISBN 90-04-10583-2.
  • Predrag Bukovec: Ost- und südosteuropäische Juden im 19. und 20. Jahrhundert. In: Europäische Geschichte Online. Hrsg. vom Institut für Europäische Geschichte (Mainz), 2011, Zugriff am: 13. Juli 2011.
  • Ruth Gay: Narrele, was lachst du? Ostjuden in Amerika. (Originaltitel: Unfinished People: Jewish Immigrants to the United States: 1880–1914.) Siedler, Berlin 2001, ISBN 3-88680-717-7; Taschenbuchausgabe: Berliner Taschenbuch-Verlag, Berlin 2003, ISBN 3-442-76141-7 (1997 ausgezeichnet mit dem National Jewish Book Award for non-fiction).
  • Heiko Haumann: Geschichte der Ostjuden. 4. Auflage, dtv, München 1998, ISBN 3-423-30663-7.
  • Trude Maurer: Ostjuden in Deutschland 1918–1933. Christians, Hamburg 1990, ISBN 3-7672-0964-0.
  • Andrei Oișteanu: Konstruktionen des Judenbildes. Rumänische und ostmitteleuropäische Stereotypen des Antisemitismus. Frank und Timme, Berlin 2010, Reihe: Forum Rumänien, Band 6, ISBN 978-3-86596-273-7.
  • Manfred Sapper, Volker Weichsel, ed. (). Impulse für Europa. Tradition und Moderne der Juden Osteuropas. Berlin: Berliner Wissenschaftsverlag. ISBN 978-3-8305-1434-3. 
  • Sybille Steinbacher: Auschwitz. Geschichte und Nachgeschichte. Beck, München 2004, ISBN 3-406-50833-2.
  • Claus Stephani: War einer Hersch, Fuhrmann… Leben und Leiden der Juden in Oberwischau. Erinnerungsgespräche. Athenäum Verlag: Frankfurt/M., 1991. ISBN 3-445-08562-5
  • Claus Stephani: Rückkehr zur Tradition. Aspekte der Wandlung von Identität und Lebensweise im rumänischen Judentum nach der Wende 1990. In: Klaus Roth (Hrsg.): Feste, Feiern, Rituale im östlichen Europa. Studien zur sozialistischen und postsozialistischen Festkultur. LIT Verlag, Wien, Zürich, 2008, pag. 331-342. ISBN 978-3-03735-265-6, ISBN 978-3-8258-1708-4.
  • Mark Terkessidis: Migranten. Europäische Verlagsanstalt EVA / Rotbuch, Hamburg 2000, ISBN 3-434-53504-7.

Beletristică

  • Samuel Josef Agnon: Nur wie ein Gast zur Nacht. Coron, Zürich 1970 (Nobelpreisausgabe, hebräisches Original 1939).
  • Elie Wiesel: Der Prozess von Schamgorod: So wie er sich am 25. Februar 1649 abgespielt hat. Ein Stück in 3 Akten. Aus dem Französischen von Alexander de Montléart. Herder: Freiburg/Br./ Basel/ Wien 1987. N 3-451-21117-3.
  • Elie Wiesel: Chassidische Feier: Geschichten und Legenden. Aus dem Französischen von Margarete Venjakob. Herder: Freiburg Br., Basel, Wien, 1988. ISBN 3-451-21019-3.
  • Elie Wiesel: Schuldig sind nur die Schuldigen. In: Martin Doerry (Hg.): Nirgendwo und überall zu Haus. Gespräche mit Überlebenden des Holocaust. Deutsche Verlags-Anstalt: München, 2006. ISBN 3-421-04207-1.
  • Isaac Bashevis Singer: Der Kunznmacher fun Lublin (Der Zauberer von Lublin), Roman, 1960, deutsch 1967.
  • Isaac Bashevis Singer: Jakob der Knecht. Roman 1962, deutsch 1965, mit einem Nachwort von Salcia Landmann. Rowohlt: Reinbek bei Hamburg.
  • Manès Sperber: Die Wasserträger Gottes. Roman. dtv: München, 1974.
  • Itzik Manger: Das Buch vom Paradies (Doss buch fun gan-ejdn). Übersetzt und eingeleitet von Salcia Landmann. Kossodo: Genf, Hamburg, 1963.
  • Karl Emil Franzos: Ein Opfer. Erzählung. Engelhorn: Stuttgart, 1893 (Engelhorns Romanbibliothek 10,8).
  • Karl Emil Franzos: Der Wahrheitssucher. Roman. Cotta: Berlin, 1896 (2 Bde).
  • Claus Stephani: Blumenkind. Roman. SchirmerGraf: München, 2009. ISBN 978-3-86555-067-5.
  • Robert Flinker: Fegefeuer. Kriterion: Bukarest, 1968.

Basme, mituri, legende

  • Die Goldene Gasse. Jüdische Sagen und Legenden. Fourier: Wiesbaden, 1996. ISBN 3-925037-84-5
  • Ulf Diederichs (Hg.): Dein aschenes Haar Sulamith. Ostjüdische Geschichten. Fischer: Frankfurt, 1997. ISBN 3-596-13417 X
  • Claus Stephani: Ostjüdische Märchen. (Reihe: Die Märchen der Weltliteratur. Eugen Diederichs Verlag: München, 1998.) ISBN 978-3-641-13938-4.
  • Claus Stephani: Fiabe e leggende ebraiche. Traduzione di Eleonora Marcello. Newton & Compton Editori: Roma, 2001 (Italienische Ausgabe der “Ostjüdischen Märchen”). ISBN 88-8289-628-5.
  • Claus Stephani: Fiabe e leggende ebraiche. Traduzione di Eleonora Marcello. Edizione Mondolibri: Milano, 2006 (Italienische Ausgabe der “Ostjüdischen Märchen”).
  • Claus Stephani: The Maiden of the Forest. Legends, Tales and Local History of Bukovina. Translated by Sophie A. Welisch. Published by The Bukovina Society of the Americas: Ellis/Kansas, 2008.
  • Claus Stephani: Aaron cel curajos. Povestiri populare evreiești din zona Carpaților. / Vom mutigen Aaron. Jüdische Geschichten aus den Karpaten. Traducere din limba germană de Ruxandra G. Hosu (Zweisprachige Ausgabe, deutsch - rumänisch). Editura Hasefer: București, 2008. ISBN 978-973-630-171-1.
  • Клаус Штефанй: Приказни на евреите од источна Европа. Приредил Клаус Штефани. Превод од германски Стефан Симовски. Огледало: Скопје, 2010 (Mazedonische Ausgabe der “Ostjüdischen Märchen”). ISBN 978-9989-686-38-2.
  • Claus Stephani: Ostjüdische Märchen. E-Book (Kindle Edition) bei Verlagsgruppe Random House Bertelsmann, 2014. ISBN 978-3-641-13938-4.

Legături externe[modificare | modificare sursă]