Degetar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Ramaria stricta sin. Ramaria condensata
One of hundreds Ramaria stricta (GB= Upright Coral, Syn. Strict-branch Coral, D= Steife Koralle, F= Ramaire droite, Syn. Clavaire dressée, NL= Rechte koraalzwam) in dead beechbranches covered by leaves in the Schaarsbe - panoramio.jpg
Degetar
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Gomphales
Familie: Gomphaceae
Gen: Ramaria
Specie: R. stricta
Nume binomial
Ramaria stricta
(Pers.) Quél. (1888)
Sinonime
  • Clavaria stricta Pers. (1795)
  • Clavaria syringarum Pers. (1822)
  • Merisma strictum (Pers.) Spreng. (1827)
  • Clavaria condensata Fr. (1838)
  • Clavaria pruinella Ces. (1861)
  • Clavariella condensata (Fr..) P.Karst. (1882)
  • Clavariella stricta (Pers.) P.Karst. (1882)
  • Corallium stricta (Pers.) G.Hahn (1883)
  • Ramaria condensata (Fr..) Quel. (1888)
  • Lachnocladium odoratum G.F.Atk. (1908)

Ramaria stricta (Christian Hendrik Persoon, 1795 ex Lucien Quélet, 1888), sin. Ramaria condensata (Elias Magnus Fries, 1838 ex Lucien Quélet, 1888),[1] din încrengătura Basidiomycota, în familia Gomphaceae și de genul Ramaria, denumită în popor degetar sau creasta cocoșului,[2] este o ciupercă necomestibilă care însă nu coabitează, fiind una din speciile saprofite ale genului. În România, Basarabia și Bucovina de Nord, se dezvoltă izolată sau în grupuri, pe lemn în putrefacție prin păduri umbroase și umede, în special pe lângă fagi, fiind întâlnită mai rar în apropiere de stejari sau molizi, dar crește și pe mulci. Apare de la câmpie la munte, din (iulie) august până în noiembrie, la vreme favorabilă și în decembrie.[3][4]

Istoric[modificare | modificare sursă]

C. H. Persoon

Primul care a pomenit specia sub numele Clavaria stricta a fost renumitul om de știință Christian Hendrik Persoon de verificat în Neue Annalen der Botanick din 1795.[5]

În 1838, faimosul suedez Elias Magnus Fries a descris specia sub taxonul Clavaria condensata în cartea sa Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum,[6] iar Fries a avut preferința pentru denumirea de specii, un drept de onoare care i-a fost acordat.

Astfel, când, în 1888, micologul francez Lucien Quélet a mutat soiul la genul Ramaria l-a de numit de două ori pentru a fi pe partea sigură: odată ca Ramaria stricta,[7] și pe alta ca Ramaria condensata.[8] În ciuda a preferinței lui Fries, numele binomial hotărât și valabil până în prezent (2018) este Ramaria stricta. Totuși se mai găsește adesea descrierea soiului cu epitetul lui Fries, de exemplu în literatura micologică română.[2][9][10]

Toate celelalte încercări de redenumire, inclus și dublei redirecționări din aceiași cauză a lui Petter Adolf Karsten (vezi infocaseta), nu sunt folosite și pot fi neglijate, dar sunt acceptate sinonim.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Clavaria condensata

Au fost constatate 4 variații (forme) ale speciei: alba, concolor (ramuri și trunchi de aceiași culoare), fumida (cu nuanțe cenusii) și violaceo-tincta (colorată violaceu).[11] În urmare este descrisă forma bazală referitor la culoare.

  • Corpul fructifer: are o înălțime de până la 12 (14) cm și un diametru de 5-10 cm. El se împarte dintr-un cocean cărnos, în numeroase ramificații foarte înghesuite, strict verticale, drepte și cilindrice, niciodată curbate, cărnoase și elastice, groase la bază și subțiate treptat către vârf, cu un colorit care poate fi galben-ocru, galben-ruginiu, ocru-maroniu, de culoarea chitului, adesea cu nuanțe rozalii. Vârfurile sunt ramificate dicotomic, scurte și obtuze, fiind galben-verzuie. La presiune se colorează brun-violaceu.
  • Sporii: sunt lunguieți în formă de migdale, cu vârfuri ascuțite și îndoite, slab hialini (translucizi), netezi sau slab aspri, fin gutulați în interior, cu o mărime de 7,5-10,5 x 3,5-5 microni. Pulberea lor este de colorit ocru-gălbui. Basidiile în formă de măciucă cilindrică cu cleme bazale și 2-4 sterigme măsoară 30-40 x 4-5 microni.[12]
  • Trunchiul: este foarte scurt și lat, cărnos, masiv și compact, din care decurg până la 8 ramuri, prezentând un fetru din micelii albicios și gros la bază. Culoarea este albuie cu nuanțe maronii sau rozalii.
  • Carnea: este destul de tare, elastică și nu fragilă. Coloritul variază de la albicios, peste palid gălbui, gri-gălbui până la ocru-gălbui, fiind mereu mai închis spre exterior. Mirosul este plăcut amărui, gustul slab de anason, dar piperat, destul de amar și astringent. Sub presiune se colorează brun-violet.[3][4]
  • Reacții chimice: Carnea se colorează cu Hidroxid de potasiu brun.[13]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Chiar și specialiști au probleme cu diferențierea buretelui cu alte specii ale acestui gen. Cele necomestibile au cel puțin mereu un gust nepotrivit. Degetarul poate fi confundat ușor cu: Ramaria abietina (necomestibilă),[14] Ramaria aurantiosiccescens (E. Schild, 1979), (comestibilă)[15] Ramaria aurea (comestibilă),[16] Ramaria botrytis (comestibilă), [17] Ramaria eumorpha (necomestibilă),[18] Ramaria fennica (necomestibilă),[19] Ramaria flava (comestibilă),[20] Ramaria flavescens (otrăvitoare),[21] Ramaria formosa (otrăvitoare),[22] Ramaria gracilis (necomestibilă),[23] Ramaria largentii, (comestibilă)[24] Ramaria obtusissima (comestibilă, puțin gustoasă), [25] Ramaria ochroclora (comestibilitate nesigură),[26] Ramaria pallida (otrăvitoare)[27] sau Ramaria testaceoflava, (necomestibilă).[28]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Deci se poate citi din când în când, că specia ar fi comestibilă,[4] această aserțiune nu poate fi confirmată.[29] Din cauza gustului neplăcut este necomestibilă. Faceți o probă pentru a nu o confunda cu specii comestibile. Nu este otrăvitoare.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index fungorum
  2. ^ a b Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 522, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 1, 2
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 618-619, ISBN 3-405-12081-0
  4. ^ a b c Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 308-309, ISBN 978-3-440-13447-4
  5. ^ C. H. Persoon: „Clavaria stricta”, în: „Neue Annalen der Botanik”, (editată de Paulus Usteri), vol. 15, Editura Philip Wolfische Buchhandlung, Leipzig 1795, p. 33
  6. ^ Elias Fries: „Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Upsala 1836-1838, p. 575
  7. ^ Lucien Quélet: „Flore Mycologique de la France et des Pays Limitrophes, Editura Octave Doin, Paris 1888, p. 464
  8. ^ Lucien Quélet: „Flore Mycologique de la France et des Pays Limitrophes, Editura Octave Doin, Paris 1888, p. 467
  9. ^ Dexonline.ro
  10. ^ Oana Zamfirescu: „The Caracteridtics of the Romanian Common Names Given to Lower Plants”, în: Lucrări Științifice, vol. 57 (1), seria Agronomie, Editura Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Iași, Iași 2014, p. 285 [1]
  11. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 454-455, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  12. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1932, tab. 1092
  13. ^ Pilzforum 123
  14. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 472-473, ISBN 978-3-440-14530-2
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 452-453, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 214-216, ISBN 3-426-00312-0
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 612-613, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 474-475, ISBN 978-3-440-14530-2
  19. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 556-557, ISBN 88-85013-25-2
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 610-611, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 476-477, ISBN 978-3-440-14530-2
  22. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 206, ISBN 978-3-8427-0483-1
  23. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 570-571, ISBN 88-85013-37-6
  24. ^ Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 190, ISBN 978-1-4454-8404-4
  25. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 574-575, ISBN 88-85013-37-6
  26. ^ I funghi dal vero, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 456-457, ISBN 88-85013-57-0
  27. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 215-217
  28. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 1034, ISBN 3-8289-1619-8
  29. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 205, ISBN 978-3-8427-0483-1

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1932
  • Bruno Cetto, vol. 1-7 (vezi sus)
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]