Constantin N. Brăiloiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Constantin N. Brăiloiu
Date personale
Născut Craiova, Țara Românească Modificați la Wikidata
Decedat Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Înmormântat Cimitirul Bellu Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of Wallachia.svg Țara Românească
Flag of the United Principalities of Romania (1862 - 1866).svg Principatele Unite
Flag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
Ocupație judecător
om politic Modificați la Wikidata

Constantin N. Brăiloiu (n. 3 octombrie 1809 sau 1810 - d. 19 iunie 1889) a fost un om politic din Muntenia și din România.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Născut în Craiova, el a fost primul copil al lui Nicolae Brăiloiu și al soției sale, Zoe sau Zinca (născută Vlădăianu sau Vlădoianu). A avut doi frați, dintre care unul a murit devreme, și trei surori. Tatăl său, născut din părinții Iordache Zătreanu și Marghioala Brăiloiu, a fost adoptat de către logofătul Dumitrache Brăiloiu în jurul anului 1788. Brăiloiu, Vlădăianu și Zătreanu sunt vechi familii boierești din regiunea Oltenia.[1] Constantin a fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Coralia Ghica-Brigadier și apoi cu Ecaterina (Catinca) Hagi Moscu. El a avut trei fii și trei fiice cu acessta din urmă. Una dintre fiice, Maria, s-a căsătorit cu Anton Berindei. Un fiu, Nicolae, a fost tatăl folcloristului Constantin Brăiloiu.[2]

Începând din anul 1822, Brăiloiu a mers la școală în străinătate, urmând studii la Sibiu, Geneva și Paris. În 1832 era funcționar asistent în secretariatul de stat al Munteniei. El a fost, de asemenea, procuror la secția penală a tribunalului (1837), la curtea de apel (1841, 1842) și membru al secției penale a Curții de Apel (1853). În 1855 a revenit în secretariat ca asesor. În anul următor, el a fost numit în comitetul care s-a ocupat cu eliberarea robilor țigani. Ulterior, el a fost membru al Curții Supreme de Justiție și, în 1859, președinte al tribunalului comercial.[3]

În 1838 și din 1841 până în 1843, Brăiloiu a predat dreptul penal, civil și comercial la Colegiul Sfântul Sava. După Revoluția Română din 1848, el a devenit director al administrației școlare a țării. Între timp, a urcat în mod constant în rândurile nobilimii: pitar (1841), serdar (1842), paharnic (1847), clucer (1850) și agă (1855) - cu alte cuvinte, de la al nouălea rang la al cincilea rang.[3]

Începând din 1859, anul în care a avut loc Unirea Principatelor Române, Brăiloiu a intrat în politică. El a fost un jurnalist incisiv după cum atestă contribuțiile sale la Conservatorul Progresist, Unirea, Desbaterile și Timpul. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai activi demnitari conservatori ai timpului. În 1859, el a fost ales ca deputat al județului Gorj în Adunarea Electivă a Munteniei, devenind membru al Adunării Legislative în 1861. Între 1859 și 1861 a făcut parte din comitetul central de la Focșani, coordonând politica de unificare administrativă împreună cu omologii săi din Moldova. El a fost secretar de stat din 1858-1859 și de două ori ministru al justiției în guvernele lui Barbu Catargiu. Primul său mandat a fost în perioada aprilie-mai 1861, doar pentru Muntenia; apoi, din ianuarie până în iunie 1862, a făcut parte din primul guvern unificat al României. Între 1862 și 1864 a luat parte la dezbaterile din adunarea legislativă. În 1866 alegătorii din Târgu Jiu l-au trimis pe Brăiloiu să-i reprezinte în adunarea constituantă. El a fost membru al Camerei Deputaților în 1873-1874 și reales ca reprezentant al județului Gorj în 1875.[4] Din februarie până în mai 1876, el a fost președintele Camerei Deputaților.[5] În plus, a fost senator de județul Dolj în 1866 și 1868 și pentru Craiova în 1869.[4]

Brăiloiu a murit la București în 1889 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Catinca a murit în 1904.[4]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vlad, p. 35
  2. ^ Vlad, pp. 35-36
  3. ^ a b Vlad, p. 36
  4. ^ a b c Vlad, p. 37
  5. ^ Ion Alexandrescu, Enciclopedia de istorie a României, vol. II, p. 71. București: Editura Meronia, 2000, ISBN: 978-973-8200-00-5

Referințe[modificare | modificare sursă]