Sari la conținut

Disidenții religioși englezi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un catalog al mai multor secte și opinii în Anglia și alte națiuni: cu un scurt repertoriu al falselor și periculoaselor lor crezuri, o broșură⁠(d) de propagandă care îi denunța pe disidenții englezi în 1647.

Disidenții sau separatiștii englezi erau credincioși protestanți care s-au separat de Biserica Anglicană între secolele al XVI-lea și al XIX-lea.[1][2] Disidenții se opuneau amestecului statului în chestiuni religioase și și-au înființat propriile biserici, instituții educaționale⁠(d)[3] și comunități. Deși se opuneau Bisericii Anglicane, într-un climat în care aceasta din urmă era în conflict cu catolicii, ei nu simpatizau cu Biserica Catolică și, de fapt, considerau că biserica oficială este prea catolică. Cu toate acestea, diferetele grupări disidente nu erau de acord între ele pe tema soluției la această problemă.

Uni disidenți au emigrat în Lumea Nouă, în special în cele treisprezece colonii și în Canada⁠(d). Colonia Plymouth, prima colonie engleză din America de Nord, a fost fondată de browniști⁠(d). Disidenții englezi au jucat un rol de cotitură în evoluția religioasă a Statelor Unite⁠(d) și au diversificat mult peisajul religios. Unii au militat la început pentru o Reformă Protestantă amplă a Bisericii Anglicane, și au înflorit în perioada Protectoratului lui Oliver Cromwell.

Sub deviza „nu ai episcop, nu ai rege”, regele Iacob I a pus accent pe rolul clerului în justificarea legitimității regale.[4] Cromwell a capitalizat acest slogan, abolindu-le pe ambele pe durata Commonwealth-ului Angliei. După restaurarea monarhiei în 1660, ierarhia bisericească a fost reinstituită, iar drepturile disidenților au fost limitate: Legea de uniformitate din 1662⁠(d) obliga tot clerul să fie hirotonit de Biserica Anglicană, iar mulți s-au retras din această cauză din biserica de stat. Acești pastori⁠(d) și adepții lor au ajuns să fie denumiți nonconformiști⁠(d), deși la început acest termen se referea la refuzul de a purta anumite veșminte⁠(d) și de a oficia anumite ceremonii ale Bisericii Anglicane, și nu separarea cu totul de aceasta.

Unele culte de disidenți englezi au căpătat un statut proeminent la nivel mondial. Baptiștii, congregaționaliștii⁠(d), și quakerii din secolul al XVII-lea, precum și metodiștii din secolul al XVIII-lea, sunt și astăzi culte creștine majore.

Disidența religioasă organizată din secolul al XVII-lea

[modificare | modificare sursă]

A Cincea Monarhie

[modificare | modificare sursă]

A Cincea Monarhie⁠(d) era o grupare de nonconformiști activi din 1649 până în 1661 în perioada Interregnumului.[5] Și-au luat numele de la o profeție din Cartea lui Daniel cum că întoarcerea lui Mesia ar fi precedată de patru monarhii antice (Babilonul, Persia, Macedonia, și Roma). Ei făceau referire și la anul 1666 și la relația lui cu numărul biblic al fiarei care ar indica sfârșitul domniei pământești a ființelor umane din carne și oase.

Anabaptiștii

[modificare | modificare sursă]

Anabaptiști (literalmente, „cei botezați din nou”) se numesc creștinii reformați care respingeau noțiunea de botez al copiilor în favoarea celei de botez al credincioșilor.[6] Deși sunt puține dovezi că ar mai fi persistat în Marea Britanie ulterior Epocii Elisabetane, în urma persecuției lor aprige din partea lui Henric al VIII-lea și a Mariei, anabaptiștii din Olanda și Anglia au influențat dezvoltarea cultului baptist. Specialiștii nu au convenit asupra gradului de influență pe care l-au avut.[7] În 1640, o congregație protobaptistă din Londra a început să practice o formă de botez prin imersiune pe care o învățaseră de la o sectă arminiană din Olanda.[7] Acest ritual de origine anabaptistă avea să devină standard în toate bisericile baptiste.[7] Chiar și cu aceasta, la început, se pare că relațiile între baptiști și anabaptiști erau tensionate. În 1624, cele cinci biserici baptiste din Londra au emis o anatemă împotriva anabaptiștilor.[8] Chiar și astăzi, între organizațiile anabaptiste (cum ar fi Conferința Mondială Menonită⁠(d)) și baptiști există foarte puțin dialog.

Baptiștii

[modificare | modificare sursă]

Istoricul baptiștilor Bruce Gourley enumeră patru idei principale despre originile baptiștilor:

  • Consensul istoricilor moderni, conform căruia mișcarea își are originea în secolul al XVII-lea în rândurile separatiștilor englezi.
  • Ideea că a fost o ramură a mișcării anabaptiste, adeptă a botezului credincioșilor, apărută în 1525 pe continentul european.
  • Ideea perpetuității, care prezumă că credința și practica baptiste există de pe vremea lui Hristos.
  • Ideea succesionistă, sau „successionismul baptist”, care afirmă că bisericile baptiste au avut o existență continuă încă din vremea lui Hristos.[9]

Barrowiștii

[modificare | modificare sursă]

Henry Barrowe⁠(d) susținea dreptul și îndatorirea bisericii de a efectua reformele necesare fără a mai aștepta permisiunea puterii civile; și susținea independența congregațională. El considera că întreaga ordine a bisericii de stat ar fi poluată de rămășițe ale romano-catolicismului și insista că separarea față de ea ar fi esențială pentru disciplina și cultul pure.

Behmeniștii

[modificare | modificare sursă]
Portret idealizat al lui Böhme din Theosophia Revelata (1730)

Mișcarea religioasă behmenistă a început în Europa continentală și și-a extras ideile din scrierile lui Jakob Böhme (Behmen fiind una din adaptările numelui lui folosite în Anglia), un mistic⁠(d) și teosof german, care susținea că a primit revelație divină.[10] În deceniul anilor 1640, lucrările lui au apărut în Anglia, și în jurul lor s-au adunat behmeniștii englezi. În cele din urmă, o parte din ei au aderat la quakeri.

Scrierile lui Böhme priveau în principal natura păcatului, răului și mântuirii⁠(d). Consistent cu teologia luterană, Böhme credea că omenirea decăzuse din harul divin într-o stare de păcat și suferință, și că printre forțele răului se numărau îngeri căzuți care se răzvrătiseră împotriva lui Dumnezeu, și, mai târziu, că scopul lui Dumnezeu este readucerea lumii în harul lui. În unele feluri însă, credințele behmeniste deviau semnificativ de la credințele tradiționale luterane. De exemplu, Böhme respingea conceptele de sola fide⁠(d) și sola gratia⁠(d).[11]

Browniștii

[modificare | modificare sursă]

Pe la 1580, Robert Browne⁠(d) devenise liderul mișcării pentru o formă congregațională de organizare a Bisericii Anglicane și au încercat să înființeze o biserică congregațională⁠(d) separată la Norwich, Norfolk, Anglia. El a fost arestat, dar eliberat apoi la sfatul rudei sale, William Cecil. Browne și adepții lui s-au mutat la Middelburg în Țările de Jos în 1581. De acolo, a revenit în Anglia în 1585 și a reintrat în Biserica Anglicană, fiind angajat ca director de școală și preot paroh.


Căutătorii

[modificare | modificare sursă]

Căutătorii⁠(d) (în engleză Seekers) nu erau un cult sau o sectă distinctă, ci în schimb formau o societate religioasă slab închegată. Ca și alte grupări disidente protestante, ei credeau că Biserica Romano-Catolică este coruptă, și că, în urma descendenței comune, la fel este și Biserica Anglicană.

Căutătorii considerau că toate bisericile și cultele sunt în eroare, și că doar o nouă biserică întemeiată de Hristos la întoarcerea lui poate deține harul și puterea de a le schimba. Așteptarea acestui eveniment se regăsește în practicile lor. De exemplu, seekerii țineau adunări în liniște, spre deosebire de slujbele religioase mai programate, și ca atare nu aveau clerici sau ierarhie religioasă. În timpul acestor adunări, ei așteptau în liniște și vorbeau doar dacă simțeau că Dumnezeu le dă inspirația să o facă.[12] Căutătorii defineau eficiența formelor externe de religie, cum ar fi tainele, botezul cu apă și scripturile ca mijloace de mântuire.[13] Mulți dintre ei au devenit mai târziu quakeri, convinși fiind de predicile lui George Fox⁠(d) și ale altor prieteni de la începutul mișcării.[14]

Entuziaștii

[modificare | modificare sursă]

Mai multe secte protestante din secolele al XVI-lea și al XVII-lea se numeau „entuziaști”. În anii ce au urmat Revoluției Glorioase, „entuziasmul” era un termen peiorativ britanic pentru militantismul public al oricărei cauze politice sau religioase, al cărui sens se apropie mai mult de cel de „fanatism”. Acest „entuziasm” era considerat cauza Războiului Civil Englez cu atrocitățile pe care le-a adus, și astfel era un păcat social să amintești altora de război practicând „entuziasmul”. De-a lungul secolului al XVIII-lea, metodiști cu mare popularitate, ca John Wesley și George Whitefield⁠(d), au fost acuzați de entuziasm orb, acuzație împotriva căruia s-au apărat făcând distincția între fanatism și „credința din inimă”.[15]

Familiștii

[modificare | modificare sursă]

Familia Caritatis⁠(d) („Familia Iubirii”, sau „familiștii”) erau o sectă religioasă inițiată în Europa continentală în secolul al XVI-lea. Membrii acestui grup religios erau adepți devotați ai misticului olandez Hendrik Niclaes⁠(d). Familiștii credeau că Niclaes este singura persoană care știe cu adevărat să ajungă la o stare de perfecțiune, iar textele lui au atras adepți în Germania, Franța și Anglia.[16]

Familiștii erau secretoși și se fereau de străini. De exemplu, le doreau moartea tuturor celor din afara Familiei Iubirii,[17] iar recăsătorirea după moartea unuia dintre soți era admisă doar între bărbați și femei ai aceleiași congregații familiste.[17] Mai mult, ei nu-și discutau ideile și opiniile cu oameni din afară și căutau să rămână neobservați de membrii obișnuiți ai societății: ei tindeau să fie membri ai unei biserici oficiale, pentru a nu atrage bănuieli și manifestau respect față de autorități.[18]

Grupul a fost considerat eretic în Anglia secolului al XVI-lea.[19] Printre credințele lor se numărau cea că a existat o vreme înainte de Adam și Eva; că paradisul și infernul sunt ambele prezente pe Pământ; și că toate erau guvernate de natură și nu direct de Dumnezeu.[17] Familiștii au continuat să existe până pe la jumătatea secolului al XVII-lea, când au fost absorbiți în mișcarea quakerilor.[18]

Frații de la Plymouth

[modificare | modificare sursă]

Frații de la Plymouth își au originea în Dublin în 1827.[20]

Grindletonienii

[modificare | modificare sursă]

Grindletonienii erau oameni acuzați de antimonianism extrem. Într-o predică ținută la St Paul's Cross⁠(d) pe , și publicată sub titlul „The White Wolfe” în 1627, Stephen Denison, pastorul bisericii St Katharine Cree⁠(d) din Londra, i-a acuzat pe «familiștii Gringltonieni [sic]» de nouă aspecte ale unei tendințe antinomiene⁠(d). Acestea sunt repetate din Denison de Ephraim Pagit⁠(d) în 1645[21] și de Alexander Ross⁠(d) în 1655.[22] În 1635, John Webster⁠(d), vicar la Kildwick⁠(d) în North Yorkshire, a fost acuzat în fața unei instanțe bisericești că ar fi Grindletonian, și, simultan, în New England, John Winthrop⁠(d) credea că Anne Hutchinson⁠(d) ar fi și ea.[23] Ultimul Grindletonian cunoscut a murit prin anii 1680.[24]

Levellers

[modificare | modificare sursă]

Levellers⁠(d) („nivelatorii”) erau o mișcare politică din timpul Războiului Civil Englez, care punea accent pe suveranitate populară, extinderea dreptului de vot, egalitate în fața legii și toleranță religioasă⁠(d). Ei tindeau să adere la o noțiune de „drepturi naturale” care ar fi fost încălcată de tabăra regalistă în timpul războaielor civile. La dezbaterile de la Putney⁠(d) din 1647, colonelul Thomas Rainsborough⁠(d) a apărat drepturile naturale ca ceva ce vine din legea lui Dumnezeu exprimată în Biblie.

Muggletonienii

[modificare | modificare sursă]

Muggletonienii⁠(d), denumiți după Lodowicke Muggleton⁠(d), erau o mică mișcarea creștină protestantă inițiată în 1651 când doi croitori din Londra s-au declarat ultimii profeți anticipați în Apocalipsă. Grupul a crescut din Ranters⁠(d) și s-a opus quakerilor. Printre credințele muggletonienilor se numărau ostilitatea față de rațiunea filosofică, înțelegerea scripturală a felului cum funcționează universul, și credința că Dumnezeu a apărut direct pe Pământ sub forma lui Isus. În consecință, o altă credință a lor era că Dumnezeu nu este atent la evenimentele cotidiene de pe Pământ și că, în general, nu mai intervine decât pentru a aduce sfârșitul lumii.

Muggletonienii evitau toate formele de venerație și de predică, și, în trecut, se întâlneau doar pentru discuții și socializare între membri. Mișcarea era egalitaristă, apolitică și pacifistă, și evita cu hotărâre evanghelizarea⁠(d). Membrii ei au dobândit o anume notorietate publică, blestemându-i pe cei care le vorbeau de rău credința.

Puritanii

[modificare | modificare sursă]

Puritanii erau o grupare majoră de protestanți englezi din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ei au exercitat o influență majoră în colonii. Puritanismul, în sensul său de cult protestant, a fost fondat de unii exilați mariani⁠(d) din rândul clerului, la scurt timp după urcarea pe tron a reginei Elisabeta I în 1558, ca mișcare activistă în cadrul Bisericii Anglicane. Denumirea de „puritan” este adesea folosită incorect, pe baza presupunerii că hedonismul și puritanismul ar fi antonime:[25] istoric, cuvântul era folosit pentru a caracteriza gruparea protestantă ca fiind niște extremiștii catarii din Franța, și, conform lui Thomas Fuller⁠(d) din Church History, încă din 1564. Arhiepiscopul Matthew Parker⁠(d) folosea cuvintele „puritan” și „precizian” cu sensul de „încuiat”.[26] T. D. Bozeman folosește deci termenul precisianist față de grupările istorice din Anglia și New England.[27]

Philadelphienii

[modificare | modificare sursă]

Philadelphienii, sau Societatea Philadelphiană⁠(d), erau o grupare religioasă protestantă din secolul al XVII-lea din Anglia. Ei s-au organizat în jurul lui John Pordage⁠(d), un preot anglican din Bradfield, Berkshire⁠(d), care fusese dat afară din parohie în 1655 din cauza disensiunilor, dar a fost reinstituit în 1660 în timpul Restaurației Stuarților. Pordage era atras de ideile lui Jakob Böhme.[28]

Quakerii

[modificare | modificare sursă]

Quakerii au început ca un grup slab conectat de predicatori, dintre care mulți fuseseră Seekers. Jurnalul lui George Fox⁠(d) pune numele de „Quaker” („tremurător”) pe seama unui judecător care în 1650 le-a spus așa „pentru că le cer să tremure în fața Domnului”. George Fox, adesea privit ca părintele Quakerismului, învăța că, în afară de Hristos însuși, nu există „niciunul pe Pământ” care să vindece necredința și păcatul. Experiența lăuntrică a lui Hristos, confirmată de Biblie, era fundamentul Societății Religioase a Prietenilor.[29] Mesajul quakerilor se caracteriza prin următoarele:

„1) irupția puterii lui Dumnezeu;

2) realizarea a cât de păcătoasă a fost viața credinciosului, a cât de nesatisfăcătoare a fost;

3) șansa de pocăință⁠(d) și de acceptare a noii vieți;

4) experiența regenerării⁠(d);

5) un impuls de a se aduna cu alții care au avut aceeași experiență;

6) Misiunea către cei care nu avuseseră încă această experiență.[29]”

În plus, Fox predica doctrina perfecțiunii⁠(d)—„intimitate spirituală cu Dumnezeu și Hristos, din care rezultă puterea de a rezista păcatului și ispitei”. Quakerii de obicei au o practică de rugăciune neprogramată, în care congregația așteapță în liniște inspirație de la Duhul Sfânt înainte de a face orice, lăsând astfel ca întâlnirile lor să se structureze de la sine, la fel ca gruparea Seekers.[29]

Ranters

[modificare | modificare sursă]

Ranters⁠(d) erau, în vremea Commonwealth-ului, o sectă considerată eretică de către Biserica oficială. Ideea lor centrală era panteistă, cum că Dumnezeu este în esență prezent în fiecare creatură; aceast i-a determinat să nege autoritatea bisericii, a scripturii, a preoțimii de atunci și a slujbelor ținute de ea, cerând în schimb oamenilor să facă apel la Hristosul din lăuntrul lor.

Mulți par să fi respins și credința în nemurire și într-un Dumnezeu personal, și în multe feluri ei se aseamănă cu Frații Spiritului Liber⁠(d) din secolul al XIV-lea.[30] Ranters au revitalizat credințele Fraților Spiritului Liber în amoralism⁠(d) și urmau idealurile lor care „puneau accent pe dorința de a depăși condiția umană și de a deveni asemenea lui Dumnezeu”.[31] Inspirându-se și mai mult din Frații Spiritului Liber, ei îmbrățișau antinomianismul și credeau că creștinii sunt eliberați prin harul Domnului de necesitatea de a respecta Legea lui Moise. Întrucât ei credeau că Dumnezeu este prezent în toate creaturile, aderența lor la antinomianism le permitea să respingă însăși noțiunea de supunere, ceea ce i-a făcut să devină o mare amenințare față de stabilitatea guvernului.

Sabatarienii

[modificare | modificare sursă]

Sabatarienii⁠(d) erau cunoscuți în Anglia din vremea Elisabetei I. Accesul la Biblia în engleză le-a permis tuturor celor cu o minimă alfabetizare în limba maternă să studieze scriptura și să conteste doctrinele bisericii. Sabatarienii de ziua întâi susțineau practici care cinsteau Ziua Domnului⁠(d) (duminica), dar sabatarienii de ziua a șaptea susțineau că ziua de odihnă trebuie să fie sâmbăta, nu duminica. Unii anabaptiști olandezi au îmbrățișat sabatarianismul și s-ar putea să fi contribuit la introducerea acestor practici în Anglia. Acolo, sabatarianismul de ziua a șaptea este asociat puternic cu John Traske (1585–1636), Theophilus Brabourne⁠(d), și Dorothy Traske (c. 1585–1645), care au jucat un rol major și în întreținerea creșterii numerice a primelor gongregații traskite.[32]

Sabatarianismul de ziua întâi a devenit, într-o formă sau alta, curentul normativ în cadrul Bisericii Anglicane. Se știa de puritani că aderă la sabatarianismul de ziua întâi, care a căpătat un rol central în biserica lor congregaționalistă, și a prins rădăcini și în bisericile reformată continentală, și în cea presbiteriană, toate aparținând tradiției reformate a creștinismului⁠(d). Și cultele morav, metodist și quaker predică ideile sabatariene de ziua întâi.[33]

Săpătorii

[modificare | modificare sursă]

Săpătorii⁠(d) (în engleză diggers) erau un grup de protestanți agrarieni comuniști englezi,[34][35] care se trage de la gruparea True Levellers a lui Gerrard Winstanley⁠(d) de pe la 1649, care și-au tras numele de la activitățile lor. Prima lor denumire provine de la credința lor în egalitate economică pe baza anumitor pasaje din Faptele Apostolilor.[36] Prin „nivelarea” (levelling) proprietății funciare⁠(d), săpătorii au încercat să reformeze ordinea socială existentă aducând-o la un stil de viață agrarian bazat pe ideile lor de creare a unor mici comunități rurale egalitare⁠(d). Ei au fost una din mai multele grupări nonconformiste de disidenți apărute la acea dată.

Socinienii

[modificare | modificare sursă]

Adepții socinianismului erau unitarieni sau antitrinitarieni în teologie, și erau influențați de Frații polonezi⁠(d). Socinienii din Anglia secolului al XVII-lea au influențat dezvoltarea presbiterienilor englezi, a unitarienilor englezi⁠(d) și a Bisericii Presbiteriene Nesubscrise a Irlandei⁠(d).

Secolul al XVIII-lea

[modificare | modificare sursă]

Metodiștii

[modificare | modificare sursă]

Metodismul a apărut ca mișcare inițiată de preotul anglican John Wesley, care predica două opere de har— (1) nașterea din nou și (2) sanctificarea pe de-a întregul⁠(d).[37] În prima operă de har, indivizii se leapădă de păcate și îl îmbrățișează pe Isus ca mântuitor, îndeplinind faptele de justificare⁠(d), regenerare⁠(d), și adopție⁠(d). În a doua operă de har, despre care Wesley predica că se poate înfăptui instantaneu, credinciosul este făcut perfect prin iubire, păcatul originar este dezrădăcinat, și el sau ea capătă puterea de a-i sluji Domnului cu inima neîmpărțită.[38] Wesley spunea că cei care primesc nășterea din nou nu mai păcătuiesc cu voie.[39] Mai mult, el spunea că a doua binecuvântare—sanctificarea pe de-a întregul—se „înfăptuiește instantaneu, deși poate fi abordată prin pași înceți și treptați”.[39] Creșterea în har⁠(d) apare după nașterea din nou, la fel ca și sanctificarea pe de-a întregul.[38] Primii metodiști erau cunoscuți printr-un stil de viață îngrijit, portul de haine simple⁠(d), postul ținut vinerea⁠(d), respectarea cu strictețe a Zilei Domnului⁠(d), și abstinența de la alcool⁠(d).[40] Ei au funcționat la început în cadrul Bisericii Anglicane (și mai mulți pastori metodiști, inclusiv fratele lui Wesley, Charles⁠(d), au rămas în cadrul bisericii și după schismă) până când complicațiile legate de Revoluția Americană au dus la scindarea ei în anii 1780.[41]

Disidenții raționali

[modificare | modificare sursă]

În secolul al XVIII-lea, un grup de disidenți avea să devină cunoscut ca „disidenții raționali”. În multe aspecte, ei erau mai apropiați de anglicanismul vremii lor decât de vreo altă sectă disidentă; ei credeau însă că religiile oficiale sufocau libertatea de conștiință. Ei se opuneau ferm structurii ierarhice a bisericii oficiale și legăturilor financiare dintre ea și guvern. Ca și anglicanii moderați, ei doreau preoți educați și o biserică organizată, dar își fundamentau opiniile pe Biblie și pe rațiune, nu pe apelul la tradiție și autoritate. Ei respingeau doctrine ca păcatul originar sau Sfânta Treime, considerându-le iraționale. Disidenții raționali credeau că creștinismul și credința pot fi analizate și evaluate folosind disciplinele emergente ale științei, și că dacă se face aceasta, credința în Dumnezeu va deveni și mai puternică.[42]

Swedenborgienii

[modificare | modificare sursă]

Biserica Swedenborgiană⁠(d) a apărut în secolul al XVIII-lea și continuă să existe și astăzi, având câteva filiale în toată lumea. Își are originile în Londra în 1780. Începută ca grupări de oameni care citeau din Emanuel Swedenborg, ai căror membri erau în mare parte metodiști, baptiști și anglicani, unii dintre adepții swedenborgieni au devenit deziluzionați de perspectivele vreunei riguroase reforme teologice swedenborgiene în organizațiile lor eclesiastice. Ei au părăsit acele biserici pentru a forma Conferința Generală a Noului Ierusalim, adesea numită simplu „Noua Biserică”. Alți convertiți la swedenborgianism, ca anglicanul John Clowes⁠(d) și Thomas Hartley, susțineau rămânerea în cadrul tradițiilor existente.

Swedenborg nu cerea o nouă organizație, ci o reformă teologică profundă a celor existente. Spre sfârșitul vieții, el a fost unun din puținii suedezi care au fost cercetați pentru erezie de Consistoriul Luteran din Suedia. El a murit înainte de finalizarea anchetei, iar Consistoriul a oprit-o fără a ajunge la o concluzie. Principaliele critici aduse de Swedenborg teologiei ortodoxe se centrau pe construcțiile tripersonale ale Sfintei Treimi, ideea de mântuire doar prin credință⁠(d), și pe ispășire substitutivă⁠(d). El a revigorat o tradiție alegorică a interpretării scripturii, despre care el credea că fusese compusă din corespondențe. Credea într-o teorie a valorilor simbolice în textul literal, care puteau produce o senzație lăuntrică prin care individul se putea încredința de noua teologie.

Grupări disidente active și astăzi

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Cross, F. L.; Livingstone, E. A., ed. (). The Oxford Dictionary of the Christian Church (ed. 3rd). USA: Oxford University Press. p. 490. ISBN 978-0-19-211655-0.
  2. ↑ Dent, Susie (). Dent, Susie, ed. Brewer's Dictionary of Phrase & Fable (ed. 19th). London: Chambers Harrap Publishers. doi:10.1093/acref/9780199990009.001.0001. ISBN 9780199990009. Accesat în .
  3. ↑ Parker, Irene (). Dissenting academies in England: their rise and progress, and their place among the educational systems of the country (ed. 2009 2nd). Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-74864-3.
  4. ↑ „James I and VI (1566–1625)”. BBC. Accesat în .
  5. ↑ Bernard, Capp (). Fifth Monarchy Men: Study in Seventeenth Century English Millenarianism. Rowman and Littlefield. ISBN 0-571-09791-X.[necesită pagina]
  6. ↑ „What is an Anabaptist?”. Anabaptists. Accesat în .
  7. 1 2 3 Belyea, Gordon (). „Origins of the Particular Baptists”. Themelios. 32 (3). Accesat în .
  8. ↑ Melton, J.G. (). „Baptists”. Encyclopedia of American Religions.
  9. ↑ Gourley, Bruce. "A Very Brief Introduction to Baptist History, Then and Now." The Baptist Observer.
  10. ↑ „Boehme, Jakob”. Columbia Encyclopedia⁠(d). Arhivat din original la ..
  11. ↑ „The Way to Christ”. Pass the Word Services. For he that will say, I have a Will, and would willingly do Good, but the earthly Flesh which I carry about me, keepeth me back, so that I cannot; yet I shall be saved by Grace, for the Merits of Christ. I comfort myself with his Merit and Sufferings; who will receive me of mere Grace, without any Merits of my own, and forgive me my Sins. Such a one, I say, is like a Man that knoweth what Food is good for his Health, yet will not eat of it, but eateth Poison instead thereof, from whence Sickness and Death, will certainly follow
  12. ↑ „Seekers”. Exlibris.org. Arhivat din original la . Accesat în .
  13. ↑ „Seeker”. Encyclopædia Britannica. .
  14. ↑ Richard J. Hoare (). „The Balby Seekers and Richard Farnworth”.
  15. ↑ Hume, David. „Essay X: Of Superstition and Enthusiasm”. Essays Moral, Political, and Literary (1742–1754) (ed. 1st).
  16. ↑ Marsh, Christopher W. (). The Family of Love in English Society, 1550–1630. Cambridge University Press. p. 1. ISBN 978-0-521-02000-8.
  17. 1 2 3 Rogers, John (). The Displaying of an Horrible Sect. pp. 118–130.
  18. 1 2 Wikisource Pollard, Albert (). „Nicholas, Henry”. În Chisholm, Hugh. Encyclopædia Britannica. 19 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 656.
  19. ↑ Hamilton. The Family of Love. p. 132.
  20. ↑ Blackwell, Peter (). „The Plymouth Brethren”.
  21. ↑ Pagitt, E. (). Heresiography (ed. 2nd). p. 89.
  22. ↑ Ross, A. (). Πανσεβεια (Pansebeia) (ed. 2nd). p. 365.
  23. ↑ Hill, Christopher (). The World Turned Upside DownNecesită înregistrare gratuită. New York: Viking Press. pp. 81–84. ISBN 978-0670789757.
  24. ↑ Bremer, Francis J.; Webster, Tom (). Puritans and Puritanism in Europe and America: A comprehensive encyclopedia. p. 31.
  25. ↑ Mencken, H. L. (). A Book of Burlesques. Puritanism: The haunting fear that someone, somewhere, may be happy
  26. ↑ Wikisource Chisholm, Hugh, ed. (). „Puritanism”. Encyclopædia Britannica. 22 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 665.
  27. ↑ Bozeman, Theodore Dwight (). The Precisianist Strain: Disciplinary Religion and Antinomian Backlash in Puritanism to 1638.
  28. ↑ Elizabeth W. Fisher, " 'Prophesies and Revelations': German Cabbalists in Early Pennsylvania". The Pennsylvania Magazine of History and Biography (1985). 109 (3): 299–333.
  29. 1 2 3 Dandelion, Pink, 'Who are the Quakers?', The Quakers: A Very Short Introduction, Very Short Introductions (Oxford, 2008; online edn, Oxford Academic, 24 Sept. 2013)
  30. ↑ Wikisource Chisholm, Hugh, ed. (). „Ranters”. Encyclopædia Britannica. 22 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 895..
  31. ↑ Tommasi, Chiara Ombretta (). „Orgy: Orgy in Medieval and Modern Europe”. Encyclopedia of Religion. 10.
  32. ↑ Patrick Collinson, "The beginnings of English sabbatarianism." Studies in Church History 1 (1964): 207-221.
  33. ↑ Heyck, Thomas (). A History of the Peoples of the British Isles: From 1688 to 1914 (în engleză). Taylor & Francis. p. 251. ISBN 9781134415205. Yet the degree of overlap between the middle class and nonconformity-Baptists, Congregregationalists, Wesleyan Methodists, Quakers, Presbyterians, and Unitarians-was substantial. ... Most nonconformist denominations ...frowned on drink, dancing, and the theater, and they promoted Sabbatarianism (the policy of prohibiting trade and public recreation on Sundays).
  34. ↑ Campbell 2009, p. 129.
  35. ↑ Winstanley, Gerrard; Jones, Sandra (). The True Levellers Standard Advanced: or, The State of Community opened, and Presented to the Sons of Men. R.S. Bear. That we may work in righteousness, and lay the Foundation of making the Earth a Common Treasury for All, both Rich and Poor, That every one that is born in the Land, may be fed by the Earth his Mother that brought him forth, according to the Reason that rules in the Creation. Not Inclosing any part into any particular hand, but all as one man, working together, and feeding together as Sons of one Father, members of one Family; not one Lording over another, but all looking upon each other, as equals in the Creation;
  36. ↑ „Acts 4:32”. Today's English Version. The group of believers was one in mind and heart. No one said that any of his belongings was his own, but they all shared with one another everything they had.
  37. ↑ Heitzenrater, Richard P. (). Thompson, Andrew, ed. The Oxford History of Protestant Dissenting Traditions, Volume II: The Long Eighteenth Century c. 1689-c. 1828. 1. Oxford Scholarship Online. pp. 99–116. doi:10.1093/oso/9780198702245.003.0006.
  38. 1 2 Sanders, Fred (). Wesley on the Christian Life: The Heart Renewed in Love (în engleză). Crossway. p. 209. ISBN 978-1-4335-2487-5. Wesley's understanding of the normative Christian experience was that after conversion, believers would have a gradual expansion of their knowledge and understanding of their own sin and of God's holiness. With the regenerate nature working within them, the increasing awareness of spiritual reality would produce a mounting tension, with greater grief over sin an greater desire to be delivered from it. Then, at a time and in a manner that pleased him, God would answer the Christian's faithful prayer for a deliverance from indwelling sin. Wesley thought this change happened in a moment, just like regeneration itself, although Methodists reported different levels of awareness of it: "an instantaneous change has been wrought in some believers," but "in some...they did not perceive the instant when it was wrought." The pattern was event-process-event-process; conversion, gradual growth, entire sanctification, then more gradual growth. Concluding his 1764 review of the subject, Wesley wrote, "All our Preachers should make a point of preaching perfection to believers constantly, strongly, and explicitly; and all believers should mind this one thing, and continually agonize for it." An in letters through the 1770s, we hear Wesley urging that: "Never be ashamed of the old Methodist doctrine. Press all believers to go on to perfection. Insist everywhere on the second blessing as receivable now, by simple faith." There are several threads woven together in the Wesleyan teaching on Christian perfection. Everything Wesley has taught about the distinction between justification and sanctification, of regeneration as initial sanctification, and about the Christian life as being normed and formed by the law comes together here. To this are joined new threads such as the idea of a second definite work of grace subsequent to conversion, and the need to ask God for that second blessing. But the dominant theme in Wesley's teaching on Christian perfection is the renewed heart.
  39. 1 2 Banks, Stanley. „Christian Perfection”. Asbury Theological Seminary⁠(d). p. 33. Accesat în .
  40. ↑ Cartwright, Peter (). Autobiography of Peter Cartwright: The Backwoods Preacher (în engleză). Carlton & Porter. p. 74. Accessed 19 June 2017.
  41. ↑ Bangs, Nathan (). A History of the Methodist Episcopal Church. 1 (ed. 3rd). New York City: T. Mason and G. Lane.
  42. ↑ Philip, 36.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Campbell, Heather M (). The Britannica Guide to Political Science and Social Movements That Changed the Modern World. The Rosen Publishing Group, 2009. pp. 127–129. ISBN 978-1-61530-062-4. 
  • Fitzpatrick, Martin. "Heretical Religion and Radical Political Ideas in Late Eighteenth-Century England." The Transformation of Political Culture: England and Germany in the Late Eighteenth Century. Ed. Eckhart Hellmuth. Oxford: Oxford University Press; Londra: German Historical Institute, 1990. ISBN: 0-19-920501-9.
  • Mullett, Charles F. "The Legal Position of English Protestant Dissenters, 1689–1767." Virginia Law Review (1937): 389–418. JSTOR 1067999.
  • Philip, Mark. "Rational Religion and Political Radicalism." Enlightenment and Dissent 4 (1985): 35–46.
  • ExLibris, Early English dissenters
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Disidenții_religioși_englezi&oldid=17835995