Elias Schwarzfeld

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Elias Schwarzfeld
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Iași, Moldova Modificați la Wikidata
Decedat1915 (59 de ani)[1] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațielingvist
istoric
traducător
scriitor Modificați la Wikidata
Activitate
Limbilimba română
limba idiș
limba franceză  Modificați la Wikidata
StudiiUniversité libre de Bruxelles[*]  Modificați la Wikidata

Elias Schwarzfeld sau Schwartzfeld (în ebraică אליאס (אליהו) שוורצפלד; n. , Iași, Moldova – d. 1915[1]) a fost un istoric, eseist, romancier și publicist evreu moldovean, ulterior român, cunoscut, de asemenea, ca activist politic și filantrop. A scris în mai multe limbi (română, idiș, franceză) și și-a concentrat studiile asupra comunității evreiești din România, publicând constant articole și broșuri care s-au confruntat cu antisemitismul unei părți a populației. Elias Schwarzfeld a fost fratele istoricului literar Moses Schwarzfeld și unchiul poetului-filozof Benjamin Fundoianu.

Hărțuit și expulzat de autoritățile române, Schwarzfeld s-a stabilit în Franța și a devenit cetățean francez. În timp ce a continuat să-și desfășoare activitățile sale literare și științifice, a lucrat ca secretar al baronului Maurice de Hirsch, administrând diversele sale proiecte filantropice și, după 1891, organizația Jewish Colonization Association.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Cariera sa în România[modificare | modificare sursă]

Născut la Iași, Elias Schwarzfeld a aparținut unei familii cu tradiții intelectuale: tatăl său, Benjamin Schwarzfeld, era poet[2] și deținător al unei mari colecții de cărți.[3] Viitorul scriitor, care era cu doi ani mai mare decât Moses, avea și o soră, Adela Schwarzfeld-Wechsler (1859–1953), care era mama lui Benjamin Fundoianu.[3] Elias a primit educația timpurie în școlile publice ale orașului, iar în perioada studenției, între 1871 și 1873, a colaborat la ziarele ieșene Curierul de Iași și Noul Curier Român.[4] La fel ca ca și ceilalți doi frați ai săi, Elias a crescut într-un mediu intelectual modelat de societatea literară Junimea, membrii familiei sale cunoscându-i pe mai mulți dintre membrii de frunte ai Junimii.[3]

În 1872 Schwarzfeld a participat la înființarea publicației Vocea Apărătorului, o revistă care urmărea să apere interesele evreilor.[4] În mai 1874 a fondat la Iași Revista Israelitică, în care a publicat primul său roman evreiesc, Darascha.[4] În perioada 1874-1876 a studiat medicina la Universitatea din București, dar a abandonat mai târziu studiile de medicină în favoarea dreptului.[4] În anul 1881[4] a devenit doctor în drept, acest titlu fiindu-i acordat de Université libre de Bruxelles din Belgia.[3]

Între anii 1877 și 1878 Schwarzfeld a editat cotidianul idiș Jüdischer Telegraf; după ce acesta și-a încetat apariția, el a redactat bisăptămânalul idiș Ha-Yoetz.[4] În această perioadă Schwarzfeld s-a arătat interesat să promoveze cauza comunității evreiești neemancipate din Regatul României: în 1878 a publicat prima sa broșură, Chestia școalelor israelite și a progresului israelit în România, prilejuită de o circulară emisă de Alianța Israelită Universală, prin care solicita informații cu privire la situația învățământului pentru evreii români și la nivelul lor de educație.[4]

Elias Schwarzfeld s-a stabilit în 1881 la București și a preluat conducerea ziarului Fraternitatea.[4] El a devenit în acea perioadă unul dintre colaboratorii principali ai publicației Anuarul pentru Israeliți, fondate de fratele său, Moses, în 1877. Sub conducerea savantului evreu Moses Gaster, personalul publicației Anuarul pentru Israeliți, inclusiv Elias, a promovat o agendă asimilaționistă moderată (Haskalah).[5] Elias Schwarzfeld a publicat în această revistă, în perioada 1884-1898, numeroase studii asupra istoriei evreilor din România.[4] În 1883 a publicat un alt roman, Rabinul făcător de minuni, conte populaire.[4]

Implicat în activitățile B'nai B'rith, organizație internațională care sprijinea comunitățile evreiești, Elias Schwarzfeld a fost vicepreședinte al lojei Fraternitatea și mai târziu secretar general al consiliului suprem al lojelor evreiești din România.[4] În 1885 a publicat, în numele coreligionarilor săi din târgurile și satele României, două broșuri în care prezenta cazuri de persecuție antisemită și reacțiile comunității evreiești: Radu Porumbaru și isprăvile lui la Fabrica de Hârtie din Bacău și Adevărul asupra revoltei de la Brusturoasa.[4]

Expulzarea sa și stabilirea în Franța[modificare | modificare sursă]

Activitățile sale politice l-au făcut să devină indezirabil guvernului național-liberal al lui Ion C. Brătianu, iar Elias Schwarzfeld a fost expulzat la 17 octombrie 1885, având la dispoziție numai patruzeci și opt de ore pentru a-și aranja treburile personale.[4] Alungat din România în aceeași perioadă cu Gaster, care luase poziție publică împotriva antisemitismului oficial,[2] el a emigrat, în consecință, în Franța și s-a stabilit la Paris. Baronul Maurice de Hirsch l-a numit în 1886 în funcția de secretar al organizației sale particulare de caritate.[4] Atunci când Hirsch a fondat Jewish Colonization Association (1891), Schwarzfeld a devenit secretarul general al acestei organizații; el a acționat, de asemenea, ca administrator al activității caritabile a baronesei Clara Hirsch, până la moartea acesteia.[4] Ulterior, Schwarzfeld a fost naturalizat și a devenit cetățean francez.[2]

Aflat la Paris, Elias Schwarzfeld și-a continuat activitatea științifică și literară în folosul evreilor români și a colaborat la ziarul evreiesc Egalitatea, pe care fratele său îl fondase în 1890 la București.[4] Studiile și eseurile sale pe teme istorice au apărut în publicații internaționale prestigioase: studiile The Jews of Rumania from the Earliest Time to the Present Day și The Situation of the Jews in Rumania since the Berlin Treaty (1878) au fost publicate în anul 1901 în American Jewish Year Book, eseul The Jews of Moldavia at the Beginning of the Eighteenth Century a apărut în The Jewish Quarterly Review (vol. xvi) și un alt eseu intitulat Deux episodes de l’histoire des juifs roumains a fost publicat în Revue des Études Juives (voi. xiii).[4] Studiul Les juifs en Roumaine depuis le Traité de Berlin” („Evreii din România după Tratatul de la Berlin”) a apărut sub pseudonimul Edmond Sincerus (Londra, 1901).[4]

Elias Schwarzfeld a finalizat, de asemenea, scrierea unor romane noi: Bercu Batlen (1890), Gângavul (1895), Bețivul (1895), Prigonit de soartă (1895), O fată bătrână (1896), Unchiul Berisch (1896), Un vagabond (1896), Schimschele Ghibor, Judecata poporană (1896) și Polcovniceasa (1897).[4] Majoritatea acestor romane au fost traduse în limba ebraică și publicate ulterior de M. Braunstein-Mebaschan.[4] Schwarzfeld a tradus, de asemenea, în limba română mai multe romane scrise, printre alții, de Sámuel Kohn, Leopold Kompert, Marcus Lehman, Ludwig Philippson, Leopold von Sacher-Masoch.[4] În plus, el a publicat versiuni în limba română ale unor scrieri științifice: articolul Juifs („Evrei”) al lui Isidore Loeb, studiul despre Talmud al lui Arsène Darmesteter și cele două prelegeri cu privire la iudaism ale lui Ernest Renan.[4]

Moartea lui Elias Schwarzfeld a fost marcată printr-un necrolog sub formă de eseu publicat în revista evreiască Mântuirea, care a reprezentat prima contribuție a lui Benjamin Fundoianu în paginile acestui periodic.[2] Fundoianu și-a exprimat admirația pentru unchiul său, pe care l-a apreciat drept „unicul istoric al evreilor din România”, o „arhivă viețuitoare” și luptător pentru „o cauză vitabilă și sfântă”: apărarea drepturilor evreilor.[2] Contribuția lui Schwarzfeld a avut parte de elogii postume și în deceniile ulterioare. Într-un articol publicat în 1999, istoricul literar Z. Ornea a calificat contribuția predecesorului său în domeniul istoriei populației evreiești din România ca „remarcabilă”.[2] În anul 2002 Editura Hasefer a republicat o parte din cercetările istorice ale lui Elias Schwarzfeld într-o antologie editată de istoricul Lya Benjamin: Evreii în texte istoriografice. Antologia include în special o replică apărută postum la studiul Istoria evreilor în țările noastre (1913) al istoricului naționalist etnic român Nicolae Iorga.[6]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Edmond Sincerus, Open Library, accesat în  
  2. ^ a b c d e f Z. Ornea, „Iudaismul în eseistica lui Fundoianu”, în România literară, anul XXXII, nr. 48, 1-7 decembrie 1999. Arhivat în , la Wayback Machine.
  3. ^ a b c d Paul Daniel, „Destinul unui poet”, în B. Fundoianu, Poezii, Editura Minerva, București, 1978, p. 597. OCLC 252065138
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v Isidore Singer, „Schwarzfeld”, în Jewish Encyclopedia, 1906
  5. ^ Măriuca Stanciu, „A Promoter of the Haskala in Romania–Moses GasterArhivat în , la Wayback Machine., în Studia Hebraica I al Universității din București, 2003 Arhivat în , la Wayback Machine.
  6. ^ Evreii în texte istoriografice. Antologie”, în Observator Cultural, nr. 135, septembrie 2002. Arhivat în , la Archive.is