Placebo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Efectul Placebo)
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Placebo (dezambiguizare).

Placebo este un termen utilizat în cercetare pentru a desemna o substanță inactivă sau o procedură utilizată ca element de control în experimente. Efectul placebo este îmbunătățtirea măsurabilă, observabilă sau care se resimte asupra sănătății, care nu se atribuie unui tratament real în desfășurare[1].

Prin extensie, placebo este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia despre care nu a fost demonstrat ca administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate.

Placebo poate fi:

  • placebo inert, când se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru;
  • placebo activ, când se utilizează o pastila cu efecte farmacologice, dar care care nu este considerata de medic ca avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni.

„Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care la momentul administrarii era considerat eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile au aratat lipsa sa de eficienta.

Cuvântul placebo reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere și poate fi tradus stricto sensu prin: voi plăcea, sau, mai liber, voi fi plăcut (agreabil).

Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – și deci poate defini așteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acțiunea utilă, plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. și Necula I., 2002).

Placebo reactiv este persoana care raportează un efect placebo.

Caracterele generale ale efectului placebo:

  • substanța administrată este inertă farmacodinamic;
  • efectul este simptomatic;
  • durata efectului este, de regulă, scurtă;
  • instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanțe farmacodinamice active;
  • acțiune nespecifică.

Efectul placebo poate fi de două feluri:

  1. activ - când apar simptome adverse ce apar și in cazul medicației
  2. inactiv - când nu apar aceste simptome adverse

Fenomenul placebo în context terapeutic[modificare | modificare sursă]

Cuvântul „placebo” a căpătat în timp o asociere directă cu remedii false folosite pentru înșelare sau consolare. Un articol apărut în revista Lancet in anul 1956 (p. 321) concentrează viziunea ce încă persista la acea dată chiar în lumea medicala: placebo era utilizat ca o inșelătorie nedăunătoare, care nu aduce beneficii în tratarea afecțiunii, justificarea utilizării lui fiind „nevoia de a crește încrederea pacienților că se vor însănătoși, atunci când diagnosticul era sigur și nici un tratament eficient nu mai era posibil”.

Articole clinice ca cel al lui Henry Beecher „Puternicul Placebo” (JAMA, 1955) ce sustineau faptul ca placebo poate determina schimbari obiective in functionarea fiziologica, unele dintre acestea putand depasi „ pe cele atribuite actiunilor farmacologice puternice” au influentat perceptia asupra fenomenului „placebo” dar se loveau de lipsa identificarii mecanismelor prin care se putea „comunica” cu corpul. Descoperirea endorfinelor , progresele obtinute de Robert Ader si colegii in conditionarea sistemului imunitar la soareci, dezvoltarea domeniului Psihoneuroimunologiei, teoriile privind rolul expectatiilor (Irving Kirsch) sau a contextului socio-cultural (Arthur Kleinman, Robert Hahn, Daniel Moerman), studiile efectuate de F. Benedetti (placebo analgesia) sau Fuente-Fernandez (efectul placebo si boala Parkinson) au mentinut in cercurile academice interesul pentru subiectul placebo. Dincolo de asimilarea cu o „arta”, cu o forma de vindecare rituala in care cei suferinzi isi structureaza experienta bolii si vindecarii prin simboluri si metafore, „efectul placebo” este un fenomen dinamic, cu multiple variabile, in care factori ca personalitatea, cognitia, conditionarea influenteaza organismul uman prin mecanisme inca putin clarificate. Nu exista un consens in definirea termenilor de „placebo” si „efect placebo”, dar din variatele abordari existente se poate afirma ca „Placebo” este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia despre care nu a fost demonstrat ca administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate. Un exemplu clasic numit „placebo inert” se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru. De asemenea, placebo poate fi si „placebo activ”, cum ar fi o pastila cu efecte farmacologice dar care care nu este considerata de medic ca avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni. „Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care la momentul administrarii era considerat eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile au aratat lipsa sa de eficienta.

Surprinzător pentru o substantă inofensivă, administrarea de placebo poate produce efecte secundare ce pot apare sub forma dependenței de respectivul placebo, în special dacă pacientul ajunge la convingerea interioară că respectivul medicament îi este indispensabil. Placebo imită caracteristici obiective și culturale ale produsului pe care îl reprezintă: el imită relatia doză-răspuns a agentului activ (ex. două pastile placebo au un efect mai bun decât o pastilă, o capsulă mai mare are un efect mai bun decât una mai mică , culoarea pastilei fiind și ea importantă); de asemenea, se pare că injecțiile placebo produc un efect mai bun decât pastilele placebo.

Convingerile pacientului reprezintă un aspect dinamic, activ, semnificativ în cadrul complexului fenomen placebo, acest lucru incurajând ideea că psihoterapia poate beneficia de efectul placebo poate mai mult decât alte terapii. Trebuie subliniat insă că psihoterapia nu este un placebo, o astfel de etichetă putând fi utilizată numai în acele situatii în care procedura psihologică aplicată nu are puterea intrinsecă de a produce un efect dar, cu toate acestea, ea dă rezultate exclusiv pe baza convingerii pacientului că va funcționa.

„Efectul Placebo” consta in efectul fiziologic si psihologic ce determina imbunatatirea starii de santatate a unui pacient in urma adminstrarii unui placebo. Dupa cum sublinia antropologul medical Daniel Moerman (Universitatea din Michigan, Dearborn) „efectul placebo” nu este cauzat de „placebo” ci mai degraba de convingerea, expectatiile sau eventualele conditionari anterioare fata de placebo, adica de semnificatia pe care pacientul o da substantei sau procedurii ce ii este administrata. „Semnificatia raspunsului”reprezinta, dupa cum spunea el, „efectele fiziologice sau psihologice ale semnificatiei in tratamentul afectiunii”. In acest context, rezultatele tratamentului pot fi influentate de stimuli ca limbajul (ce este spus si cum este spus), procedurile (ce este facut si ce explicatii sunt oferite), spatiul in care are loc intalnirea pacient-medic (clinica, spital, etc.), modul in care informatia oferita (verbal si non-verbal) este integrata in istoria personala si in setul de convingeri socio-culturale al pacientului.

Efectul sau mai bine spus efectele produse de diversele forme de placebo sunt inca privite reticient in lumea medicala, ca fiind o „inselatorie” in practica terapeutica si un „zgomot” in cadrul testelor clinice. Dupa cum remarca Anne Harrington (Universitatea Harvard), efectul placebo este considerat simplist ca o fiziologie de nivel secundar care „pluteste asemenea uleiului pe apa”, la suprafata transformarilor fiziologice fundamentale asociate cu tratamentul activ. In realitate, el moduleaza tratamentele active precum si pe cele inactive farmacologic, jucand un rol atat in grupul activ (potentand efectul farmacologic) cat si in grupul de control al testelor clinice. Filozofia simplista fata de „placebo” se reflecta si in reglementarile legale ce incurajeaza un design al testelor clinice care cauta marirea efectelor specifice ale tratamentelor active, nu si a efectului placebo desi in practica terapeutica ambele efecte lucreaza impreuna in beneficiul pacientilor.

„Efectul placebo” nu este sinonim cu „raspunsul placebo”. „Raspunsul placebo” sau „efectul placebo perceput” este orice schimbare ce are loc dupa administrarea unui placebo, schimbare ce se poate datora unor diversi factori (regresia catre medie, tratamente concomitente pe care pacientul nu a precizat ca le urmeaza, cursul natural al bolii, etc.). Adevaratul „efect placebo” este acea portiune din raspunsul placebo ce nu s-ar fi manifestat daca placebo nu ar fi fost administrat. De aceea in testele clinice trebuie sa existe pe langa grupul experimental si grupul-control caruia ii este administrat placebo un al treilea grup „no-placebo” caruia nu ii este administrat nici un tratament. Doar astfel, comparand si rezultatele dintre aceste grupuri, poate fi decis daca exista sau nu un efect placebo real. Din pacate, multe din testele clinice publicate in revistele de specialitate nu au grupul de control „no-placebo”, cu toate ca acest fapt nu este neaparat relevant in testarea eficacitatii noilor tratamente. Cu toate ca ramane in continuare controversata, existenta unui efect placebo in testele clinice capata tot mai multa acceptare, in special in cazul pacientilor cu dureri sau depresie, fapt datorat si progreselor in clarificarea mecanismelor bio-chimice implicate.

Asa cum folosirea placebo ca o modalitate certa de diagnostic pentru a distinge intre afectiunile psihogenice si cele organice poate fi in detrimentul pacientilor deoarece - dupa cum arata cercetarile din ultimii ani - efectul placebo implica mecanisme biochimice reale (cum ar fi rolul endorfinelor in analgezia placebo), tot astfel neinformarea pacientului de faptul ca i se administreaza placebo, pe principiul moral al altruismului medicului si al efectelor potential benefice ale placebo-ului administrat, poate fi chiar periculos. Conceptia conform careia, desi violeaza acordul consimtit, pacientul poate fi inselat in anumite aspecte ”nefundamentale” ale actului terapeutic, pare viabila la nivel abstract insa la nivel practic, cum ar fi in cazul unei erori medicale, poate avea consecinte nedorite suportate in primul rand de pacient. Dupa cum sublinia Sissela Bok de la Harvard School of Public Health, un pacient care realizeaza ca medicul a profitat de increderea sa (cu consecinte asupra sanatatii sale), cu greu va mai avea incredere in cadrele medicale. Acesta este marele pericol ce determina costuri umane si sociale: descoperirea inselarii poate duce la pierderea increderii cu repercusiuni la un moment ulterior, intr-o situatie medicala ce necesita cu adevarat o mare incredere din partea pacientului.

In prezent, in jurnalele peer-review au fost publicate numeroase articole stiintifice dedicate deslusirii mecanismelor complexului fenomen placebo. Paradoxal, despre utilizarea placebo in demersul terapeutic se cunosc putine informatii, in general anecdotice. Aceasta situatie este cauzata de reticienta cadrelor medicale de a aborda deschis subiectul, datorita problemelor etice asociate cu administrarea placebo in absenta acceptului pacientului precum si dificultatii de a distinge intre „afectiune” si „boala”. Pentru multi medici, „afectiunea” este ceea ce medicul vede si gaseste, iar „boala” este ceea ce pacientul simte ca suferinta. Afectiunea este ulcerul la stomac, boala este dispepsia pe care el o poate aduce. Nu este insa usor sa diferentiezi intre „afectiune” si „boala” datorita granitei neclare intre probleme „organice” si „functionale”. Un factor ce creste poate frecventa administrarii de placebo de catre medic, pe langa ideea ca se adreseaza astfel „bolii”, il constituie climatul medical din prezent, caracterizat de numarul tot mai mare de pacienti (ce implicit limiteaza atentia pe care medicul o poate acorda fiecaruia) si de solicitarile acestora pentru mai multa medicatie (chiar atunci cand sunt informati ca aceasta nu este necesara).

Analgezia indusa prin placebo s-a descoperit ca activeaza in unele circumstante sisteme endogene opioide, inclusiv prin activarea anumitor regiuni ale creierului. Desi sistemele opioide endogene nu sunt singurele mecanisme implicate in analgezia placebo, putine detalii se cunosc despre raspunsul placebo mediat nonopioid, cum ar fi expunerea la un medicament ca ketorolac. Unul dintre cercetatorii care s-a remarcat prin studierea acestor aspecte este Fabrizio Benedetti (Universitatea Turin, Departamentul de neurostiinte, Italia), cercetarile sale aducand dovezi in favoarea existentei unor mecanisme fiziologice activate de factorii psihologici implicati in efectul placebo. Alti cercetatori au demonstrat ca influenta efectului placebo se extinde si asupra sistemul imunitar, endocrin, respirator, cardiovascular, asupra dependentei, anxietatii, depresiei, Parkinson-ului. Factorii psihologici sunt probabil „vinovati” ca determina indivizii sa raspunda deseori –intr-o masura variabila - printr-un efect placebo la pastile cu zahar administrate dar nu si la zaharul ce se gaseste in mancarea pe care o consuma zilnic. Analiza sistematica a studiilor efectuate privind efectul clinic provocat de culoarea pastilelor administrate (medicamente active, nu placebo) arata ca perceptiile oamenilor inflenteaza sanatatea: albastru este vazut ca „depresiv” iar culoarea portocaliu si rosu ca „stimulante” (De Craen si colegii – BMJ, 1996). Spre exemplu, inainte de operatie, pentru linistire, barbatii se pare ca prefera pastile portocalii in vreme ce femeile prefera pe cele albastre. Intr-un studiu italian al efectelor sedative pe care pastilele inerte le au, s-a constatat ca pastilele albastre provoaca efecte sedative la femei (probabil datorita asocierii cu vesmantul Fecioarei Maria, o figura considerata protectoare de catre multe femei italiene) in vreme ce la barbati are efect stimulat (probabil datorita asocierii cu culoarea echipei nationale de fotbal a Italiei).

Capata tot mai multa credibilitate ideea ca circuitele neurobiologice implicate in efectul placebo sunt activate prin subtila influenta a experientei de viata pozitionata in cadrul contextului cultural. Biroul medicului sau spitalul, asemenea unui locas religios, se caracterizeaza prin existenta unui scenariu ce deriva din cutumele locului si care ii „spune” pacientului cum sa se comporte, cum sa „traiasca” respectiva experienta si ce sa astepte de la ea. Astfel, stimulii contextuali si sociali pot determina aparitia mai multor efecte placebo ce influenteaza starea fiziologica a pacientului prin mecanisme diferite. Astfel de efecte au loc uneori chiar in absenta administrarii unui medicament placebo – fara valoare demonstrata ca ar imbunatati starea de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate (cum ar fi vederea unei siringi intr-un context terapeutic).

In medicina moderna, „afectiunea” de care sufera un pacient este privita deseori ca un obiect exterior cu o marginala semnificatie si implicatie psihologica pentru respectivul, minimalizandu-se relevanta trairilor pe care ea le determina si modul cum sunt acestea procesate in vederea gasirii unui sens mai larg experientei de inbolnavire (sens ce tine de fragilitatea vietii, de pacat, vinovatie, etc.). Intalnirea terapeutica intre medic si pacient este insa permanent marcata de simboluri culturale. Convingerea ca medicii inteleg problema de sanatate cu care se confrunta si ca ei detin solutia vindecarii sau a alinarii suferintei, poate conduce la o expectatie crescuta din partea pacientilor. Aceasta expectatie, daca este dublata de increderea in terapeutul respectiv, in reputatia sa cladita pe succese anterioare, in empatia si entuziasmul pe care acesta le emana mai ales non-verbal, contribuie uneori la vindecare prin declansarea mecanismelor biochimice implicate in efectul placebo.

Medicul, prin preconditionarile socio-culturale ce actioneaza asupra pacientilor, poate beneficia de o persuasiune crescuta, utila in prezentarea unei explicatii pacientului vis-a-vis de situatia in care se afla, de etapele ce trebuie urmate pana la vindecare. Halatul alb si stetoscopul raman însemne ale obligatiei asumate de medic de a face tot ce este posibil pentru vindecarea pacientului. O astfel de persuasiune nu trebuie insa sa priveze pacientul de dreptul sau de a participa la deciziile medicale ce il privesc. Un pacient care percepe situatia sanatatii sale ca fiind controlabila, desi de multe ori este speriat sau depasit de evenimente, va accepta sa respecte cu strictete instructiunile medicale si va sprijini astfel procesul de vindecare. A limita explicatiile catre pacient la afirmatii seci gen „placebo functioneaza numai daca tu crezi in el”, desi reflecta o realitate complexa (marcata de conditionari si expectatii inconstiente), poate declansa conflicte interioare puternice la un pacient ce se simte deja vulnerabil in fata bolii; pacientul doreste sa transfere pe cat posibil in exterior responsabilitatea vindecarii iar o astfel de veste fara explicatii suplimentare pune o presiune prea mare pe umerii sai, inducandu-i un sentiment de responsabilitate pentru viata sa pe care la acel moment nu si-l poate asuma. De asemenea, acest gen de abordare ii poate crea pacientului impresia falsa ca este o problema de vointa declansarea efectul placebo, cand de fapt aspectul emotional pare sa primeze. Administrarea placebo in mod etic presupune luarea in considerare a relatiei existente intre medicul si pacientul respectiv, a importantei ritualului terapeutic, a convingerilor generale ale pacientului privind boala si moartea, privind corpul si mecanismele de vindecare, a influentei membrilor familiei in procesul placebo.

Din pacate, nu exista studii academice semnificative despre utilizarea terapeutica a placebo in Romania. Conform unui studiu („Placebo medication use in patient care: a survey of medical interns” -Berger JT, West J Med,1999), doar 64% din medicii rezidenti americani chestionati (provenind de la 28 facultati de medicina) stiau detalii despre utilizarea placebo in demersul terapeutic. Ingrijorator este faptul ca mai mult de jumatate din medicii rezidenti considerau ca administrarea de placebo este un test folositor pentru a avea certitudinea existentei unei dureri cu cauza organica desi intr-un manual de farmacologie apreciat (Goodman and Gilman’s the Pharmacologic Basis of Therapeutics, Pergamon Press, 1990) se preciza ca „reducerea/eliminarea sau nu a simptomelor dupa administrarea unui placebo nu constituie o baza de incredere pentru a determina daca simptomele au origine psihogenica sau somatica”. Este foarte putin probabil ca un studiu similar sa releve o situatie mai buna in Romania, avand in vedere atentia redusa acordata acestui complex fenomen in manualele utilizate in cadrul facultatilor de medicina romanesti. „Efectul Placebo” consta in efectul fiziologic si psihologic ce determina imbunatatirea starii de santatate a unui pacient in urma adminstrarii unui placebo. Dupa cum sublinia antropologul medical Daniel Moerman (Universitatea din Michigan, Dearborn) „efectul placebo” nu este cauzat de „placebo” ci mai degraba de convingerea, expectatiile sau eventualele conditionari anterioare fata de placebo, adica de semnificatia pe care pacientul o da substantei sau procedurii ce ii este administrata. Vezi FENOMENUL PLACEBO IN CONTEXT TERAPEUTIC (link placebo).

În dicționarul medical, acest fenomen este atributul acordat oricărui medicament prescris unui bolnav în scopul de a-i face plăcere mai degrabă decât a-i fi util. Acest medicament poate fi o substanță de formă farmaceutică, dar neutră din punct de vedere farmaco-dinamic, folosită în scop terapeutic experimental.

Prima substanță folosită ca Placebo este apa, numită pretențios aqua simplex, acțiunea sa se bazează pe prestigiul profesional al medicului ce prezenta acest medicament ca fiind foarte bun. Odată cu creșterea nivelului sociocultural al pacienților ei nu au mai putut fi păcăliți ușor, de aceea apa a trebuit să fie sterilizată, îmbuteliată în fiole și administrată.

Substanțe de acest fel au fost folosite în continuare în lumea medicală. În 1945 s-a folosit în scopul ameliorării stării clinice a pacienților, au fost lansate primele antibiotice (solicitarea streptomicinei depășind cu mult stocurile). În secțiile de ftiziologie se administra streptomocină doar celor cărora li se prognoza o posibilă ameliorare, celorlalți administrânduli-se o substanță Placebo. Starea ambelor categorii de pacienți s-a ameliorat, vindecarea producându-se doar la cei ce au beneficiat de tratament cu antibiotice. În 1953 substanțele Placebo au fost folosite și în psihiatrie, atunci lansându-se și primul neuroleptic –clorpromazină. Din cauza cantității reduse, medicamentul era distribuit doar pacienților cu indicație clinică majoră, celorlalți fiindu-le administrată substanță Placebo, efectele fiind similare la toți pacienții.

Efectul Placebo a mai fost folosit în tratarea crizelor Charcot, ca și în cazul isteriilor funcționale. În urma injecțiilor cu apă distilată, simptomele dispăreau pentru o anumită perioadă de timp. Astăzi se folosesc mai rar aceste metode de tratament.

Efectul Placebo a început să fie studiat științific pentru a i se găsi valoarea. În ultimii ani substanțele Placebo au ajuns să fie utilizate pentru controlul comparativ al eficacității produselor farmacologice. Numeroase substanțe psihotrope, care urmau să fie lansate în circuitul medical nu puteau fi verificate și validate sub raport farmacodinamic decât prin comparație cu alte substanțe incerte din punct de vedere farmacologic și administrate în paralel.

Factorii de care depinde fenomenul Placebo sunt:

  • Bolnavul – studiile au arătat că unele persoane răspund prin manifestări clinice la administrarea unor substanțe neutre (persoanele placebosensibile sau placeboreactive reprezintă 1/3 din totalul populației). Alte persoane nu prezintă nici un fel de manifestări clinice la administrarea substanțelor Placebo, ele fiind numite persoane placebononreactive și reprezintă 2/3 din populație.

În cazul persoanelor ce răspund la substanțele Placebo, unele reacționează favorabil, în sensul că se simt bine, alte reacționează negativ. Diferențele dintre persoane nu sunt neapărat structurale, nu țin de structurile de personalitate ci sunt conjuncturale (o persoană poate fi placeboreactivă într-o zi și placebononreactivă peste câteva săptămâni sau invers). Totuși, prin administrarea unor tehnici proiective și a unor teste de personalitate s-a constatat că trăsături de personalitate cum ar fi: extroversia, sociofilia, sugestibilitatea, conformismul, corelează cu un grad crescut de reactivitate la substanțele Placebo, în timp ce alte trăsături ca: introversia, sociofobia, rigiditatea, suscepti-bilitatea și neîncrederea se opun apariției fenomenului Placebo, corelând cu apariția unor reacții nonplacebo.

S-a demonstrat că femeile răspund pozitiv, mai intens și în număr mai mare decât bărbații. Copiii și adolescenții răspund mai puțin la fenomenul Placebo, pentru că apariția acestui fenomen se bazează pe încrederea pacientului în pregătirea profesională a medicului. De aceea fenomenul se manifestă frecvent la persoanele vârstnice. Indiferent de vârsta pacientului și de investiția sa afectivă în medic și medicament, efectul Placebo cunoaște o diminuare progresivă cu fiecare nouă administrare.

  • Boala – cercetările au demonstrat că efectul vizează indirect boala, substanțele acționând asupra simptomelor și nu asupra etiopatogenezei.

În afecțiunile cu un grad mai mare de subiectivitate, adică în afecțiunile psihogene, substanțele Placebo obțin efecte mai bune iar în afecțiunile cu un nivel mai încet de organicitate efectul este redus. Cea mai mare frecvență de reacție se întâlnește în cazul durerilor (cefalee, miolgii) care sunt reversibile. Beneficiul produs în cazul durerilor de o substanță Placebo este echivalent cu efectul unui analgezic.

În psihopatologie procentul cel mai mare de ameliorare prin fenomenul Placebo se înregistrează în manifestările somatoforme hipocondrice și în simptome ca: anxietatea, depresia exogenă, insomnia și astenia. În general întreaga fenomenologie neurotică se poate ameliora prin administrarea substanțelor Placebo, cu amendamentul că în patologia neurotică efectul Placebo este invers proporțional cu intensitatea manifestărilor clinice, cu durata bolii și cu cantitatea de medicamente primite anterior. Efectul Placebo este mai intens în cazul nevrozelor decât în cel al psihozelor. În cadrul nevrozelor, fenomenul se manifestă mai intens în nevroze mai puțin structurate, cum ar fi cel anxios-depresive și mai slab în nevrozele cronice de lungă durată și în nevroze structurate (nevrozele conversive).

  • Terapeutul și relația sa cu pacientul – o relație pozitivă între cei doi întărește efectul Placebo și invers. Efectul terapeutic al substanței depinde nu numai de încrederea pacientului în medicamente ci și de încrederea medicului în substanța administrată.
  • Forma farmaceutică a medicamentului – observațiile clinice au arătat că:

a) substanțele administrate sub formă de injecții sunt mai eficiente decât cele administrate oral. b) substanțele administrate intravenos sunt mai eficiente decât cele administrate intramuscular. c) pilulele au un efect Placebo mai puternic decât soluțiile, iar acestea sunt mai puternice decât tabletele. d) substanțele colorate sunt mai eficiente decât celelalte. e) substanțele sapide și mai ales cele amare sunt mai eficiente.

  • Spitalizarea – prestigiul științific al unității medicale, dotarea spitalului cu mijloace moderne, pregătirea profesională și renumele celor ce lucrează acolo, sporesc fenomenul Placebo.

Efectul Placebo însoțește orice act terapeutic, el nu se limitează doar la acțiunea unei substanțe farmacologice, ci la orice diferență între rezultatul așteptat și rezultatul obținut de un medicament.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Pagina cuprinde text din articole publicate în revistele Viața Medicală (8 si 22 august 2008) și Pharma Business (noiembrie 2008). Textul a fost eliberat de autorul său sub licența GNU pentru documentație liberă.

Legături externe[modificare | modificare sursă]