Sari la conținut

Drept agrar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pictograma globului
Acest articol sau secțiune reprezintă în principal viziunea românească asupra acestui subiect și nu neapărat felul în care este perceput acesta la nivel mondial.
Puteți să îmbunătățiți acest articol, discuta problema pe pagina de discuție sau să creați un articol nou, după caz.
Activitate agricolă

Dreptul agrar (numit uneori și drept funciar, drept agricol sau drept rural) este ramura dreptului privat care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile sociale legate de folosința și exploatarea terenurilor agricole, precum și organizarea spațiului rural și a activităților agricole asociate.[1][2]

Obiectul său principal îl constituie relațiile juridice privind dreptul de proprietate și alte drepturi reale asupra terenurilor agricole, precum și contractele și raporturile specifice (în special cele de arendă, concesiune și închiriere a terenurilor), toate acestea în scopul utilizării raționale a resurselor agricole.[2][3]

Dreptul agrar are un caracter economic pronunțat, deoarece majoritatea acestor raporturi sunt legate direct de activitatea agricolă și de producție.[1] În sistemul de drept românesc, dreptul agrar se suprapune în mare parte asupra dreptului civil (ramură a dreptului privat), dar este adesea tratat ca disciplină de sine stătătoare în doctrină și legislație, datorită domeniului său specific de reglementare.[1][4]

Obiectul dreptului agrar

[modificare | modificare sursă]

Obiectul dreptului agrar îl reprezintă raporturile juridice specifice legate de terenurile agricole și spațiul rural. În special, se includ drepturile de proprietate privată asupra terenurilor agricole, regimul proprietății publice ori private ale statului asupra acestor terenuri și tranzacțiile aferente (vânzare, închiriere, schimb, arendă, concesiune etc.).[1][5] De asemenea, intră în sfera dreptului agrar și contractele de asociere între fermieri (societăți agricole, asociații familiale sau cooperative agricole), drepturile reglementate de lege pentru menținerea fondului funciar, precum și normele cadastrale și de publicitate imobiliară aplicabile terenurilor agricole. [6]

În ansamblu, principalele categorii de norme cuprinse în dreptul agrar privesc: formele proprietății asupra terenurilor agricole, modul de exploatare și utilizare a acestora, evidența și publicitatea imobiliară, precum și protecția, ameliorarea și conservarea terenurilor agricole.[6]

Evoluție istorică

[modificare | modificare sursă]

Dreptul agrar în perioada antebelică și interbelică

[modificare | modificare sursă]

Înainte de mijlocul secolului al XX-lea, starea dreptului agrar din România a fost influențată de marile reforme funciare și de evoluția agrară generală. În secolul al XIX-lea au fost abrogate îndatoririle feudale (1875-1864) și s-au făcut primele expropieri pentru reîmpărțirea moșiilor, pe fondul politicilor lui Alexandru Ioan Cuza. În perioada interbelică, a fost implementată reforma agrară din 1921, sancționată prin Legea nr. 3.093 din 14 iulie 1921 privind reforma agrară.[7]

Această lege a declarat exproprierea pentru cauză de utilitate publică a moșiilor excesive și redistribuirea pământului către țărani. Ulterior, alte acte normative interbelice (de exemplu Legea nr. 610/1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș)[8] au completat cadrul juridic al fondului funciar, introducând principiile dreptului rural și organizațiilor agricole.[4]

Constituțiile României din 1866 și 1923 garantau proprietatea privată, în timp ce legea agară din 1921 a stabilit limitele și condițiile de retrocedare și exploatare a terenurilor agricole.[8]

Regimul agrar în perioada comunistă

[modificare | modificare sursă]

După instaurarea regimului comunist (după 1945), majoritatea terenurilor agricole au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului prin acte de lege (de exemplu Legea naționalizării) și reorganizate în cooperative agricole de producție și gospodării agricole de stat. Proprietatea privată funciară a fost suprimată treptat prin colectivizare,[4] iar dreptul agrar s-a integrat în ansamblul dreptului de stat, iar regimul juridic al terenurilor a fost reglementat de legi și decrete agricole speciale. Cadrul existent a fost modificat semnificativ în perioada colectivizării (anii 1950-1960), astfel că aspectele de drept agrar specifice dreptului privat au fost reduse la minimum.[3]

Reforma agrară postdecembristă

[modificare | modificare sursă]

După Revoluția din 1989, dreptul de proprietate privată a fost restabilit prin adoptarea unor legi majore. Legea fondului funciar nr. 18/1991 și actele adiacente au definit cadrul juridic al reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și au reglementat circulația și folosirea acestora. Principalele prevederi au inclus retrocedarea în natură și limitarea suprafeței de teren reconstituibile, precum și categorii detaliate de terenuri cu destinație agricolă. În continuare, alte legi au completat acest regim: de pildă, Legea nr. 169/1997 a reglementat vânzarea terenurilor agricole către arendași și persoane juridice române, iar Legea nr. 268/2001 a înființat Agenția Domeniilor Statului și a stabilit regimul privatizării societăților agricole ale statului.[9]

În urma integrării în Uniunea Europeană au fost adaptate norme naționale privind sprijinul agricol (subvenții, plăți directe), iar legislația agrară actuală a continuat să evolueze prin acte normative de reglementare a contractelor agricole, cadastrului rural și a cooperării în agricultură.

Izvoarele dreptului agrar

[modificare | modificare sursă]

Principalele izvoare ale dreptului agrar provin din legislația românească. În primul rând, Constituția României protejează dreptul de proprietate și stabilește că terenurile agricole pot fi deținute de cetățeni români și de stat, iar regimul de înstrăinare este supus unor condiții legale speciale. Legea fundamentală permite, de asemenea, restricții pentru cumpărarea de terenuri agricole de către străini (prin art. 44 alin. (2), în consens cu tratatele internaționale).

În plan secundar, există numeroase legi organice și ordinare dedicate domeniului agrar, printre care:

  1. Legea nr. 18/1991 (Legea fondului funciar);[10]
  2. Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și formele asociative;[11]
  3. Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților agricole de stat și înființarea ADS;[9]
  4. Legea nr. 17/2014 privind vânzarea terenurilor agricole și regimul dreptului de preempțiune.[12]

De asemenea, Codul civil actual conține reguli generale privind dreptul de proprietate și contractele civile aplicabile terenurilor agricole (de exemplu, contractul de arendă, contractul de închiriere). La acestea se adaugă hotărâri de guvern și ordine ministeriale care detaliază punerea în aplicare a legilor agrar (de ex. norme metodologice de aplicare a Legii 18/1991 sau OUG nr. 54/2006 privind concesiunile). În practică, se aplică și anumite acorduri internaționale (de exemplu prevederile PAC ale UE) atunci când reglementează subvențiile și relațiile comerciale agricole.

Caracteristici juridice specifice

[modificare | modificare sursă]

Dreptul agrar cuprinde numeroase caracteristici juridice specifice domeniului rural:

  • Proprietatea agricolă: terenurile agricole pot fi deținute în proprietate privată (de persoane fizice sau juridice române, în condiții legale) și pot face parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale. Legea nr. 18/1991 definește categoriile de teren agricol (arabil, pășuni, livezi etc.) și stabilește cadrul juridic al acestora. Deși dreptul de proprietate are același conținut general ca în dreptul civil, statutul terenului agricol poate fi restricționat special (ex: prin interdicții de a înstrăina terenul agricol fără respectarea procedurilor de preempțiune sau circuitele legale).[10]
  • Contractul de arendă: proprietarul (arendatorul) transmite arendașului dreptul de a exploata un teren agricol (sau alte bunuri agricole) în schimbul unei plăți periodice (arendă). Codul civil statuează reguli particulare în materia arendării: pot fi arendate „orice bunuri agricole, cum ar fi terenurile cu destinație agricolă (arabile, viță-de-vie, pășuni, fânețe, etc.)”[5] și alte active agricole. Contractul de arendă este reglementat ca o formă specială de locatiune agricolă în Codul civil (titlul dedicat arendării), cu prevederi specifice privind durata și condițiile contractului (ex: nepermisiunea subarendării și dreptul de preempțiune pentru arendaș la prelungirea contractului).[5][13][14]
  • Concesiunea de terenuri agricole: constă în acordarea dreptului de folosință pentru o perioadă determinată asupra unor suprafețe de teren agricol aparținând domeniului public sau privat al statului, conform legii concesiunilor (în special OG nr. 54/2006). Statul, prin Agenția Domeniilor Statului sau primării, poate concesiona terenuri agricole pentru realizarea de ferme, proiecte de investiții sau alte scopuri de interes public agricol. Contractul de concesiune se deosebește de arendă prin faptul că nu are caracter comercial și poate implica redevențe la bugetul de stat.[15][16]
  • Exploatarea terenurilor (împrejmuire, arendare, schimb, comasare): proprietarii și arendașii au obligația de a folosi terenurile conform destinației agricole, iar legea prevede proceduri de comasare sau lotizare a terenurilor agricole pentru crearea unor exploatații optimizate. Anumite firme agricole de stat pot fi reorganizate sau închise, iar terenurile lor gestionate de ADS. Totodată, încălcarea destinației agricole (de exemplu construirea ilegală pe teren agricol) implică sancțiuni în conformitate cu legislația agricolă și urbanistică.[17]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b c d Lect. univ. dr. Angelica COBZARU (). DREPT AGRAR SUPORT DE CURS AN III (IF+IFR). UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI - FACULTATEA DE DREPT. p. 2. 
  2. ^ a b Barabe Bouchard, M. Herail (). Droit rural. Editura Elipses. p. 3. 
  3. ^ a b Lect. Dr. Diaconu Matei (). Drept și Legislație Agrară. 
  4. ^ a b c Mihai Lazăr (). Autonomia Dreptului Agrar. Tipografia Națională. p. 4-10. 
  5. ^ a b c „Art. 1836. Bunuri ce pot fi arendate – Codul civil” (în engleză). . Accesat în . 
  6. ^ a b Lect. Univ. Angelica Cobzaru. Drept Agrar. Universitatea Ecologică din București. 
  7. ^ „LEGE 3093 14/07/1921 - Portal Legislativ”. legislatie.just.ro. Accesat în . 
  8. ^ a b „LEGE din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”. www.cdep.ro. Accesat în . 
  9. ^ a b „LEGE 268 28/05/2001 - Portal Legislativ”. legislatie.just.ro. Accesat în . 
  10. ^ a b „LEGE 18 19/02/1991 - Portal Legislativ”. legislatie.just.ro. Accesat în . 
  11. ^ „LEGE 36 30/04/1991 - Portal Legislativ”. legislatie.just.ro. Accesat în . 
  12. ^ Systems, Indaco, „Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului actualizată 2024”, Lege5, accesat în  
  13. ^ BlajLaw (). „Contract de arendă - Ce înseamnă?”. Blaj Law - Cabinet Avocat Cluj Napoca. Accesat în . 
  14. ^ „Contractul de arendă în Noul Cod Civil”. LegeAZ. Accesat în . 
  15. ^ „Concesiunea si contractul de concesiune | Avocat Bucuresti”. Accesat în . 
  16. ^ BlajLaw (). „Concesiune - Ce înseamnă?”. Blaj Law - Cabinet Avocat Cluj Napoca. Accesat în . 
  17. ^ NELU POPA, DUMITRU NISTOR, DOINA NISTOR (). AMENAJAREA SI EXPLOATAREA TERENURILOR AGRICOLE, DEGRADATE PRIN EROZIUNE. Editura Stef. 

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Drept_agrar&oldid=17252279