Contesa Marița

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Contesa Marița este o operetă în trei acte compusă de compozitorul maghiar Emmerich Kálmán.

Libretul, de Julius Brammer și Alfred Grünwald, se bazează pe „Romanul unui tânăr sărac" de Octave Feuillet.

Premiera a avut loc pe 24 februarie 1924 la Viena, la Theater an der Wien, sub titlul german Gräfin Mariza.

Prima reprezentație a spectacolului în România a fost cu trupa lui Nicolae Leonard, în anul 1927. La Teatrul Național de Operetă "Ion Dacian" București „Contesa Maritza" a avut premiera la 16 decembrie 1967 pe versiunea în limba română a libretului de V. Timuș și M. Păun.[1]

Opereta reia schema și tipul din opereta Silvia (Die Csardasfürstin). Inventivitatea compozitorului pare să se fi cristalizat într-un manierism fericit care, în timp – îndeosebi sub influența americană – va deveni din ce în ce mai evident.

Emmerich Kálmán era un maestru al operetei vieneze devine evident din chiar vasta uvertură – o piesă minunată, al cărei gen de orchestrație va fi preluat și de primii ani ai filmelor musicale.În crearea și definirea muzicală a personajelor, Kálmán și libretiștii săi au urmat formula standard a Perioadei de Argint a operetei vieneze, perioadă începută efectiv cu Văduva veselă de Franz Lehár (1905) și terminată abrupt în anii ’30, când mare parte a forțelor creatoare a fost silită să părăsească Viena.

Lucrările lui urmează aproape fără excepție următoarea schemă: un duo principal (soprană și tenor) romantic, un duo comic (tot soprană și tenor) și numeroase personaje serioase și comice.

Muzica pentru perechea principală conține întotdeauna sonorități construite în tradiția muzicii romantice, fiind amplu orchestrată. Ea presupune cerințe vocale extreme pentru soprană, iar pentru tenor secțiuni deseori mai potrivite registrului baritonal.

Din punct de vedere al construcției dramatice, intriga centrală se încheagă în jurul celor două personaje principale, de cele mai multe ori însemnînd, simplu, că ei se îndrăgostesc unul de altul, se despart din pricina unor neînțelegeri, apoi se împacă. Schema de mai sus e lesne reperabilă în relația dintre Contesa Maritza și Contele Tassilo. Intriga secundară, aproape invariabil frivolă, se axează pe cea de-a doua pereche, căreia îi este destinată o muzică mai lejeră și mai vivace, de cele mai multe ori scrisă în formă de duet.

Pe măsură ce stilul compozițional al lui Kálmán a evoluat, finalurile s-au dezvoltat și ele în numere de anvergură, conținînd pe lângă reprize, și numere ce contribuie la dezvoltarea graduală a personajelor și a situațiilor. Un prim exemplu în creația lui Kálmán îl constituie chiar finalul actului I din Contesa Maritza, care include, pe lângă numere de ansamblu și pasaje asemănătoare recitativelor, una dintre cele mai faimoase arii ale lui Kálmán, „Zi-i, țigan, zi mereu”.

În volumul său de amintiri, Emmerich Kálmán declara: “Am încercat să scriu muzica de dragul muzicii și nu din alte considerente. /…/ Cel mai mic cântec, cel mai neînsemnat vals trebuie să poarte scânteia care să electrizeze publicul și să-l cucerească /…/ Știu că numai o jumătate de pagină de Liszt va cantări mai mult decat toate operetele mele. Compozitorii mari vor avea întotdeauna admiratorii lor, dar paralel cu ei trebuie să existe și compozitori pentru un public căruia să-i placă o operetă veselă, ușoară, spirituală și elegantă”.

Asemenea compatriotului său Franz Lehár, Kálmán a fost unul dintre arhitecții a ceea ce avea să fie denumită perioada de argint a operetei vieneze din primul sfert al veacului trecut. Kálmán a adus un suflu proaspăt în muzică, a acordat mereu o mare importanță libretelor și și-a instrumentat mereu personal lucrările.

Principala lui contribuție în acest gen muzical a fost ușurința aparentă a îmbinării dintre caracterul sentimental al operetei vieneze și ritmurile energice, pline de culoare ale Ungariei natale. Pe urmele lui Franz Lehar și L. Fall, a marcat un gen aparte, substratul național unguresc al ritmurilor imprimând delicatelor melodii vieneze un fel de coloratură exotică.

Richard Specht scria în presa vieneză: “Muzica sa este proaspătă și plăcută, viguroasă prin inventivitate melodică naturală și maturitate deplină. În timp ce alții bâjbâie și experimentează, el stă pe tărâmul bogat al muzicii folk și de fiecare dată își atinge ținta."

Referințe[modificare | modificare sursă]

  • Titus Moisescu și Miltiade Păun, Ghid de operetă, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1969

Note[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]