Sari la conținut

Drept penal internațional

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg a fost prima jurisdicție care a aplicat în mod expres dreptul penal internațional.

Dreptul penal internațional este o ramură a dreptului internațional public care are ca obiect interzicerea unor categorii de conduite considerate, în mod obișnuit, drept atrocități grave și asigurarea răspunderii penale individuale a persoanelor care le săvârșesc. Infracțiunile fundamentale reglementate de dreptul internațional sunt genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanității și crima de agresiune.

Dreptul internațional clasic reglementează raporturile, drepturile și obligațiile statelor. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Statutul Tribunalului Militar Internațional și procesele de la Nürnberg au produs o transformare majoră a dreptului internațional prin aplicarea directă a normelor sale asupra indivizilor – în special liderilor învinși ai Germaniei naziste. Prin aceasta, s-au consacrat răspunderea penală individuală în dreptul internațional și înlăturarea imunității absolute a conducătorilor pentru comiterea crimelor internaționale, marcând astfel constituirea dreptului penal internațional ca domeniu autonom.

După o lungă perioadă de stagnare, dreptul penal internațional a fost reactivat în anii 1990 ca răspuns la crimele comise în conflictele armate din fosta Iugoslavie și genocidul din Rwanda. În acest context, Consiliul de Securitate al ONU a instituit două jurisdicții penale internaționale ad hoc: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII/ICTY) și Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (TPIR/ICTR). Aceste tribunale au demonstrat fezabilitatea și necesitatea unui sistem permanent de justiție penală internațională.

Aceste evoluții au culminat cu adoptarea, în 1998, a Statutului de la Roma, care a instituit Curtea Penală Internațională (CPI/ICC) – prima jurisdicție penală internațională permanentă competentă să judece cele mai grave crime ce afectează comunitatea internațională în ansamblu. Statutul a intrat în vigoare în 2002, moment din care Curtea a devenit operațională. În contrast cu tribunalele ad hoc, CPI are vocație universală, un caracter permanent și urmărește consolidarea unui sistem durabil de prevenire și sancționare a crimelor internaționale.

Context

[modificare | modificare sursă]

Dreptul penal internațional este cel mai adecvat înțeles ca o reacție instituționalizată a comunității internaționale în fața celor mai grave atrocități. Prin natura și finalitatea sa, nu este conceput pentru elaborarea distincțiilor fine și nuanțate caracteristice dreptului intern, întrucât o asemenea abordare ar dilua accentul pus pe atrocitățile de mare amploare care „șochează conștiința umanității”. Această particularitate generează deosebiri semnificative între sistemele juridice, în special în privința conceptului de intenție juridică.[1]

O distincție fundamentală, consacrată în doctrină, este aceea dintre crimele internaționale, care atrag răspunderea penală individuală, și infracțiunile internaționale ale statelor, care angajează răspunderea internațională a statului. Noutatea esențială introdusă după 1945 constă în recunoașterea caracterului autonom al răspunderii penale individuale în dreptul internațional.

Istorie

[modificare | modificare sursă]

Deși anumite antecedente ale dreptului penal internațional pot fi identificate înainte de Primul Război Mondial, abia după încheierea acestuia a fost concepută constituirea unui tribunal penal internațional propriu-zis. Tratatul de la Versailles prevedea instituirea unui tribunal internațional pentru judecarea lui Wilhelm al II-lea al Imperiului German; în practică însă, Kaiserul a obținut azil în Regatul Țărilor de Jos, iar tribunalul nu a mai fost constituit.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Puterile Aliate au instituit un tribunal penal internațional pentru judecarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității comise de Germania nazistă și Japonia imperială. Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg și-a început activitatea în 1945 și a pronunțat hotărârile la 30 septembrie / 1 octombrie 1946. Un tribunal analog, Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient, a funcționat între 1946 și 1948 pentru judecarea responsabililor japonezi pentru crime de război.

În urma reînvierii conflictelor armate în anii 1990, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a instituit Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII/ICTY) în 1993 și Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (TPIR/ICTR) în 1994.[2][3] Aceste tribunale ad hoc au demonstrat fezabilitatea unui sistem jurisdicțional penal internațional și au subliniat necesitatea unei instanțe permanente. În paralel, Comisia de Drept Internațional a început, în 1993, lucrările pregătitoare privind crearea unei astfel de instituții.

În 1998, în cadrul conferinței diplomatice de la Roma, a fost adoptat Statutul de la Roma, prin care a fost instituită Curtea Penală Internațională (CPI/ICC), prima jurisdicție penală internațională permanentă. Deși nu beneficiază de universalitate de facto, CPI are vocație universală și reprezintă elementul central al arhitecturii moderne a justiției penale internaționale. Curtea și-a început activitatea operațională prin emiterea primelor mandate de arestare în 2005. Pe lângă tribunalele ad hoc și CPI, anumite instanțe, precum Curtea Specială pentru Sierra Leone, constituie modele hibride, combinând norme de drept internațional penal cu dispoziții de drept intern.

De-a lungul evoluției sale, unele tribunale penale internaționale au fost criticate pentru încălcarea principiului legalității nullum crimen sine lege, fie prin aplicarea retroactivă a normelor penale internaționale, fie prin definirea insuficient de precisă a elementelor constitutive ale crimelor. Aceste critici evidențiază tensiunea dintre aspirația la realizarea unei justiții materiale și necesitatea respectării stricte a principiului legalității.[4] În doctrină, crimele internaționale sunt frecvent asociate cu încălcarea unor norme imperative de drept internațional (jus cogens) și a unor obligații erga omnes, ceea ce justifică interesul comunității internaționale în ansamblu pentru prevenirea și sancționarea lor.

Surse ale dreptului penal internațional

[modificare | modificare sursă]

Dreptul penal internațional este o subramură a dreptului internațional public, iar sursele sale sunt cele care compun dreptul internațional în ansamblu. Enumerarea clasică a acestor surse se regăsește la articolul 38 alineatul (1) din Statutul Curții Internaționale de Justiție (1946) și include tratatele internaționale, dreptul internațional cutumiar și principiile generale de drept, precum și, cu valoare subsidiară, jurisprudența și doctrina juriștilor de autoritate. Statutul de la Roma, actul constitutiv al Curții Penale Internaționale, prevede un set de surse analog, dar nu identic, adaptat particularităților jurisdicției penale internaționale contemporane. Prin structura și conținutul său, Statutul constituie un regim penal internațional complet, întrucât cuprinde definirea crimelor internaționale, procedura penală aplicabilă, arhitectura instituțională și normele privind cooperarea judiciară internațională.

Normele aplicabile unei cauze depind de natura organului jurisdicțional competent. Instanțele naționale pot aplica drept intern, drept internațional sau o combinație a celor două, în funcție de competența conferită prin legislația relevantă. Jurisdicțiile internaționale, în schimb, sunt guvernate de statutele lor constitutive, care determină aplicarea dreptului internațional, a dreptului intern sau a ambelor, în măsura în care această competență le este atribuită. Un exemplu semnificativ îl constituie Curtea Specială pentru Sierra Leone, care a integrat norme de drept internațional penal și dispoziții ale dreptului intern al statului gazdă.[5]

Crimele internaționale fundamentale

[modificare | modificare sursă]

Crimele internaționale fundamentale sunt crimele de război, genocidul, crimele împotriva umanității și crima de agresiune. Acestea sunt, de regulă, corelate cu încălcarea unor norme imperative de drept internațional (jus cogens) și a unor obligații erga omnes, ceea ce justifică interesul comunității internaționale în ansamblu pentru prevenirea și reprimarea lor. Caracterul lor grav a determinat consacrarea unor regimuri jurisdicționale speciale, inclusiv competența Curții Penale Internaționale.

Crima de război reprezintă o încălcare gravă a normelor dreptului internațional umanitar, cuprinzând tratatele și regulile cutumiare aplicabile conflictelor armate, și atrage răspunderea penală individuală pentru fapte comise în legătură cu un conflict armat. Printre aceste fapte se numără uciderea intenționată, tortura, violul, luarea de ostatici dintre persoanele protejate, distrugerea nejustificată a bunurilor civile protejate, utilizarea perfidiei și jefuirea. Pentru persoanele care dețin funcții în structura de comandă, răspunderea poate rezulta din ordonarea sau încercarea de a ordona omoruri în masă – inclusiv genocid sau epurare etnică împotriva persoanelor protejate – din refuzul acordării de cruțare după predare, din recrutarea, înrolarea sau utilizarea copiilor sub vârsta de 15 ani în forțele armate sau în grupări armate, precum și din nerespectarea principiilor de proporționalitate și necesitate militară. În dreptul internațional umanitar se disting încălcările grave ale Convențiilor de la Geneva, care constituie un subset particular al crimelor de război și atrag obligații de reprimare universală, fără ca toate crimele de război să intre în această categorie.[6]

Genocidul constă în distrugerea intenționată, în totalitate sau în parte, a unui grup uman. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 1948 definește genocidul ca oricare dintre cele cinci acte comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios. Aceste acte sunt uciderea membrilor grupului, provocarea de vătămări corporale sau mintale grave, impunerea de condiții de existență care să ducă la distrugerea fizică a grupului, adoptarea de măsuri destinate împiedicării nașterilor în cadrul grupului și transferul forțat al copiilor grupului către un alt grup. Faptele vizează persoane identificate prin apartenența reală sau presupusă la grupul protejat, iar nu în mod aleatoriu.[7][8] Genocidul se distinge de celelalte crime internaționale prin cerința unei intenții specifice (dolus specialis), îndreptată spre anihilarea grupului în întregime sau în parte – un element mental care nu este solicitat în cazul crimelor împotriva umanității sau al crimelor de război. În formele sale de mare amploare, genocidul este considerat expresia extremă a răului uman și poate fi comis în contexte variate, inclusiv împotriva persoanelor care nu sunt protejate de dreptul internațional umanitar.[9]

Crimele împotriva umanității sunt acte criminale comise pe scară largă sau în mod sistematic de către un stat sau o autoritate de facto și care aduc o atingere gravă drepturilor fundamentale ale omului. Aceste crime nu presupun existența unui conflict armat[10] și se disting prin caracterul lor generalizat sau instituționalizat, nu prin acte izolate ale unor indivizi.[11] Ele necesită existența unui atac îndreptat împotriva unei populații civile, desfășurat în conformitate cu o politică a statului sau a unei autorități de facto, ori cu tolerarea acesteia. Ca și genocidul, crimele împotriva umanității pot fi comise împotriva persoanelor care nu îndeplinesc criteriile de persoane protejate în sensul dreptului internațional umanitar. Standardul universal al drepturilor omului, enunțat în Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), a oferit un cadru conceptual esențial pentru definirea și dezvoltarea acestor crime. Ele au făcut obiectul urmăririi penale atât în fața instanțelor internaționale, precum Curtea Penală Internațională, cât și în fața jurisdicțiilor naționale.

Crima de agresiune constă în planificarea, pregătirea, inițierea sau executarea unui act de agresiune de amploare și gravitate semnificativă prin utilizarea forței armate a unui stat. Statutul de la Roma enunță în mod exhaustiv actele de agresiune care pot atrage răspunderea penală individuală, între care invazia, ocuparea militară, anexarea prin folosirea forței, bombardamentul și blocada porturilor. Agresiunea este, în general, o crimă de conducere, putând fi comisă numai de persoane care au capacitatea de a determina sau influența politica unui stat în materie de agresiune, iar nu de persoanele care execută operațiunile militare. Regimul jurisdicțional al crimei de agresiune în cadrul Curții Penale Internaționale este mai restrictiv decât cel aplicabil genocidului, crimelor de război și crimelor împotriva umanității, atât în ceea ce privește declanșarea competenței, cât și condițiile de exercitare. Fundamentul etic și juridic al caracterului ilicit al agresiunii se regăsește în teoria războiului just, potrivit căreia declanșarea unui război în absența unui temei legitim de autoapărare este nejustificată. Tribunalul Militar Internațional a afirmat în 1946 că agresiunea reprezintă „crima internațională supremă”, întrucât „cuprinde în sine răul acumulat al tuturor celorlalte” crime.[12]

Urmăriri penale

[modificare | modificare sursă]

Urmărirea penală a crimelor internaționale grave – inclusiv genocidul, crimele împotriva umanității și crimele de război – este indispensabilă pentru aplicarea efectivă a dreptului penal internațional și pentru realizarea justiției în raport cu victimele. Ea reprezintă un element esențial al justiției de tranziție, înțeleasă ca ansamblul măsurilor judiciare și non-judiciare prin care societățile afectate de conflicte armate sau regimuri represive abordează încălcările grave ale drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar, reconstruiesc încrederea socială și consolidează instituțiile statului de drept. Investigarea și judecarea conducătorilor responsabili pentru atrocități politice sau militare de mare amploare constituie o revendicare constantă a victimelor. Urmărirea penală a acestor autori poate contribui decisiv la restabilirea demnității victimelor și la reconstituirea țesutului social afectat de violență și impunitate.[13]

James Waller⁠(d) observă că genocidul este adesea perceput de către autori ca fiind „rentabil”, întrucât nu doar că își atinge frecvent obiectivele, ci și pentru că riscul unei sancțiuni efective este redus până la neglijabil. Impunitatea rămâne, în general, regula. De exemplu, peste 800.000 de membri ai SS au supraviețuit războiului; deși câteva mii au fost urmăriți penal, doar 124 au fost condamnați. Ratele scăzute de identificare, arestare și condamnare în fața tribunalelor internaționale sunt similare, ceea ce poate exercita, paradoxal, un efect stimulativ asupra potențialilor autori ai unor asemenea crime.[14]

Limitări

[modificare | modificare sursă]

Articolul 9 din Carta Tribunalului Militar Internațional (Carta de la Nürnberg) prevede că, la judecarea oricărui membru al unui grup sau al unei organizații, Tribunalul poate declara, în legătură cu orice act pentru care persoana poate fi condamnată, că grupul sau organizația din care aceasta făcea parte a fost o organizație criminală. Această dispoziție – aplicată în special în cazul Schutzstaffel (SS) – permite declararea caracterului criminal al unor organizații, în special al celor susținute de stat, și sancționarea penală a simplei apartenențe la acestea atunci când probele privind faptele individuale sunt insuficiente. Declararea unei organizații drept criminală nu generează însă răspundere penală a organizației ca entitate juridică; funcția sa este una eminamente probatorie, facilitând stabilirea răspunderii penale individuale a membrilor. Dispoziția are și implicații în materia confiscării bunurilor, reparațiilor și altor forme de despăgubire pentru încălcări ale dreptului internațional. În temeiul articolului 9 au fost declarate organizații criminale, pe lângă SS, și alte structuri naziste, precum Corpul de Conducere al Partidului Nazist.[15]

În anumite situații, standardele drepturilor omului au fost aplicate grupărilor armate non-statale, cum s-a întâmplat în practica Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului în Columbia până în 1999. Totuși, o asemenea aplicare rămâne excepțională, întrucât drepturile omului sunt concepute tradițional ca drepturi ale individului în raport cu statul. O parte importantă a doctrinei arată că aceste norme sunt dificil de transpus în mod coerent în dinamica conflictelor dintre stat și grupările armate de opoziție apărute în contextul conflictelor armate interne. În schimb, actorii nestatali pot fi supuși obligațiilor care derivă din dreptul internațional umanitar și, în anumite situații, din obligații cu caracter erga omnes.[15]

Instituțiile dreptului penal internațional

[modificare | modificare sursă]
Tribunalul Special pentru Liban, Leidschendam, Țările de Jos

Astăzi, cea mai importantă instituție a dreptului penal internațional este Curtea Penală Internațională (CPI/ICC), înființată prin Statutul de la Roma și funcționând în temeiul principiului complementarității, potrivit căruia responsabilitatea primară pentru investigarea și judecarea crimelor internaționale revine statelor, iar CPI intervine numai atunci când acestea nu pot sau nu vor să își îndeplinească obligațiile.

Alături de CPI funcționează mai multe tribunale internaționale ad hoc, create prin rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU pentru situații determinate și fără caracter permanent:

Aceste tribunale au avut un rol major în dezvoltarea jurisprudenței internaționale penale, deopotrivă în ceea ce privește răspunderea penală individuală și consolidarea elementelor constitutive ale crimelor internaționale.

Pe lângă instanțele ad hoc există și tribunale hibride, care combină elemente internaționale și naționale atât în componența judecătorilor, cât și în dreptul aplicabil. Ele au fost create pentru a asigura legitimitate locală, eficiență procedurală și integrarea rezultatelor la nivel național:

În practică, eficiența acestor instituții depinde în mod critic de cooperarea statelor, întrucât nici CPI, nici tribunalele internaționale nu dispun de forțe proprii de arestare sau de mecanisme autonome de executare a hotărârilor. Această dependență structurală reprezintă una dintre principalele limitări ale justiției penale internaționale. În plus, unele state au constituit jurisdicții interne specializate pentru judecarea crimelor internaționale, contribuind astfel la aplicarea principiului complementarității și la integrarea dreptului penal internațional în sistemele juridice naționale, cum este cazul Tribunalului pentru Crime Internaționale (Bangladesh).

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Thomas W. Simon (). Genocide, Torture and Terrorism: Ranking International Crimes and Justifying Humanitarian Intervention. Palgrave Macmillan. p. 89. ISBN 978-1-349-56169-8. 
  2. ^ „History | International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia”. www.icty.org. Accesat în . 
  3. ^ „The ICTR in Brief | United Nations International Criminal Tribunal for Rwanda”. unictr.irmct.org. Accesat în . 
  4. ^ Akhavan, Payam (). [10.1093/clp/cuac002 „The Perils of Progressive Jurisprudence: The Nullum Crimen Sine Lege Principle in International Criminal Law”] Verificați valoarea |url= (ajutor). Current Legal Problems (în engleză). 75 (1): 45–70. doi:10.1093/clp/cuac002. ISSN 0070-1998. 
  5. ^ Cassese, Antonia, ed. (). The Oxford Companion to International Criminal Justice. United Kingdom: Oxford University Press. p. 41. 
  6. ^ Cassese, Antonio (). Cassese's International Criminal Law (ed. 3rd). Oxford University Press. pp. 63–66. ISBN 978-0-19-969492-1. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ United Nations 2019. ; Office of the UN Special Adviser on the Prevention of Genocide 2014. ; Voice of America 2016.
  8. ^ Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide art. 2, 78 U.N.T.S. 277, 9 December 1948.
  9. ^ Towner 2011, pp. 625–638. ; Lang 2005, pp. 5–17. : „În orice ierarhizare a crimelor sau atrocităților, ar fi dificil de identificat un act ori un eveniment considerat mai odios. Genocidul apare, se poate argumenta, ca fiind astăzi cea mai gravă infracțiune din lunga — și, trebuie să recunoaștem, încă în expansiune — listă a încălcărilor morale și juridice ale umanității.”; Gerlach 2010, p. 6. : „Genocidul este un model orientat spre acțiune, conceput pentru condamnare morală, prevenire, intervenție sau sancțiune. Cu alte cuvinte, genocidul este un concept normativ, orientat spre acțiune, creat pentru lupta politică; însă, pentru a fi operațional, impune simplificări și concentrează atenția asupra politicilor guvernamentale.”; Hollander 2012, pp. 149–189. : „… genocidul a devenit etalonul, standardul de aur pentru identificarea și măsurarea răului politic în epoca noastră.”
  10. ^ Margaret M. DeGuzman,"Crimes Against Humanity" Research Handbook on International Criminal Law, Bartram S. Brown, ed., Edgar Elgar Publishing, 2011.
  11. ^ Zegveld, Liesbeth. Accountability of Armed Opposition Groups. p. 107. 
  12. ^ Sellars 2013, p. 165.
  13. ^ "Criminal Justice" Arhivat în , la Wayback Machine., International Center for Transitional Justice
  14. ^ Waller, James (). „"Genocide Is Worth It": Broadening the Logic of Atrocity Prevention for State Actors”. Genocide Studies and Prevention. 13 (3): 97–110. doi:10.5038/1911-9933.13.3.1675 Accesibil gratuit. 
  15. ^ a b Zegveld, Liesbeth (). Accountability of Armed Opposition Groups in International Law. Cambridge Studies in Internation and Comparative Law. p. 56. 
  16. ^ trial-ch.org. Accessed 13 August 2015.
  17. ^ „Kosovo Specialist Chambers & Specialist Prosecutor's Office”. www.scp-ks.org. Accesat în . 

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de drept penal internațional
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Drept_penal_internațional&oldid=17316087