Crematoriul Cenușa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Crematoriul Cenușa din București, așa cum arăta la data terminării construcției (1934)

Crematoriul Cenușa din București, situat pe o colină din Parcul Tineretului, pe str. Șerban Vodă nr. 183, a fost construit după un proiect al arhitectului Duiliu Marcu. Construcția a început în 1925, cu sprijinul Primăriei Capitalei, la inițiativa Societății Cenușa, înființate la 7 martie 1923.[1]

Realizată într-un stil eclectic cu elemente de inspirație bizantină, siriană și egipteană, în stilul Monumentului Cantacuzinilor din Cimitirul Bellu, lucrarea a fost terminată la roșu în 1927, după ce arhitectul C. Popescu a amplificat construcția în 1926. Deși clădirea încă nu era finisată, Crematoriul Cenușa a fost inaugurat la 25 ianuarie 1928. Prima incinerare a avut loc în aceași zi la ora 17, Profira Fieraru în vârstă de 40 de ani și de meserie casnică, fiind prima persoană incinerată la Crematoriul Cenușa. Lucrările reluate în 1931, sub conducerea arhitectului Ioan D. Trajanescu, au fost finalizate la sfârșitul anului 1934. Scara principală este flancată de statuile Durerea și Nădejdea și de două basoreliefuri realizate în 1930 – 1934 de Ioan Iordănescu.[2] Cea mai impunătoare piesă a monumentului este capela. Aceasta se întinde pe o suprafață de 200 de metri pătrați, fiind decorată cu marmură fină, de proveniență belgiană.[3]

De-a lungul timpului, aici au fost incinerate aproape 60.000 de persoane. În luna mai a anului 2002 Crematoriul și-a încetat activitatea de incinerare, deoarece încălca legislația de mediu, prin lipsa unor filtre și a unor instalații moderne[4]. Cu toate astea, crematoriul nu s-a închis în totalitate, columbarul său continuă să funcționeze ca spațiu pentru păstrarea urnelor cu cenușă, contra unei taxe anuale.

Consilierii generali ai municipiului București au respins în ianuarie 2011 proiectul de alocare a sumei de 1,16 milioane euro pentru reabilitarea Crematoriului Cenușa.[5][6]

Timp de aproape 10 ani singurul crematoriu uman care funcționat în România a fost Crematoriul Vitan-Bârzești, din București. În anul 2012 s-a deschis un incinerator uman la Oradea iar în anul 2014 s-a deschis crematoriul uman Ignis situat în localitatea Moldovenești din apropierea Clujului.

Până la dezvoltarea rețelelor de alimentare cu gaze naturale a Bucureștiului se foloseau pe post de combustibili cărbunii (cocsul) și lemnele. Începand cu anii 40'-50' s-a trecut la folosirea gazului metan pentru încălzirea cuptoarelor crematoriului.Folosirea gazului metan pe post de combustibil adus la apariția unor probleme tehnice (incinerarea incompleta datorata presiunii scazute)în anii 70'-80' datorita raționalizarii consumului de gaze naturale de către regimul comunist.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Inaugurarea Crematoriului Cenușa a dus la reacția vehementă de respingere a Bisericii Ortodoxe Române, care prin hotărârile sinodale din 1928 și 1933 a interzis orice asistență religioasă pentru cei incinerați. În opinia prelaților ortodocși ai vremii, cum au fost Iuliu Scriban, Marin Ionescu, Dionisie Lungu, Ion Popescu Mălăieși etc. incinerarea reprezenta o practică păgână și masonă, ce contravine flagrant doctrinei creștine și cultului morților, fiind de asemenea un atentat la ființa „tradițională” românească. [1]

Datorită atmosferei care se crease prin înființarea crematoriului din București, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 15 iunie 1928, a hotărât mai întâi următoarele:[7]

  1. Preoții să prevină din vreme pe enoriași, atrăgându-le atenția că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistență religioasă;
  2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
  3. Celor ce totuși au fost incinerați sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât și după moarte.

Problema incinerării a fost reluată și în ședința Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a hotărât ca instrucțiunile cu privire la incinerare, formulate în ședința din 15 iunie 1928, să se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune în vedere preoților, în scopul aplicării lor.

În ordinul din 18 septembrie 1933, dat în urma unui caz de abatere de la hotărâre, s-a făcut precizarea că „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei și practicii Sfintei noastre Biserici Creștine Ortodoxe, preoții vor fi opriți de la toată lucrarea preoțească și trimiși în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancționare”.

În ședința sa de lucru din 5 iulie 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis menținerea în vigoare a hotărârii din 15 iunie 1928, reconfirmată la 20 februarie 1933.[8]

Viziunea creștină istorică[modificare | modificare sursă]

Cu toate că, încă dinainte de Marea Schismă, Biserica Creștină, ulterior împărțită, a susținut înmormântarea, în timpul Inchiziției catolice s-a practicat totuși ritualul arderii pe rug, deoarece se credea că astfel era salvat sufletul ereticului. După Revoluția franceză, ca urmare a mișcărilor de emancipare civică, incinerarea a fost reintrodusă mai mult ca un răspuns la monopolul asupra morții exercitat de Biserică.[9]

Curiozități[modificare | modificare sursă]

Crematoriul Cenușa a fost încă de la crearea lui un obiectiv militar pentru că maschează intrarea într-o veche rețea de galerii subterane, în care se poate merge cu mașina, galerii în care Vlad Țepeș(?) intra călare.[10]

Operațiunea Trandafirul[modificare | modificare sursă]

Crematoriul Cenușa este legat de Operațiunea Trandafirul, când 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrațiile din Timișoara în zilele de 16 și 18 decembrie 1989, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean Timiș (SJT), au fost ridicate de la morga acestui spital și transportate la București, după care au fost incinerate în Crematoriul Cenușa.

Crematoriul Cenușa pus în pericol de alt proiect în 2008[modificare | modificare sursă]

În 2008, Academia Română dorea să propună Președinției, Parlamentului și Guvernului să înființeze Panteonul Național al României, o „instituție monumentală" destinată personalităților din viața cultural-știintifică a țării.[11] Locul ales, Dealul Piscului, ar fi implicat dărâmarea Crematoriului "Cenușa".[12]

Monument istoric[modificare | modificare sursă]

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național a emis Ordinul nr. 2391 din 16 iunie 2011 privind clasarea în Lista monumentelor istorice, categoria ansamblu, grupa valorică "A", a imobilului Crematoriul "Cenușa" din calea Șerban Vodă nr. 183, sectorul 4, București, document publicat în Monitorul Oficial nr. 530 din 27 iulie 2011, care prevede următoarele:[13]

Imobilul Crematoriul "Cenușa" din calea Șerban Vodă nr. 183, sectorul 4, București, se clasează ca monument istoric, categoria ansamblu, grupa valorică "A", cod în Lista monumentelor istorice B-II-a-A-21028, cu următoarele componente:
  • Crematoriul uman, cod B-II-m-A-21028.01;
  • Columbar, cod B-II-m-A-21028.02.

Personalități incinerate[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Asupra incinerării și crematoriilor umane în România
  2. ^ Crematoriul “Cenușa”
  3. ^ Marius Rotar, Cremațiunea în România, istoria dincolo de prejudecăți, 107 p., Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014, ISBN 978-606-543-494-3
  4. ^ In vizita la crematoriu[nefuncțională]
  5. ^ Jurnalul Național : Consilierii generali au aprobat reabilitarea Cimitirului Bellu[nefuncțională]
  6. ^ Consilierii ii resping lui Oprescu proiecte pentru cimitire in valoare de 15,5 milioane de euro[nefuncțională]
  7. ^ „Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula: „Tradiție și înnoire în slujirea liturgică", Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ Biserica Ortodoxă Română, despre decedații incinerați: "Să li se refuze orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât și la pomenirile pentru morți"
  9. ^ Incinerare sau înhumare: istoria controversei stârnită de moartea lui Sergiu Nicolaescu
  10. ^ Crematoriul uman "Cenușa". (București)
  11. ^ Panteon Național al României?
  12. ^ Panteonul, o idee neinspirată
  13. ^ Ordinul 2391/2011[nefuncțională]
  14. ^ a b c d e f Marian Păvălașc (13 octombrie 2011). „Românii care aleg focul în locul gropii: \"La crematoriu am simțit o energie pozitivă. În cimitir este apăsător\"”. Evenimentul Zilei.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  15. ^ a b en History of Modern Cremation in Romania - books.google.ro Autor: Marius Rotar, accesat pe 28 aprilie 2016
  16. ^ N. Bagdasar (martie 2007). „Însemnări”. România Culturală.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)[nefuncțională – arhivă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marius Rotar: Eternitate prin cenușă - o istorie a crematoriilor și a incinerărilor umane în România secolelor XIX - XXI, 636 pagini, Editura Institutul European, 2011

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Crematoriul_Cenușa&oldid=16031289