Dispozitiv de stocare magneto-optic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Disc magneto-optic de 130 mm, 2.6GB.

Dispozitivele de stocare magneto-optice (MO) sunt folosite în special pentru back up-ul fișierelor de pe PC. După cum sugerează și termenul folosit, aceste dispozitive utilizează tehnologii magnetice și optice pentru a stoca o cantitate mare de date. Un disc magneto-optic are un aspect similar cu o dischetă magnetică de 3.5 inch (aproximativ 90 mm) și o dimensiune puțin mai mare decât aceasta. Spre deosebire de dischete, care puteau stoca 1.44 MB de date, un disc magneto-optic poate stoca o cantitate mult mai mare de date, variind de la 100MB pană la câțiva GB.[1] În ceea ce privește viteza de acces la date, acestea sunt mai rapide decât dischetele dar mai lente decât unitățile de hard-disk. [2] Produsele ce folosesc tehnologii de înregistrare magneto-optice au fost lansate spre comercializare încă din anul 1989, producătorii principali fiind: Fujitsu, Sony, Konica și Olympus. [3] Aceste dispozitive sunt comune în unele țări precum Japonia, în timp ce pe continentul European și în Statele Unite nu mai sunt utilizate.

Aspecte tehnice[modificare | modificare sursă]

Disc magneto-optic de 90 mm, 640MB.
Disc magneto-optic Fujitsu 90 mm, 230 MB.

Discul este realizat dintr-un material feromagnetic sigilat sub un înveliș de plastic. Nu există contact fizic în timpul citirii sau înregistrării. În timpul citirii un fascicul laser este proiectat pe disc, în funcție de starea magnetică a suprafeței lumina reflectată variază datorită efectului magneto – optic al lui Kerr. În timpul înregistrării, puterea laserului este mărită în așa fel încât temperatura materialului atinge punctul Curie într-un anumit loc. Acest lucru permite unui electromagnet poziționat pe partea opusă a discului să schimbe polaritatea magnetică locală, iar polaritatea este reținută în momentul în care temperatura scade.

Fiecare ciclu de scriere necesită două treceri: una pentru a permite laserului să șteargă suprafața și una pentru a permite magnetului să scrie informația. Prin urmare timpul de scriere este de două ori mai mare decât timpul de citire. În 1996 a fost introdusă o tehnologie de suprascriere directă pentru discurile de 90 mm, care evită trecerea inițială corespunzătoare ștergerii. Acest lucru necesită dispozitive speciale.

Dispozitivele magneto-optice verifică implicit informația după ce s-a efectuat scrierea pe disc și sunt capabile să detecteze și să semnaleze imediat eventualele probleme către sistemul de operare. Asta înseamnă că scrierea durează, de fapt, de trei ori mai mult decât citirea, prin urmare dispozitivul este fiabil, spre deosebire de tehnologiile CD-R și DVD-R cu ajutorul cărora informațiile sunt scrise pe discuri fără a face o verificare în prealabil a integrității datelor. Folosirea unei unități magneto-optice se aseamăna mai mult cu folosirea unei unități de dischetă, decât cu folosirea unui CD-RW.

În anul 1997 s-a înregistrat un progres considerabil în tehnologia magneto-optică o dată cu lansarea de către Plasmon a unității DW260. Aceasta folosea tehnologia de Suprascriere Directă cu Lumină Modulată în Intensitate (Light Intensity Modulated Direct OverWrite) pentru a atinge un nivel superior de performanță.

Discurile de 130mm aveau capacități ce variau între 650MB și 9.2GB, dar acestea erau împărțite în jumate pentru fiecare față a discului. De exemplu, discurile de 2,6GB aveau o capacitate formatată de 1.2GB per față. Discurile de 130mm erau întotdeauna SCSI. Discurile de 90mm puteau stoca date doar pe o singură față, dar erau disponibile în formate SCSI, IDE și USB, capacitățile acestora variind între 128MB și 2.3GB.

Utilizare[modificare | modificare sursă]

Cu toate că nu au fost foarte populare printre utilizatori (piața principală fiind pentru discurile de 90mm), discurile de 130mm au fost folosite pentru stocarea datelor de către corporații. Bibliotecile optice, precum Hewlett-Packard 40XT, au fost create pentru încarcarea și arhivarea automată a discurilor. Fiind o unitate ce conținea 16 sau mai multe discuri conectate prin SCSI la un calculator gazdă, biblioteca necesita un software specializat de arhivare pentru a stoca indecșii datelor și pentru a selecta discul. Erau cel mai adesea folosite pentru stocarea documentelor legale și imagisticii medicale, unde fiabilitatea, lungimea de viață și capacitatea mare de stocare (la vremea aceea) erau necesare. Bibliotecile optice puteau fi folosite manual pe calculatoare cu Windows 2000/XP prin selectarea si ejectarea discurilor folosind serviciul Removable Storage din Computer Management.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://searchstorage.techtarget.com/sDefinition/0,,sid5_gci212513,00.html, definiție .
  2. ^ http://www.webopedia.com/TERM/M/MO.html, comparatie intre vitezele de acces.
  3. ^ http://www.wtec.org/loyola/hdmem/06_05.htm, prima apariție.