Sari la conținut

Educația în Norvegia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Educația în Norvegia este obligatorie pentru toți copiii cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani. Școlile sunt de obicei împărțite în două divizii: școala primară și școala secundară inferioară.[1] Majoritatea școlilor din Norvegia sunt municipale, unde guvernele locale finanțează și gestionează administrația. Școlile primare și secundare inferioare sunt disponibile gratuit pentru toți cetățenii norvegieni ca un drept garantat.[1]

După finalizarea învățământului primar și secundar inferior, elevii au dreptul să se înscrie în învățământul secundar superior, care îi pregătește fie pentru învățământul superior, fie pentru studii de formare profesională.[2]

Anul școlar în Norvegia se desfășoară de la jumătatea lunii august până la sfârșitul lunii iunie a anului următor. Vacanța de Crăciun, de la mijlocul lunii decembrie până la începutul lunii ianuarie, împarte în mod tradițional anul școlar norvegian în două semestre. În prezent, al doilea semestru începe în ianuarie.

Istoria educației în Norvegia

[modificare | modificare sursă]

La scurt timp după ce Norvegia a devenit arhiepiscopie în 1153, au fost înființate școli catedrale pentru educarea clerului în Trondheim, Oslo, Bergen și Hamar.

După Reforma norvegiană din 1537, în urma unificării cu Danemarca în cadrul statului Danemarca-Norvegia, școlile catedrale au fost transformate în școli latine, iar toate orașele-târg au fost obligate să dețină o astfel de instituție.[3]

În 1736, învățarea cititului a devenit obligatorie pentru toți copiii, însă implementarea efectivă a fost realizată abia câțiva ani mai târziu, odată cu apariția școlilor ambulatorii (omgangsskoler). În 1827 a fost introdusă folkeskole („școala poporului”), o formă de învățământ primar care a devenit obligatorie timp de șapte ani în 1889 și de nouă ani în 1969. În anii 1970 și 1980, sistemul folkeskole a fost desființat și înlocuit cu grunnskole („școala de bază”).[4]

Regiunile tradițional mai sărace, precum Finnmark și Hedmark, prezintă cea mai mare proporție de locuitori care au absolvit doar învățământul primar obligatoriu, cu procente de până la 38%.[5]

În conformitate cu Legea privind școlile independente din 2003, școlile private au devenit legale în Norvegia.[6] Totuși, acestea sunt relativ puține în comparație cu școlile publice. Școlile private trebuie să utilizeze un curriculum recunoscut la nivel internațional sau să adopte o abordare alternativă – religioasă ori pedagogică.[7] Ele trebuie să fie aprobate de stat, sunt puternic subvenționate și nu pot selecta elevii pe criterii subiective, precum abilitățile sau inteligența.[8]

Educația în prezent

[modificare | modificare sursă]

Sistemul educațional norvegian este structurat în trei niveluri: școala primară (barneskole, 6–12 ani), școala secundară inferioară (ungdomsskole, 13–16 ani) și școala secundară superioară (videregående skole, 16–19 ani). Primele două niveluri sunt obligatorii și sunt denumite colectiv grunnskole („școala de bază”).

O școală primară în Norvegia

Școala primară (barneskole, clasele 1–7, vârsta 6–12)

[modificare | modificare sursă]

În primul an de școală primară, elevii își petrec cea mai mare parte a timpului participând la jocuri educative și învățând structuri sociale de bază, alfabetul, aritmetica elementară, precum și noțiuni introductive de limba engleză. În clasele 2–7, programa include matematică, engleză, științe, religie (acoperind atât creștinismul, cât și alte religii), estetică și muzică. Începând cu clasa a cincea sunt introduse geografiea, istoriea și studii sociale. La acest nivel nu se acordă note oficiale, însă profesorii oferă evaluări descriptive, comentarii și, uneori, note neoficiale pe teste. Există și evaluări introductive pentru identificarea elevilor care necesită sprijin educațional suplimentar.

Școala secundară inferioară (ungdomsskole, clasele 8–10, vârsta 13–16)

[modificare | modificare sursă]

La intrarea în școala secundară inferioară, elevii încep să fie evaluați prin note oficiale. Rezultatele acestora, împreună cu localizarea geografică, influențează admiterea la școala secundară superioară. Din clasa a opta, elevii pot alege un curs opțional (valgfag) și o limbă străină, de obicei germană, franceză sau spaniolă, ori studii suplimentare de engleză sau norvegiană. În urma reformei educaționale din 2006, elevii pot alege și cursuri opționale practice precum arbeidslivsfag sau studii de orientare profesională.[9]

Elevii pot susține examenul final de clasa a zecea la o materie înainte de termen, cu condiția să primească o scutire oficială de la continuarea studiilor la acea disciplină.[10]

În 2009, elevii norvegieni de 15 ani au obținut rezultate superioare mediei țărilor scandinave în cadrul Programului PISA al OCDE, înregistrând progrese semnificative față de 2006. Totuși, în domeniul matematicii, primii 10% dintre elevi au rămas cu aproximativ trei ani în urma celor mai performanți elevi din Shanghai.[11]

Școala secundară superioară (videregående skole, clasele VG1–VG3, vârsta 16–19)

[modificare | modificare sursă]

Învățământul secundar din Norvegia se bazează în principal pe școli publice. În 2007, 93% dintre elevii din învățământul secundar superior frecventau școlile publice.[12] Până în 2005, legislația norvegiană considera școlile secundare private ilegale, cu excepția cazului în care ofereau o alternativă religioasă sau pedagogică. Astfel, singurele școli private existente erau școlile religioase (creștine), Steiner/Waldorf, Montessori și Danielsen⁠(no)[traduceți]. Primele licee private standard au fost deschise în toamna anului 2005. Videregående skole este echivalentul liceului.

Începând cu anul 2017, rata de absolvire a videregående skole era de 73%.[13]

Înainte de 1994, existau trei ramuri distincte ale învățământului secundar superior: generală (limbi, istorie etc.), comercială (contabilitate etc.) și profesională (electronică, tâmplărie etc.). Reforma liceului din 1994 („Reforma 94”) a fuzionat aceste ramuri într-un singur sistem. Printre obiectivele reformei s-au numărat asigurarea unei baze suficiente de studii generale pentru eligibilitatea la învățământul superior și facilitarea transferului între filiere fără pierderi semnificative de credite.[14]

De la introducerea reformei Kunnskapsløftet („ridicarea cunoștințelor”) în toamna anului 2006, elevii pot aplica fie pentru o cale de studii generale (studieforberedelse), fie pentru o cale de studii profesionale (yrkesfag). Fiecare dintre aceste căi include mai multe orientări. Liceele oferă, de regulă, atât programe teoretice, cât și profesionale.[15]

Studiile profesionale urmează de obicei modelul „2+2”: doi ani de formare școlară urmați de doi ani de ucenicie într-o întreprindere sau instituție publică. Ucenicia este împărțită într-un an de formare și un an de muncă productivă. Unele programe sunt integral școlare, iar altele includ trei ani de ucenicie în loc de doi.[15]

Reforma a impus integrarea tehnologiei informației în educație, iar multe județe oferă elevilor laptopuri gratuit sau contra unei sume modice. Totodată, Kunnskapsløftet a îngreunat schimbarea cursurilor opționale în anii al doilea și al treilea ai filierei teoretice.

Elevii care finalizează liceul sunt denumiți russ⁠(d) și sărbătoresc adesea absolvirea prin festivități organizate cu câteva săptămâni înaintea examenelor finale.

Educatori din școlile norvegiene

[modificare | modificare sursă]

Titlurile educatorilor variază în funcție de nivelul de calificare:

  • Învățător preșcolar (førskolelærer sau barnehagelærer) – angajați în grădinițe și în primele clase ale școlii primare; necesită diplomă de licență.
  • Profesor adjunct (adjunkt) – predau în principal în școala secundară inferioară; necesită diplomă de licență într-o disciplină și un an de formare pedagogică.
  • Conferențiar (lektor) – predau în învățământul secundar superior; necesită diplomă de master și formare pedagogică, având o abordare mai academică a predării.[16]

Învățământ superior

[modificare | modificare sursă]

Învățământul superior cuprinde toate studiile care depășesc nivelul secundar superior. Admiterea necesită, de regulă, obținerea certificatului de competență generală pentru studii universitare (generell studiekompetanse). Calitatea este asigurată de Agenția Norvegiană pentru Asigurarea Calității în Educație (NOKUT).

Educație specială

[modificare | modificare sursă]

Educația specială este integrată în mare parte în școlile obișnuite, în conformitate cu politica de incluziune adoptată începând cu anii 1970. Elevii care nu pot beneficia de predarea standard au dreptul la educație specială.[17]

Notare

[modificare | modificare sursă]

Norvegia utilizează mai multe sisteme de notare. La nivelurile inferioare se folosește o scară de la 1 la 6, unde 6 este nota maximă. La nivel universitar a fost utilizată anterior o scară de la 1,0 la 6,0, fiind ulterior introdus sistemul Bologna.

Examene

[modificare | modificare sursă]

Diploma de absolvire a liceului include note acordate de profesori și, în unele cazuri, note obținute la examene selectate aleatoriu (trekkfag).[18]

Programul academic

[modificare | modificare sursă]

Anul universitar începe la mijlocul lunii august și este împărțit în două semestre. Elevii beneficiază de vacanțe de vară, de Crăciun, de toamnă, de iarnă și de sărbători naționale, inclusiv 17 mai.[19]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 „General information about education in Norway”. Nokut (în engleză). Accesat în .
  2. ↑ „General information about education in Norway”. Nokut (în engleză). Accesat în .
  3. ↑ Aamodt, Per (). „A New Deal for Norwegian Higher Education?”. European Journal of Education. 25 (2): 171–185. doi:10.2307/1503087. JSTOR 1503087.
  4. ↑ Cultice, Wendell (). „The School System of Norway”. The Clearing House. 42 (2): 119–121. doi:10.1080/00098655.1967.11477461. JSTOR 30183285.
  5. ↑ „Her bor de med høyest utdanning”. Arhivat din original la . Accesat în .
  6. ↑ „The Independent Schools Act”. Government.no (în engleză). . Accesat în .
  7. ↑ „Norway | Eurydice”. eurydice.eacea.ec.europa.eu. Accesat în .
  8. ↑ „Act relating to independent schools (The Independent Schools Act) - Lovdata”. lovdata.no. Accesat în .
  9. ↑ Levatino, Antonina; Ferrer-Esteban, Gerard; Verger, Antoni (mai 2024). „Unveiling teachers' work preferences: A conjoint experiment on the implications of school governance reform across three countries”. Teaching and Teacher Education. 146: 104631. doi:10.1016/j.tate.2024.104631.
  10. ↑ „§ 2-1 - Mulighet for å avlegge eksamen før 10. trinn”. Arhivat din original la . Accesat în .
  11. ↑ „PISA – Programme for International Student Assessment”. Arhivat din original la . Accesat în .
  12. ↑ „Statistics Norway: Upper secondary school students by type of study and school ownership”. Statistisk Sentralbyrå⁠(d).
  13. ↑ „Aldri har så mange fullført videregående skole”. .
  14. ↑ Johnson, Palmer (). „The Norwegian System of Public Secondary Education”. The School Review⁠(d). 44 (8): 608–614. doi:10.1086/439985. JSTOR 1080362.
  15. 1 2 „TVET in Norway”. UNESCO-UNEVOC. . Accesat în .
  16. ↑ Nordland, Eva (). „Teacher Training for Norwegian Schools”. International Review of Education. 15 (1): 65–74. doi:10.1007/BF01428142. JSTOR 3442072.
  17. ↑ Befring, Edvard (). „Special Education in Norway”. International Journal of Disability, Development and Education. 37 (2): 125–136. doi:10.1080/0156655900370205.
  18. ↑ Tveit, Sverre (). „Educational assessment in Norway”. Assessment in Education. 21 (2). doi:10.1080/0969594X.2013.830079.
  19. ↑ „世界の学校を見てみよう！ ノルウェー”. Accesat în .

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Materiale media legate de educația în Norvegia la Wikimedia Commons Autoritățile oficiale

Rapoartele organizațiilor internaționale

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Educația_în_Norvegia&oldid=17407677