44°54′33″N 24°4′15″E (Comuna Roești, Vâlcea) / 44.90917°N 24.07083°E

Comuna Roești, Vâlcea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Roești
—  comună  —
Imagine din comună
Imagine din comună
Roești se află în România
Roești
Roești
Roești (România)
Localizarea satului pe harta României
Coordonate: 44°54′33″N 24°4′15″E ({{PAGENAME}}) / 44.90917°N 24.07083°E

ȚarăFlag of Romania.svg România
JudețStema Valcea.svg Vâlcea

SIRUTA172581

ReședințăRoești
Componență

Guvernare
 - primar al comunei Roești[*]Gheorghe Drăghici[*][3][4] ( PSD, )

Suprafață
 - Total28,58 km²

Populație (2011)[1] [2]
 - Total 2105 locuitori

Fus orarUTC+2
Cod poștal247540

Prezență online
GeoNames Modificați la Wikidata

Roești este o comună în județul Vâlcea, Oltenia, România, formată din satele Băiașa, Băjenari, Bărbărigeni, Ciocâltei, Cueni, Frasina, Piscu Scoarței, Râpa Cărămizii, Roești (reședința) și Saioci.

Cadrul fizico-geografic. Așezare, hotare și vecini[modificare | modificare sursă]

În bazinul inferior al pârâului Cernișoara (afluent pe stânga al Cernei Vâlcene), pe o suprafață de aproximativ 25 km2 sunt distribuite 10 sate care aparțin comunei Roești și anume: Bărbărigeni, Frasina, Cueni, Roești, Băjenari, Băiasa, Ciocâltei, Saioci, Piscu Scoarței și  Râpa Cărămizii. Numărul mare de sate din comuna Roești se explică prin marea fragmentare a reliefului, prin forma de proprietate a pământului și principalele ocupații ale locuitorilor acestei zone, adică, cultivarea plantelor, pomicultura și creșterea animalelor. Mărimea, forma și structura așezărilor în evoluția lor istorică de la confluența Cernei Vâlcene  cu Cernișoara, au fost condiționate de o serie de factori economici, naturali, istorici și social-politici.

       În perioada inițială de înjghebare a așezărilor din zona aflată în studiu, mediul natural a exercitat o influență considerabilă, mai ales în ceea ce privește forma acestora. Relieful deluros, puternic fragmentat, acoperit în cea mai mare parte cu  păduri, componența moșnenească a locuitorilor, structura teritorială a moșiei satelor și forma de organizare familială, au constituit elementele hotărâtoare în apariția primului tip de așezare și anume satul cu case izolate.(Stahl, 1958, vol. I, pag. 90)                                                                        Situat în partea nord-estică a Piemontului Oltețului, pe cursul inferior al râului Cernișoara, teritoriul comunei Roești este încadrat de paralelele de 44°52’7’’ și 44°58’29’’ latitudine nordică și de meridianele de 24°03’47’’ și  24°07’11’’ longitudine estică. De la nord la sud, această regiune se desfășoară pe o lungime de  aproximativ 10 km. (Burican, 2017, 18).                                                                                                                                                                                                                                                                                       Din punct de vedere administrativ, comuna Roești este delimitată la vest de  comunele Lăpușata și Lădești; la sud, de comuna Lădești; la est de comuna Pesceana; la nord de comunele Popești și Cernișoara. Șoseaua județeană Râmnicu Vâlcea–Craiova care străbate comuna Roești de la nord la sud, pe valea Cernișoarei și Cernei Vâlcene leagă comuna de orașul reședință de județ, Râmnicu Vâlcea (circa 40 km) și de orașul Craiova, situat la 70 km sud. Legătura cu celelalte comune se realizează prin drumuri județene modernizate și nemodernizate precum și drumuri comunale.                               

      Relieful: Teritoriul comunei Roești face parte din Piemontul  Vâlcii, care aparține  din punct de  vedere geostructural, Depresiunii Getice, (Oncescu, 1959, 21).

     Cele mai reprezentative interfluvii sculpturale din zona cercetată sunt întâlnite în  Dealul Cotoșmanu,  Dealul Cernei, Dealul Râpa Cărămizii sau în Dealul  Oilor. Ele au suprafețe netede pe mici porțiuni, mărginite de cornișe puternice și de versanți abrupți, afectați de intense procese geomorfologice actuale (N. Aur, 1976).                                                

     Într‑o privire de ansamblu, aceste interfluvii sculpturale, cu  prelungirile lor spre nord, nord‑est și sud sunt impozante, greoaie, ca o șiră neîntreruptă, cu altitudini ce se mențin în jur de 450 m. Cea mai mare răspândire o au interfluviile înguste. Continuitatea acestor culmi este întreruptă de mici înșeuări de eroziune și denudație în sectoarele unde bazinele de recepție a doi torenți de pe versanți opuși se apropie unul de celălalt (în zona Dealului Cărămizii, Dealului Cernei, Dealului Oilor). (N. Aur, 1975).

      În partea nordică se detașează un interfluviu ceva mai larg numit Dealul Cotoșmanu, cu  altitudine medie de 479 m, dar care numai parțial se află pe teritoriul zonei aflate în studiu și este bine împădurit. Spre sud acesta se continuă cu Dealul Cărămizii, cu altitudinea de 498 m, ce prezintă un abrupt puternic pe partea vestică, cu o pantă de 40—65%. Spre valea Cernișoarei  se poate observa o puternică ruptură (cornișă) de 10‑20 m înălțime, în care stratele de roci prezintă o aplecare generală spre sud‑sud-est. La sud–est de cota maximă (Dealul Cioaca Înaltă, 499 m), în zona Dealul Cărămizii, se desfășoară o suprafață sculpturală mai mare, larg vălurită, la altitudinea medie de 480 m, cu multe areale împădurite. În continuare, spre sud, se găsesc câteva petice de platou sculptural, la aproximativ450 m altitudine, în Dealul Oilor, Dealul Negraia, DealulOlteanca.Aceste suprafețe prezintă pietrișuri și nisipuri în care apar câteva văi estompate.  Pe marginile platourilor se dezvoltă văi cu aspect torențial (Valea Cărămizii, Valea Băjenari,Valea Silea,

Valea Cueni (afluenți pe stânga ai pârâului Cernișoara); Valea Frasina, Valea Țarina, (afluenți pe stânga ai râului Cerna). Profilele naturale deschise de cornișele situate pe partea vestică  a dealurilor  permit cercetarea la zi  a nisipurilor și pietrișurile de  Cândești, exploatate în diverse puncte (cariere) de locuitorii satelor învecinate. În esență, aspectul actual al văii Cernei Vâlcene și al văii Cernișoarei precum și al  afluenților acestora, ca și forma unor interfluvii situate de o parte și dealta a văilor, a rezultat în urma a numeroase modificări ale cursului Cernei și a Cernișoarei precum și ale pâraielor aferente acestora, respectiv  de retragerea continuă a versanților. (Burican, 2017, 29).

       Clima: Prin așezarea geografică în cadrul țării, comuna Roești,  situată la confluența râului  Cerna Vâlceană  cu  Cernișoara are un climat temperat-continental ce rezultă din interacțiunea factorilor climatogeni, cu trăsături specifice pentru această regiune. Temperatura medie anuală a aerului la Roești este de 9,6°C. În decursul timpului de când se fac observații, temperatura medie anuală cea mai scăzută a fost de 7,8°C în 1942, iar cea mai ridicată a fost de 11,2°C în anul 1936.  Precipitațiile medii anuale se îcadrează între 646 mm  și   712 mm/m2/an.(Neamu, 1968, vol. 6, pag. 69-74 )

        Apele:  Cerna Oltețului,  numită și Cerna Vâlcii, este ce mai importantă arteră hidrografică, ce udă teritoriul comunei Roești.  Izvorăște din Munții Căpățânii, de sub varful  ,,La Nedei” (2108 m), străbate Subcarpații Vâlcii și  partea de nord a Piemontului Oltețului(Aur, 1976, 91).  De pe partea stângă, Cerna primește, în zona comunei Roești, pârâul  Cernișoara, care se formează  langă Obarșia, un punct situat la sud de Măgura Slătioarei (769 m altitudine) și care  mai este numită  ,,Cerna cea mică” sau Cernișoara,  diminutivul  hidronimului Cerna. (Burican, 2017, 29).

        Vegetația:    Pe teritoriul regiunii cercetate se disting două zone de vegetație: zona forestieră și zona de silvostepă. Dezvoltarea vegetației forestiere din această zonă este favorizată de un climat mai umed și mai răcoros, de soluri silvestre, argiloiluviale, consecință a treptei mai înalte de relief căreia această zonă i se suprapune. Pădurile sunt situate, mai ales, în partea vestică,  nord-vestică și  estică  a teritoriului,  procentul de împădurire fiind aici  de peste 60%.iar în zona mai joasă este  de circa 10%, mai ales pe  malurile Cernei Vâlcene  și Cernișoarei.(Burican, 2017, 29).              Solurile: Din suprafața totală a comunei Roești, 22% este ocupată  de păduri cu funcții speciale de protecție, dintre care ponderea ce mai mare o dețin cele cu rol de protecție  a solului (53%), urmate de cele cu rol hidrologic (41%),  situate în zona  de deal.  Pe lunca râului Cerna Vâlceană și pe cea a Cernișoarei,  precum și pe văile inferioare a unor afluenți (Manos, Cărămizii, Băjenari, Silea,  Cueni, Frasina), procesele pedogenetice sunt dominate de regimul hidrologic al cursurilor respective și de gradul de mineralizare a apelor lor. (Amenajamentului Ocolului Silvic Băbeni, 2014, 98).

ISTORIA

        Existența unor vechi urme de viață omenească  pe teritoriul comunei Roești este  atestată de numeroase  urme de locuire precum topoare din silex  și piatră   descoperite cu circa 60 de ani în urmă pe Valea  Cernișoarei care datează  din paleolitic  și neolitic.  Pe lângă acestea,  s-au descoperit topoare  ciocan perforate, de dimensiuni mai mici, având  10cm lungime și 3,8 cm  lățime, precum și alte urme de locuire precum: vârf  de lance, topoare din fier, specifice  epocii bronzului și epocii fierului  (descoperite în     zona   satului   Ciocâltei. Se adaugă numeroase fragmente de ceramică, din epoca  bronzului incipient din prima epocă a fierului, fragmente de ceramică dintr-un  vas mare, cu gâtul înalt, buza dreaptă ușor îngroșată spre exterior (descoperite la Cueni și Bărbărigeni (Rev. Arh,1963, IX, 18).                                                                                                                                                                                   Primul document ce se referă la comuna Roești este cel  dat la Târgoviște, la 20 iulie 1526, prin care ,,Radu vodă de la Afumați confirmă lui Dobre al Neagăi și cu feciorii lui.…...ca să le fie  moșia Olteanca toată și Pesceana, din Dealul Pescenii până  în hotarul  Cermegeștilor, să ție din toate 8 părți, moșie dreaptă din părinți și moși ,,.(DIR, II, 1951).                                                                            

        Din acest document reiese că moșia Olteanca, componentă a satelor Roești și Cueni, aparținea unor moșneni din zona cercetată cu mult înainte de această dată, deoarece  termenul  , să ție din toate 8 părți, moșie dreaptă din părinți  și moși ,,  .                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Satul Roești, este atestat documentar la 8 ianuarie 1581,  prin hrisovul dat de domnitorul Țării Românești, Mihnea Vodă, care confirmă lui Șerbu și  fiilor ,, ocină ,, în Roești.  Din acest document  aflăm  că satul Roești exista înainte de 8 ianuarie 1581,  deoarece existența  caselor  și viilor  atestă atât o  locuire anterioară,  cât și  o ocupație  a locuitorilor,  iar suma de  1000 aspri, respectiv 3000  aspri  (monedă în aur)  plătiți  în bani lichizi indică prosperitatea economică a acestor cumpărători (D.I.R., V, 1952).  

          Pentru  satul  Coieni, există un document  într-o însemnare făcută pe o Evanghelie de către Neagoe, mare ban al Craiovei, aflată la Sfântul Munte Athos  din Grecia.  Acest  document este datat  la11 ianuarie 1563,  atestă faptul că satul Coieni  exista înainte  de această dată, existența  bisericii arată că  locurile acestea erau bine populate, Accest document a fost descoperit, pentru prima dată, de diplomatul și cărturarul român Marcu Beza (1882-1949), în cartea "Urme românești în Răsăritul Ortodox"(Beza, 1935, 54).  

          În harta lui Schwantz  din 1722, sunt trecute și satele de la confluența râului Cerna cu Cernișoara astfel: Ciocâltei  apare sub forma  ,,Csocultej ,,, Bărbărigeni sub forma ,,Barbarischen,,, Coeni sub forma  ,, Kojeni--sat pe Tzerna ,, (Cerna). (Arh. Olteniei, 14, 1924,  304).

       Între volintirii din satele comunei Roești care au participat, în războiul din 1828 -1829  sunt menționați:  Vamor sin (fiul) Ilie Călărașu, numit și  Zamfir și Mihai Simion  holtei,,,  care au fost tăiați de turci la Salcia, lângă Calafat, pe Dunăre (Neacșu, 1960, III, 245).  

      La sfârșitul lunii august 1877,  din comunele Roești și Coeni au fost mobilizați 11 militari care au fost apoi dislocați în zona Ghivici, pe  Dunăre, la Turnu Măgurele, pentru ca apoi să participe la luptele de la Grivița și Vidin : Stănică  Toma și Diculescu  Dimitrie au fost răniți și decorați cu ,, Crucea trecerii Dunării și  Virtutea  Militară ,(Tamaș,  1977).

       În anul 1916, din  comuna Roești au fost mobilizați pe front și doi învățători: Marin Nemulescu și Ioan Constantinescu, cu grade  de ofițeri. Sacrificiile grele făcute de locuitorii comunei Roești sunt ilustrate de cei 109 ostași morți, dispăruți  sau declarați ulterior morți, pe  câmpul de luptă, morți în lagărele de concentrare din  Germania și Austro-Ungaria. Aceste fapte de sacrificiu sunt prezentate de Complexul Memorial închinat eroilor din comuna Roești (Tamaș, 1979).                                                                                                                                                                            

       În a doua conflagrație mondială, locutorii din satele comunei Roești  au participat la numeroasele lupte în războiul din est: luptele pentru  dezrobirea Basarabiei, luptele pentru cucerirea Odesei, unde numeroși ostași ai acestor meleaguri și-au dat viața sau au  fost răniți în bătălia de la Vigoda din fața Odesei,  luptele din Caucaz sau cele cele de la Cotul Donului. De asemenea, roeștenii au participat  la luptele din Transivania (Oarba de Mureș), apoi pe frontul de vest la eliberare Ungariei, Austriei și Cehoslovaciei. În perioada 1941-1945. comuna Roești a dat un greu sacrificiu, 134 de ostași și-au dat viața pentru apărarea hotarelor României. La Oarba  de Mureș, apar înmormântați  în anul 1944,  următorii eroi din comuna  Roești: Mitrache Gheorghe ; Stănciulescu Iacob; Trușcă Octavian.(Tamaș, 1979).

      În 1959, au fost create toate condițiile pentru organizarea și înființarea  ,,întovărășirilor,, și apoi a G.A.C-urilor, de pe teritoriul comunei Roești, care însă vor deveni funcționale abia în anul următor. Obligativitatea  ,,întovărășirilor,, a dat naștere la o nouă formă de rezistență a țărănimii și anume, formalismul.

      Între 1960 și 1962, la finalizarea colectivizării, locuitorii din satele comunei Roești și-au pierdut pământurile și animalele de jug fiind  nevoiți să se înscrie, să formeze  și să înființeze  asociații colective în fiecare sat.  Din nefericire, s-au produs grave abuzuri la adresa multor cetățeni ziși , chiaburi,,, care au suportat practic, atacuri premeditate ale celor înrolați pentru înfăptuirea ,,întovărășirilor și colectivizării ,,, prin formarea  de echipe ,, specializate  și instruite în mod special ,,(D.J.V.A.N, dos. 22/1947, f. 364).

EVOLUȚIA  DEMOGRAFICĂ ȘI ÎMPĂRȚIRILE ADMINISTRATIVE

     Până în timpul stăpânirii austriece(1718--1739), singura evidență a populației  la îndemâna domniei și a vistieriei era furnizată de “sămi” care  în secolul  al XVIII-lea  se numeau Catagrafii Date exacte asupra numărului de locuitori în satele din zona aflată în studiu avem începând cu anul 1831, când a fost întocmită Catagrafia Țării Românești. (Papacostea, 1951, 154). 

     Populația satelor din actuala comună Roești se prezenta astfel: (Arh.St., 1831, 10)

Satul Roești 190 familii
Satul Coeni 66 familii
  Satul Ciocâltei 111 familii

     În anul 1872, satele actualei comune apar în două comune: Roești împreună cu satul Ciocâltei, cu un număr de 1425 locuitori și Coeni cu un număr de 565 lo cuitori.( Dic.Topografic și  Statistic al României,   1902,258, 302).  Se poate observa că populația comunei Roești a scăzut de la 1425 locuitori la 1276 locuitori, deci o scădere de 149 locuitori, fapt ce se datorează, în parte, participării locuitorilor la războiul din 1877, stabilirii unui număr însemnat de locuitori în Dobrogea, în urma decretării, Legii Însurățeilor la 1879, și probabil stabilirii unor familii în satele din comuna învecinată (Pesceana, datorită procesului de roire a populației).

    Rencensământul din 19 decembrie 1912 pentru satele comunei Roești :( Recensământul, 1912, IX, 256).

Comuna (satul) Total (comună--sat) Bărbați Femei
Roești 1276 698 578
Coeni 868 520 348
Satul Bărbărigeni 240 100 140

Deci, în 1912 satele actualei comune Roești (fără satul Bărbărigeni) toalizau o populație de 1695 locuitori.  Față de1893 se observă o scădere destul de mare a numărului de locuitori, dar satele recenzete la 191 erau grupate în mai multe comune.  Astfel, comuna Coeni apare fără cătunele Negraia și Busuioceni, trecute, la comuna Pesceana, respectiv Cermegești, iar comuna Roești se menține la același nivel.(Recensământul,1913, X)   În anul 1966 populația comunei Roești era de 2335 loccuitori, în 1977 de 2475 locuitori iar în 1983 de 2561 locuitori.   La ultimul recensământ din anul 2011, populația comunei Roești era de 2310 locuitori. (Recensământul, 2012).

Comuna Roesti---2310 locuitori (Situația pe sate)

Satul Nr. loc. Satul Nr. loc. Satul Nr. loc.
Roești 391 Băjenari 184 Bărbărigeni 219
Băiasa 198 Ciocâltei 378 Frasina 21
Cueni 638 Piscu Scoarței 44 Râpa Cărămizii 136
Saioci 101

În perioada 1718—1739 (ocupația austriacă), apar în hărțile efectuate de armata austriacă următoarele așezări omenești: Barbarichen--Bărbărigeni; Kojeni pe Tzerna--Koieni și  Csokulte--Ciocâltei (Arh.  Olteniei, nr. 27/ 1926).

     În anul 1831 s-a organizat catagrafierea (recenzarea) satelor din Țara Românească și Moldova.  Satele din zona aflată în studiu erau cuprinse în Plasa Cernii de Sus, astfel:

    Coeni, (moșia  Coeni  ,, stăpânită de-a valma pe patru moși ,, 66 familii, 11 feciori ;

    Roiești,  (moșie stăpânită de chir Băluță Teișanul și moșneni   ,,  pă patru moși de-a valma,, , 190 fam, 28 feciori);

    Ciocâltei,  (moșie  stăpânită de  M-rea Dintr-un lemn, de chir Băluță Teișanu și de ,, moșneni de-a valma pe trei moși ,, 111 fam., 11 feciori.    

     Legea  comunală, dată în aprilie 1864, indică faptul că Plasa Otășău  cuprindea comunele Cermegești cu 149 familii; comuna Coeni plus cătunul  Busuioci; 113 fam.); comuna Roești plus satul Ciocâltei 285 familii. 

    Legea comunală din martie 1874, și Indicele comunelor pe perioada  de cinci ani 1876-1884 ne arată că, comuna Roești făcea parte din Plasa Otăsău și cuprindea satele: Bărbărigeni, Cermegești, Ciocâlteiu, Coeni, Lupoea, Negraea, Olteanca,  Pesceana-Roești,  Pesceana-Coeni, Roești, Suești;                                                        

       După Legea pentru fixarea circumscrițiilor administrative, promulgată și pusă în aplicare la 1          noiembrie 1892, Plasa Cerna-de-Sus  cu reședința în com.Măldărești, cuprindea  comunele : Comuna Coeni,                                841 loc; Comuna  Cermegești, 1920 loc; Comuna Roești, 1270 loc.

    Primul recensământ al populației, într-o Românie modernă, organizat pe baze științifice, s-a efectuat în anul 1899,   Plasa Ocolu-Otăsău  cuprindea și Comuna Cermegești (3 căt.-2131 loc.);  Comuna Coeni (3 căt.-968 loc.);  Comuna Roești (3 căt.-1475 loc.).

      Prin Legea din 1908  privind Modificarea legii de organizare a comunelor rurale, Plasa Cernișoara includea și Comuna Roești.

      După Recensământul din 25 ianuarie 1948, Județul Vâlcea are onouă organizare administrativă și anume, în raioane.  Astfel,  Raionul Lădești  includea și Comuna Roești, cu satele Bărbărigeni, Ciocâltei, Cueni, Roești.

   Conform  Legii nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului R. S. România, și modificărilor făcute acesteia între februarie-mai 1968, se revine la vechea formă de organizare administrativ- teritorială: împărțirea pe județe. Astfel, județul Vâlcea, cuprindea, printre altele  și Comuna  Roești cu satele: Roești, Băiașa, Băjenari, Bărbărigeni, Ciocîltei, Cueni, Frasina, Piscu Scoarței, Rîpa Cărămizii.

             EVOLUȚIA  TIPULUI DE  AȘEZARE       

     În bazinul inferior al pârâului Cernișoara (afluent pe stânga al Cernei Vâlcene), pe o suprafață de aproximativ 25 km2 sunt distribuite 10 sate care aparțin comunei Roești și anume: Bărbărigeni, Frasina, Cueni, Roești, Băjenari, Băiasa, Ciocâltei, Saioci, Piscu Scoarței și  Râpa Cărămizii.  Numărul mare de sate din comuna Roești se explică prin marea fragmentare a reliefului, prin forma de proprietate a pământului și principalele ocupații ale locuitorilor acestei zone, adică, cultivarea plantelor, pomicultura și creșterea animalelor  Mărimea, forma și structura așezărilor în evoluția lor istorică de la confluența Cernei Vâlcene  cu Cernișoara, au fost condiționate de o serie de factori economici, naturali, istorici și social-politici. În perioada inițială de înjghebare a așezărilor din zona aflată în studiu, mediul natural a exercitat o influență considerabilă, mai ales în ceea ce privește forma acestora. Relieful deluros, puternic fragmentat, acoperit în cea mai mare parte cu  păduri, componența moșnenească a locuitorilor, structura teritorială a moșiei satelor și forma de organizare familială, au constituit elementele hotărâtoare în apariția primului tip de așezare și anume satul cu case izolate.  Structura  socială a populației a influențat morfologia și structura inițială a așezărilor  prin  intermediul sistemului moșnenesc de proprietate: stăpânirea  locurescă (în faza arhaică       a satului devălmaș)  și  stăpânirea pe curele de pământ  (în faza evoluată a satului devălmaș).  Cu alte cuvinte, este  posibilă stabilirea unei  strânse legături între evoluția  structurii teritoriale a  moșiei satelor din zona studiată și evoluția tipurilor de așezare în sensul că perioadei de stăpânire locurească,  i-ar corespunde tipul de așezare cu case izolate  iar faza de stăpânire ,, pe curele de pământ i-ar  corespunde tipul de așezare răsfirat sau  cel de vale, cu  case de-a lungul drumului.

  Stăpânirile locurești,, obținute prin  defrișarea după principiul care cât  putea să cuprindă  erau folosite pentru întemeierea de gospodării, pentru pășune, pomicultură, viticultură și cultivarea plantelor.

       În general, în satele   arhaice lotizarea era mult ușurată prin faptul că orice sătean avea posibilitatea să cuprindă  și să defrișeze cât  avea nevoie.   Această situație  era posibilă în trecut, deoarece pădurile nu constituiau obiect de proprietate și, prin urmare orice om putea veni s-o folosească  făcând în ea  jariște, arșițe sau luând  lemne de foc de construcții. Abia după 1864 pădurile au ajuns a fi proprietate  particulară și doar în 1912 codul  silvic a organizat și proprietatea  pădurilor din satele moșnenești, respectiv și în satele de la confluența  Cernișoarei cu Cerna Vâlcenă.

     Datorită  fragmentării terenului, în zona studiată, defrișările s-au  făcut, la început, în porțiunile de pământ unde se permitea acest lucru, ca urmare, stăpânirile locurești  erau împrăștiate. Izolarea lor a impus implicit risipirea  gospodăriilor.  Următoarea fază în evoluția  satelor din această  zonă este cea a satului devălmaș evoluat, de tip  umblător pe bătrâni . Fiecare familie, considerată descendentă dintr-un moș, a primit  câte o  curea de pământ egală cu celelalte familii. Că așa stau  lucrurile, o demonstrează Catagrafia  din 1831 ca și actele (documentele),  conform cărora satele de la confluența   Cenei Vâlcene cu Cernișoara   erau alcătuite din moșneni care trăiau  de-a valma ….. pe  moși înseamnă că  pământul fusese distribuit în  curele de pământ  pe familii. Curelele de pământ,  egale pentru fiecare ceată  de  neam erau  inegale în cadrul lor, în raport cu numărul  de familii care compuneau neamul respectiv. Pentru a fi  împărțite în cadrul  aceluiași neam, pe familii, curelele  au fost crăpate  de-a  lungul acestora pentru ca fiecare  părtaș să primească o parte  egală, nu numai cantitativ ci și calitativ.

     Exemple  concludente le  oferă satele  Roești  și Băjenari, unde cureaua  Sârbuleștilor era  lată de 140  stânjeni și lungă  din valea  Cernișoarei  până în  Dealul  Scundului (cca. 6 km),   iar prin satul  Coieni  se întindea cureaua Catrinei  lată de 100  stânjeni iar  lungimea era aceeași ca cea a Sârbuleștilor.                    

  În dispunerea inițială a gospodăriilor un rol important l-a  avut și factorul  istoric.    Instabilitatea  politică îi  determină  pe locuitori să-și așeze gospodăriile pe porțiuni  de teren care să  fie retrase, acest aspect fiind vizibil la unele  așezări care au  fost întemeiate pe versanții dealurilor Piscul Scoarței, Râpa Cărămizi(ValeaPorcului),  Mătulești,  Frasina, Manos,  Saioci, Băjenari, etc.

      În această primă  fază a  satului  cu case  izolate, locuitorii  sprijinindu-se  reciproc, defrișau porțiuni de pădure  ce sporeau de la un an la altul.  Gospodăriile  dispuse în terenul  obținut  nu erau legate  unele de altele ci  formau așa-numite ciopoare  de gospodării  încropite de cetele  de  neam. Deci,  în această  fază, nu se poate  vorbi  de o vatră  de sat.

      A urmat defrișarea  văilor Cernișoarei  și  Cernei Vâlcene, apoi  a văilor secundare  precum:  Băjenari, Saioci,  Silea, Cueni, Frasina, Negraia, Negrăița, Pesceana Roești, Pesceana Cueni etc.  

      Așezările  sau întins  astfel  și pe văile acestor  pâraie,  odată cu  înmulțirea  populației.  S-a trecut  astfel  la  o nouă  fază  de evoluție  a  așezărilor din zonă, la  satul  răsfirat, care prin creșterea  numărului  de gospodării capătă  o  structură nouă. Dacă în  prima  fază, satele cu  case izolate nu țineau  seama de drum,  acum, în a doua  fază,  când familiile  se  înmulțesc, casele  sunt  așezate de-a  lungul  drumului sătesc  principal, cu  câteva  ulițe secundare  care  mergeau spre  fostele  sate de pe dealuri, unde  mai  existau locuințe  cu  caracter temporar  sau  terenuri de cultură. Totuși,  satele din  zona  studiată continuă  să  aibă o  structură  răsfirată și după  1900,  fapt confirmat  de  structura actuală  a vetrelor  de sat.

       Cea  mai veche înregistrare sistematică  a datelor și a populației, care merită a fi numită  statistică,  este cea pe care au executat-o austriecii, în Oltenia  la 1722. În urma războiului dintre Austria și Turcia, Oltenia este ocupată de austrieci, care  o țin sub administrare timp de 21  de ani, adică până la pacea de la Belgrad din 1739, când turcii  îi alungă pe austrieci, iar  Oltenia  revine sub autoritatea Imperiului Otoman.

La 1722,  printr-unul din funcționarii săi, italianul  Virmonte,  austriecii execută  o conscripție   generală a celor 5  județe în  scopul de a lămuri  problemele fiscale.  Este primul  document de ,, tip recensământ ,, al satelor  și  populației lor, de la confluența Cernișoarei cu  Cerna Oltețului. Această  conscripție stabilește o tipizare a  satele din această  zonă  astfel:

   -- sate  megieșești (moșnenești),  definite ca sate libere  care nu au stăpân al pământului  (che non hanno padroni  terrestri) , în acest tip de sat se include satul Coeni, sat  ce a avut prponderent populație  băștinașă deci era un sat aproape  tipic moșnenesc (toate documentele atestă  că în acest sat nu s-au făcut vânzări  de moșii  către mari proprietari de pământ);

    -- sate birnice,  definite ca sate boierești,    care au  stăpân al pământului (che  hanno padroni terrestri)  (în această  zonă sunt  doar  mici suprafețe  din sate care au  aparținut unor  boieri, în satele  Roiești, Ciocâltei  și Bărbărigeni,  precum Panait  Rusu  în Roești,  Băluță  Teișanu în Ciocâltei  sau  Iorgache Cantacuzino din Țara Moldovei,  în Bărbărigeni);

        -- sate  episcopale sau mănăstirești (o  bucată  de moșie  din satul  Ciocâleti,  (la 1722, în harta căpitanul-topograf Friedrich Schwantz,  satul apare  sub forma  de Csocultej și era în proprietate  mănăstirii Călui  din județul Romanați).   În Catagrafia din 1731, din nou apar câteva locuri din satul Ciocâltei, dăruite Mănăstirii Călui,  de niște călugări care trăiseră pe aceste meleaguri,  .. Et porționes aliquas donatas in Ulicsojet  Csukeltej  quandam a Calugeris, qui in monasterio fuerunt............

    Satele subcarpatice din zona aflată în studiu, au origine străveche, dovadă sunt documentele existente începând cu începutul secolului  al XVI-lea.  Cele mai sigure mențiuni încep din această perioadă, mai precis de la sfârșitul  acestui secol. Cele mai vechi se aflau în locuri ferite, deseori puțin propice vetrelor (în bazinele de obârșie a unor pâraie, ori pe versanți abrupți). Pe măsura trecerii timpului satele au roit, atunci când condițiile social–istorice au făcut posibil acest lucru, spre terasele inferioare, pe văi, în apropierea căilor importante de circulație. Multe din aceste așezări au dispărut astăzi, menținându-se doar acelea a căror poziție geografică a fost favorabilă.

    Deși din documentele de secol XV nu reiese decât existența a câtorva sate, nu înseamnă că în spațiul de la confluența râului Cerna  Vâlceană cu Cernișoara așezările erau rare în peisajul rural. Trebuie ținut cont de faptul că numeroase sate nu au fost nominalizate documentar ,,deoarece nu au intrat în circuitul schimburilor sau vânzărilor de moșii  sau de trupuri de sat, fenomen care începuse să capete o desfășurare destul de amplă, în satele din sudul județului Vâlcea,  așa cum rezultă din documentele vremii ,,.  În sprijinul cercetării acestei zone vine și toponimia care întregește imaginea peisajului rural. Din  studierea  atentă a documentelor ce se referă  la  satele de la confluența Cernei Oltețului cu Cernișoara,  în   secolele   XVI – XVII,   rezultă că această zonă  era în bună parte acoperită cu păduri de fag,  stejar, frasin (satul Frasina). Un studiu atent al tuturor toponimelor poate aduce detalii inedite privind populația și așezările, modul de viață și alte informații prețioase pentru satele analizate. Populația afectată de anumite evenimente a migrat dintr-un loc în altul întemeind sate noi ori refăcându-le pe cele distruse.                              

Locuitorii stabiliți în noile așezări beneficiau, provizoriu, de scutiri de dări și porunci, privilegii care reprezentau o atracție pentru o perioadă limitată de timp.  La începutul secolului al  XIX-lea  este confirmată documentar existența unor sate noi precum Negraia, Negrăița,  Pesceana Cueni, Pesceana Roești, Pesceana Cermegești,  sate care mai târziu vor forma comuna Pesceana.

     Fenomenul ,, spargerii” satelor sau roirii satelor, devenise frecvent în veacul al XVIII-lea când, unii țărani din satele vechi, precum:  Cueni,  Roești sau Cermegești, pentru a nu mai străbate distanțe mari din valea Cernei-Cernișoarei,  au înființat  sate  dublet mutându-se apoi cu familiile lor sau cu toate neamurile  lor  în aceste zone, mai ales că  moșiile lor  se întindeau  din Dealul Cernei  până  în Dealul Scundului.

     În perioada Regulamentelor Organice(1831--1835)  s-a hotărât verificarea și înregistrarea, în hărți și în acte, a tuturor moșiilor.  Din aceste însemnări, aflăm că vechii hotarnici cunoșteau două tipuri de moșii: ,,cele însurărite și cele rotunde ,,.

      ,,Moșiile însurărite,, consistă în perimetre sătești de forme geometrice patrulatere alungite, egale între ele și așezate unele lângă altele. ,, Însurărirea între două sau mai multe moșii este o legiuire pe care s-au întemeiat pururi judecățile în Țara Românească, respectiv și în satele din județul Vâlcea, în lipsă de scrisori vechi arătătoare de semne s-au măsurătoare ,,.        

           ,, Moșiile rotunde ,,, au o formă geometrică neregulată. Analiza, pe aceste cazuri concrete, poate aduce completări interesante cu privire la scopul urmărit de către cei care au trasat asemenea hotare.  De pildă, să analizăm grupul de trupuri de moșii ,,însurărite ,, care  se află în preajma confluenței râurilor Cerna-Vâlceană, Cernișoara și Luncavăț, deci, din zona aflată în studiu.

Caracterul ,, însurărit ,, al acestor mosii este foarte vizibil: fâșiile patrulatere alungite se înșiră unele lângă altele și cap la cap față de altele,  într-un ansamblu cu desen total, regulat. Scopul general al acestui mod de compartimentare teritorială este destul de clar: se caută  ca toate satele din această zonă să aibă acces la apa râurilor amintite anterior.

      Astfel, rîurile curg prin văi adâncite, cu albii majore (lunci) bine exprimate, cu terase evidențiate pe ambele maluri, despărțite între el de dealuri, trupurile de moșie sunt așezate constant pe ambele părți ale râului, urcând pe dealuri până la cumpăna apelor (interfluviu sau vârful dealului).

       În zona de după confluența Cernei cu Cernișoarea, valea lărgindu-se și râul Cerna devenind un obstacol mai greu de trecut, dispozitia teritorială a trupului de moșie se schimbă: el nu mai cuprinde ambele maluri ale râului ci, pe fiecare mal se dezvoltă un alt sat. Apa desparte acum două sate(Cueni—Bărbărigeni pe partea stângă și Lădești pe dreapta Cernei), în loc să constitue axa unui singur sat.  Liniile orizontale care despart între ele satele sunt deseori linii continue care despart cele trei văi. De regulă, găsim amestecate satele libere (moșnenești: Coieni, Pesceana Roești, Pesceana Coieni, Negraia), sau  sate parțial aservite (cu  diferiți proprietari care au pătruns în spațiul satelor moșnenești-libere, precum Bărbărigeni, Roești, Ciocâltei).     

     Dacă luăm de pildă  grupul satelor de pe Cerna, Cernișoara și Luncavăț și analizăm din acest punct de vedere harta respectivă vom vedea că satele moșnenești predominau în faza inițială iar apoi s-au amestecat datorită pătrunderii cumpărătorilor străini de aceste sate (am amintit vânzările de moșii, după anul 1526),  dar și datorită  fenomenului de stabilire a unor locuitori din alte zone geografice,  prin căsătorii. În linii mari, trupurile de moșie ale satelor din zona aflată în studiu, sunt caracterizate printr-o constantă surprinzătoare: ele rămân aproape neschimbate, în ciuda soartei lor istorice, care le face să treacă din mână în mână. Restabilirea trupurilor de moșie matcă a satelor ce compun actuala comună Roești, este destul de greoaie, datorită faptului că din moșia matcă inițială s-au despărțit, prin împărțiri subsecvente, alte trupuri de moșie mai ,, recente ,,, astfel că pe teritoriul care pe vremuri aparținuse unui singur sat, se află astăzi așezate mai multe sate, fiecare cu hotarul său deosebit.

  ,, Roirea ,,   satelor de la confluența Cernei cu Cernișoara.

Procesul de creștere a populației în satele aflate în studiu, are fără îndoială un substrat biologic: pentru ca populația să crească în valori absolute, trebuie ca numărul nașterilor să fie mai mare decât numărul deceselor. Dar, acest aspect nu este de ajuns. Trebuie să avem în vedere și alți factori, precum aportul de populație străină ce a venit din regiuni mai îndepărtate (penetrarea grupurilor de persoane de origine sârbă—Sârbuleștii, veniți în perioada războaielor ruso-turce din 1798—1799; 1802, 1812, 1828--1829, etc. și care s-au așezat la est  de biserica Roești,  pe Piscul Scoaței,  în Olteanca Roești și pe Valea Manosului).

      Neavând pământ, au făcut tot posibilul, ca din munca lor să economisească bani și să-i ajute pe băștinași să câștige procesul cu proprietarul Chir Băluță Teișanu. Astfel, aceștia au primit o ,,curea ,,  de pământ situată la nord de  biserica Roești până în zona Padinilor, numită mai târziu  ,, cureaua  Sârbuleștilor ,, , devenind egali între băștinași.

      Din regiunea Serbiei (este vorba de vlahii români) și mai apoi prin filiera Gorjului (zonă apropiată cu Serbia), au venit mai multe  grupuri de persoane care  s-au stabilit în partea sudică a proprietății lui Mache Cernătescu, urmașul lui Băluță Teișanu,  ulterior au format actualul sat Băjenari (aceștia au fost împroprietăriți pe moșia lui Mache Cernătescu, conform legii agrare din anul 1864, din timpul lui Al. I. Cuza). Numele satului provine de la termenul ,,băjeniți--veniți,,  datorită condițiilor politice neprielnice, confruntate cu numeroase războaie.

      Un alt grup de refugiați din zona Roșiile (probabil datorită greutăților economice) s-au   stabilit pe Dealul  Luncii, astăzi cătunul  Mătulești. O parte dintre aceștia s-au așezat în Olteanca-Roești, moșia numindu-se ulterior,  Zdranculeasa, după un locuitor  numit Amza Zdrancu (acesta apare ca ctitor,  în documentul construcției   bisericii din Roești-Olteanca la 1817).

      Cel mai cunoscut dintre cei veniți din zona  Roșiile, în jurul anului 1800, este preotul Ion (cunoscut,  sub numele de Ion Vâlvoi).  Acesta este tatăl lui  Popa Radu, ce apare în  documentele bisericii satului Coieni din 1839 și care s-a căsătorit cu o fată din familia Miriceștilor (locuința lor a fost situată lângă vechea  biserică de lemn din satul Coieni). Odată  cu Popa Ion (zis  Vâlvoi, tatăl lui Popa Radu) au mai venit în satul Coieni și doi veri ai săi, de la Roșiile. Unul dintre ei, era diacon și a slujit cu Popa Ion. Urmașii lui au fost Nițu și Dumitu Diaconu (acesta și-a făcut casă în Negraia Mare-Coieni, unde sunt urmașii lor și astăzi). Celălalt frate,  Iene, s-a căsătorit cu Dumitra, fiica  moșneanului  Constantin Marica (Dumitra, avea un frate mai mic, pe Nicolae  Marica, care a decedat la o vânătore).   În urma lui a rămas un minor de 5 ani- Constandin care a fost crescut de Radu Măgâlă, din Negraia (stră-străbunicul  nostru, după mamă).  De altfel, în satul Coieni, populație străină a fost în număr destul de redus. Astfel, familia Stoica,  venită odată cu Mătuleștii, s-a stabilit în  zona de izvor a văii Sâlea,  numindu-se ulterior  ,,Vălceaua Stoicăi,,. Dintre aceștia, o parte s-au stabilit în Pesceana Cueni, numiți și ,,Stoicanii,,, iar o  parte a  familiei  Roșianu(Toma) s-a căsătorit în satul Manos. Odată cu aceștia, a venit și o familie, numită  Mătulescu, care a botezat vălceaua cu numele lui (a avut doi urmași, pe Constantin Mătulescu, stabilit în valea Sâlea și pe Firicioiu, căsătorit în Ursoaia).  În partea de miază-zi,  pe Piscul ,, Cotrusci ,,  s-au stabilit două familii de sîrbi, Dobre și Năstase,  veniți după 1829, în mod sigur din zona Serbiei (Dobre este nume de origine sârbă) datorită războaielor dintre turci și ruși de la 1828—1829. Urmașii lor direcți se găsesc mai mult în Negraia Mare-Roești (au avut în general copii de  sex feminin care s-au căsătorit în acele locuri, numele de familie  inițial dispărând).

      Pe Piscul Cotrusci (Cueni) au mai venit, tot din zona Gorjului și cei familia Ciuculeștilor, urmașii lor locuind și astăzi în această parte a satului. Trebuie amintit faptul că sârbii și Ciuculeștii au cumpărat din proprietatea lui Zătreanu, și astfel au devenit și ei ,,un fel de băștinași ,,  în satul Cueni. Cea mai mare parte a proprietății satului Cueni, de tip ,,moșnenesc ,,  a fost a băștinașilor,  împărțirea fiind făcută  ,, pe trei moși ,,:  Cotruș, Tudose și Mirea (Mirică).  În  procesul de roire  a satelor aflate în studiu se pot   distinge următoarele tipuri: ,, roiri pastorale și roiri agricole ,, .

       ,,Roirile pastorale ,,, au avut un carater alungit,  de-a lungul râurilor și a văilor ce debușează în Cerna și Cernișoara. Locurile de așezare a caselor au fost de preferință văile, luncile, căile de comunicație, culoarele de pătrundere în zonele forestiere înconjurătoare și sursa de apă.  În acest caz, gospodăriile noi care se ridică,  preferă să nu se înghesuie în vatra veche ci să meargă ,,la margine ,,, să cuprindă sau să închidă o bucată de izlaz, pe care să-și construiască locuința și acareturile necesare, la nevoie defrișând și curățind locurile noi.  De aceea, în măsura în care satul crește ca populație, el se tot întinde și se împrăștie: cu fiecare gospodărie nouă, face încă un pas înainte, spre izlaz, spre partea superioară a văii. Cei care se mută sunt de regulă ,, însurățeii ,,, adică tinerii ajunși la vârsta căsătoriei, care își întemeiază gospodării noi. Ei pleacă din casa părintescă și ajutați de întreaga familie, își vor construi o casă nouă, la marginea satului. În casa bătrânească din vatra vechiului sat rămân doar bătrânii și cel mai mic dintre feciori, potrivit regulilor de viață obișnuite în familiile noastre din secolele trecute. Rezultatul este roirea, un  proces de strămutare a celor tineri, în locuri noi și în case noi, construite una câte una, fără un plan de ansamblu. De asemenea, roirea nu este un fenomen de emigrație. Cei care pleacă în roire, păstrează legătura cu vatra veche, adică cu părinții. Aici în vatră este biserica și periodic, în jurul ei, se adună oamenii de  pretutindeni.

      Cînd satul se întinde destul de mult, când noile cătune apărute cresc la rândul lor, mai ales după trecerea unui anumit număr de generații, când cătunele au pierdut legătura de rudenie directă cu vatra, când fiecare cătun (de acum un nou sat) își are proprii săi bătrâni, doar atunci am putea spune că au propria sa administrație, aceste noi sate roite încep să ducă o viață independentă și cu vremea își fac și o biserică, devenind un sat autonom. Aceste aspecte teoretice explică formarea satelor din estul actualei comune Roești (viitoarea comună Pesceana) prin fenomenul de roire.

       Trebuie precizat că  sute de ani, aceste cătune-ulterior devenite sate, au avut permanent legături cu satele matcă situate pe valea Cernei și de pe valea Cernișoarei (documentul din 1526 arată că moșia Peaceana se întindea din Dealul Cernei până în Dealul Scundului, deci și în zona satelor aflate în studiu). Comuna Pesceana,  s-a format din  satele—roi și a luat naștere doar prin  Legea din 1908  privind Modificarea legii de organizare a comunelor rurale, publicată în ,,Monitorul Oficial,, nr. 22 din 29 aprilie 1908 (Plasa Pesceana cuprindea  comunele: Crețeni, Glăvile, Nemoiu—reședina plasei, Pesceana, Verdea).

   Înzestrarea, ca procedeu normal de trecere  succesorală a averilor familiale.

       În tradiția noastră satească, obiceiul pământului este un sistem juridic perfect adaptat condițiilor concrete de viață a gospodăriilor țărănești într-o anumită epocă istorică.

     Pentru a înțelege regulile cutumiare ale vieții de familie este  necesar să precizăm că tatăl de familie, la vremea bătrâneții lui, lasă toată povara muncilor agricole, pe seama celor mai tineri. Astfel, copiii lui, care  au muncit o viață întreagă alături de el,  ajung până la urmă să ducă singuri sarcina gospodăriei.   Transferarea pământului în stăpânirea efectivă  a generației tinere, încă în viață fiind tatăl de familie, este de aceea o obligație care rezultă din condițiile concrete în care se ducea munca în sânul gospodăriei familiale. Astfel, noua gospodărie nu poate lua ființă decât pe baza unei înzestrări care i se face de către tatăl de familie, din fondul comun al colectivului familial.

      Rând pe rând, pe măsură ce copiii ce creșteau, li se face parte din mult-puținul care constituie averea familială, întreg grupul ajutându-i să-și construiască noi  gospodării, case  și acareturi. Operația se numea ,,înzestrare,, sau ,,așezare,, și ea, constituie mecanismul general de trecere, dintr-o generație în alta, a averilor familiale. Această înzestrare nu se făcea pe căile procedurale prevăzute de vechiul cod, adică printr-un act încheiat anterior căsătoriei, ci prin simpla înțelegere și trecere efectivă a averii în stăpânirea înzestratului.

       După ,, obiceiul pământulului ,,,  părinții socoteau că trebuie ,, să dea la toți copiii același quantum de avere ,,. Copiii nu aveau drept la avere decât la căsătorie, care de multe ori se face după  majorat. Nu se obișnuiau ,, foi de zestre ,,  și nici acte. Se credea  pe cuvânt. Înainte de a face nunta, ambele părți spuneau ce avere dau copiilor lor și cu aceasta se încheieiau formalitățile. Atunci însă când copilul nu era legitim  sau era înfiat, partea de avere se dădea cu acte de vânzare. ,,Bătrânii,,, din propria inițiativă sau îndemnați de copii, clarifică ei situația averii, fiind încă în viață. Aceasta se face de cele mai multe ori sub formă de vânzare, fără însă ca părintele să primească în realitate vre-un ban pe averea cedată. Ceea ce constituia o altă deosebire, de data aceasta esențială între ,,dota vechiului Cod civil și înzestrarea făcută potrivit obiceiului pământului,, este faptul că tatăl, după ce a împărțit averea către copii, continuă a se socoti stăpân, deopotrivă cu aceștia, pe pământurile lui. El se află în devălmășie cu fiecare copil, deși aceștia nu mai erau în devălmășie unii față de alții.  Astfel,  împărțirea averii familiale prin înzestrare se practica după un tipic respectat cu sfințenie, sub controlul de altfel al opiniei publice din sat.  Acest tipic prevede ca părintele să-și împartă averea la numărul copiilor pe care îi are.  Să presupunem că un părinte  avea patru copii. Când primul copil ajunge la maturitate, părintele împărțea averea sa în patru mari loturi, toate având aceași calitate sau valoarea funciară apropiată.  Din fiecare lot își rezervă și pentru el o cotă parte, socotită astfel ca, în total, să aibă și el cât un copil. De fapt s-au constituit cinci părți egale. Pe măsură ce câte un  copil ajungea la maturitate, își primea lotul său (minus partea rezervată de părinte pentru uz propriu), iar la moartea părintelui fiecare își întregește pământul ocupând și partea rezervată de bătrân. ,,.... Când bătrânii  împart  averea la copii, are următoarea socoteală; Fac să aibă toți câte puțin și se mai lasă și o bucată de rezervă care să se moștenească după moarte. Rezerva este după cum sunt băieți de mulți și pământul de mult. De obicei,  părintele își rezervă un pământ mai productiv și mai aproape de casa bătrânească, deoarece el nu mai este tânăr. Acela îl lasă moștenire după moarte tot feciorilor......Înzestrarea se face după ce a scăpat feciorul din armată sau cam pe la majorat. Împărțirea definitivă este după moartea părinților….Se dă la fiecare tot atâta…, fiindcă altfel vine răutatea între ei…..,,.

 [modificare | modificare sursă]

PRIMARII  ȘI PREȘEDINȚII   SFATULUIPOPULAR  ÎN COMUNA ROEȘTI,ÎNTRE  ANII 1864----2022

Nrt. crt   NUMELE  ȘI    PRENUMELE PERIOADA  CÂT  A FUNCȚIONAT  
1 ION  STĂNCULESCU

(fost învățător la Școala        Cermegești )

…1864-----1866….
2 ---- ???--- ----1866-----1873--- ?
3 IOAN POPESCU

(fost învățător la Școala Koeni)

                     

…1873------1882….
4        --- ???--- ----1882----1892---- ?
5 ION (IONIȚĂ)  CRĂCIUN

    Zis  BRÎNZAN  

…1892------1899 …..
6 VICTOR CERNĂTESCU ….1899 ---1906…
7 TOMA STĂNCIULESCU -----1906----19012----
8 IONIȚĂ RADU Ianuarie 1912----Martie 1913
9 DUMITRU BULACU Aprilie 1913----Ianuarie1914
10 GHEORGHE RĂDOI Septembrie 1913;

Febr. 1914---oct. 1915

11 C .  NEAMU Oct.  1913----Ianuarie1914
12 ILIE AVRAMESCU Februarie 1914;

Octombrie 1915----Mai 1916

13 TOMA STĂNCIULESCU Iunie 1916----Decembrie1916
14 VICTOR CERNĂTESCU Dec. 1916 ---- Februarie 1918
15 C-TIN STĂNCIULESCU     (interimar)      

                       

Februarie 1918----

Noiembrie 1918

16

PETRE   P.   IONESCU

Dec. 1918 --- Martie 1919

Iunie1919 --- Aprilie1920

Mai 1923 --- Mai 1926

Iunie 1927 ---Iulie 1927

Sept 1927 --– Dec 1928

Febr 1941---- Iunie 1941

August 1941----Sept1941

Iulie 1942--- Mai 1945

17 DUMITRU   ILINCA      (interimar) 

                     

Aprilie 1919--- Mai 1919

18

ALECU ST.  NEAMU   

                       (interimar)   

Mai 1920---Ianuarie 1922;

Mai 1926----Martie 1927;

Mai 1927----Iunie 1927.

19 ALEXANDRU I. CHIRICEL  (interimar)                  Ianuarie 1922----Mai 1923
20 PAVEL  Pr. P. NICOLAESCU                                

                              (interimar)                                              

Aprilie 1927-----Mai 1927

Iulie 1927----August 1927

21 MARIN I. I. MANAFU ( consilier delegat)

    

Dec 1928----Ianuarie 1929
22 IORGU  N. GIURAN  (interimar)

                     

Ianuarie----1929-Mai 1931
23 MAZILESCU I. (interimar) Mai 1931----August 1931

Dec 1945---- August 1946

24 AUREL  OLTENCEANU August 1931---- Iunie 1932

Iulie 1932----Noiembrie 1933 Oct.1940----Februarie 1941

25 PĂIUȘ ALEXANDRU Iunie 1932----iulie 1932
26 PETRE  D. BULACU Nov. 1933----Iunie 1934
27 NISTOR T. NICOLAE Iulie 1934----Dec. 1937
28 GHEORGHE  I. MIHĂESCU Ianuarie 1938----Martie 1938
28 CONSTANTIN D. CIUCĂ Martie 1938-----Iulie 1938
30 DUMITRU  COSTĂCHESCU  Iulie 1938----Oct 1940

Iunie 1941----August 1941

Sept 1941----Iulie 1942

31 DULĂCIOIU V. GHEORGHE Mai 1945----Dec 1945
32 NISTOR  M. MANAFU August 1946-----Dec. 1946
33 MITRACHE GH.  MARIN Dec 1946----Noiembrie 1947

1953-----1958  ????

34 RADU  I. ALEXANDRU  (interimar)  

                      

Nov. 1947----Ian. 1948
35 MĂTULESCU  D. GHEORGHE Ian 1948----Iulie 1949
36 VLAD D. GHEORGHE Iulie 1949-----februarie 1950
37 ZIDARU  VICTOR Febr.1950----Oct. 1951;

                      1958----1961

38 PETRE POPESCU  PETRE Oct. 1951-----Februarie 1952
39 MARINESCU  I. Febr. 1952----Dec. 1952

                 

40 CROITORU   FĂNEL 1961-----1966
41 SCRIECIU   NICOLAE 1966-----1979
42 PETRESCU    ALEXANDRU     1979-----1982
43 BURICAN   V.   ILIE        1982-----1987
44 TOMA  ION       1987-----1989
Comuna Roești a fost desființată timp  de 6 luni, prin Legea 2/1989 și reînființată  prin Decretul Lege 38/22 ianuarie 1990 al FSN.
45 NECȘULEU  ALEXANDRU Decembrie1989----Martie 1990
46 BĂRBULESCU   V. EMIL Martie 1990-----Sept 1990
   47 VIOREL  ILIE aaSept 1990-----Martie 1992
48   DRĂGHICI GHEORGHE Martie 1992-----prezent

VIAȚA  RELIGIOASĂ   

   BISERICA   ROEȘTI—BĂJENARI

Cea mai veche mențiune documentară  privind existența unei biserici în satul Roești este din anul 1759. A fost construită de sătenii satului, din lemn sub îndrumarea preoților ,,popa Simion,   popa  Preda și Ioniță Benchea ,,

În anul 1830 a fost refăcută din zid de către popa Radu și popa Sandu. La 1839, apar în documente la Roești, preoții: ,,Radu sin Radu  Simionescu și popa Sandu sin Amza  Zdrancu ,,. Trebuie  făcută precizarea că termenul ,,sin,, în acea perioadă  se traduce prin ,,fiu,,. Deci, popa Radu era fiul lui Radu Simionescu  iar popa Sandu era fiul lui Amza Zdrancu.  Biserica Roești a mai fost reparată și sfințită în anul 1911.5

      Printre preoții care au slujit la biserica din Roești pot fi amintiți: Nicolae Popa, Marin Popa,  Constantin Popescu,  poreclit și  popa Boboc, apoi  pentru scurtă vreme, preotul Marin I. Rădoi.    După   moartea preotului Constantin Popescu,  a venit  preotul  Mazilu Gheorghe, născut  în anul 1906, originar  din Roești și  hirotonisit în anul 1932.  Biserica din satul Roești, Protoieria Horezu a fost resfințită duminică, 22 mai 2016. Slujba de resfințire și Sfânta Liturghie au fost oficiate de Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.  La final, Părintele Paroh Grigore Ciucă a fost hirotonisit iconom stavrofor.  Pentru funcția de cântăreți sunt cunoscute numele lui Alexandru Șerbănescu din 1919 și Simion  Mateescu din 1939.  Actualmente, la ambele biserici (Roești-Băjenari și Ciocâltei) preot  este  Ciucă I. Grigore.

BISERICA  ROEȘTI—OLTEANCA

      Documentul înființării  bisericii din Olteanca - Roești, arată că la 1817,, Amza  Zdrancu și Popa  Marin ,, , au construit  o biserică în noul sat apărut în Valea Olteanca, între Dealul  Oilor și  Dealul Negraia,  sat format prin ,, roirea populației ,,  din vechiul sat Roești și care la acea vreme era o necesitate a locuitorilor care s-au stabilit  vremelnic  în această parte,  având terenurile agricole și forestiere mai aproape.  Biserica din Olteanca–Roești  a funcționat  cu diverși preoți,  care slujeau și la biserica din Roești,  până în anul 1909, când locuitorii acestui sat l-au părăsit  și au plecat  în noile sate Negraia  și Pesceana–Roești, unde și-au construit case durabile,  având la îndemână pădurea și terenurile agricole de pe dealurile din vecinătate  sau de pe valea  râului Pesceana. O dată cu părăsirea satului,  au luat și biserica construită la 1817 de către Amza Zdrancu  și de popa Marin, demontând-o și apoi au reconstruit-o  în condiții bune,  tot din lemn de stejar, din abundență în această zonă, și sfințită în anul 1909.

BISERICA  CIOCÂLTEI

Prima atestare  documentară  a bisericii  din Ciocâltei din punct  de vedere istoric este în  anul  1759, având  ca ctitor pe Popa Simion. Aceleași surse atestă faptul că biserica a fost refăcută tot  din lemn  în anul 1782 de Dumitru  Ciocâlteu și de  Dumitrașcu  Brat. În anul 1859  biserica a fost  reconstruită din lemn de  stejar de un alt Popa Simion, apoi  a fost  reparată  din nou și sfințită în anul 1898, fiind în funcțiune și astăzi.  La  această biserică  trebuie făcută  o precizare (poate chiar o rectificare a pisaniei).  Conform   pisaniei existente pe peretele exterior, care arată că.…..„ Dărâmându-se din cauza vremii s-a construit din nou tot din lemn în anul 1898 prin osânda și sub păstorirea cucernicului Pr. Paroh Gheorghe Mazilu în timpul P.S. Episcop Iosif al Râmnicului și Argeșului  și P.C. Prootereu Costică Lupescu, cu ajutorul enoriașului Ilie Șt. Dicu și al altor binevoitori creștini ,,. Deci, aceasta inscripție  intră în contradicție cu  documentele care  arată că, preotul  Gheorghe Mazilu s-a născut în anul 1906  și a fost hirotonisit în anul 1932, deci  trebuie clarificată această neconcordanță..  La biserica din Ciocâltei  slujea în anul 1839  ,,  popa Marcu sin (fiul lui) popa Ioan, împreună cu diaconul Tănasie sin (fiul lui) popa  Radu ,,

        Între  anii 1876---1898 la biserica din satul Ciocâltei și la cea din satul Roești a slujit preotul (Popa) Florea.  Înainte de anul 1900 a venit ca preot Constantin Popescu, născut în Bărbătești-Vâlcea. A fost căsătorit cu fiica lui Ioniță Rădoi din Negraia Mare, unde își avea și locuința. Acesta a slujit la bisericile din Roești, Ciocâltei și Roești-Olteanca. Preotul Constantin Popescu (preotul Boboc), nemulțumit de distanțele mari dintre cele trei biserici, a apelat la nașul său, preotul Toma  Nicolaescu care slujea la biserica din Predești-Pesceana. Acesta a  intervenit la Episcopia  Râmnicului și a reușit să-l transfere pe Constantin Popescu  la Parohia  Modoia-Ciocâltei,  unde și-a construit  o casă pe o proprietate  cumpărată  de la urmașii lui Panait  Rusu,  la intersecția  șoselei  Ciocâltei--Modoia. A urmat apoi preotul  Mazilu Gheorghe în 1932,   despre care am amintit anterior la biserica din Roești. Actualmente, la ambele biserici (Roești-Băjenari și Ciocâltei)  preot este  Ciucă  I. Grigore. Bisericii actuale i s-au făcut mai multe imbunătățiri: s-a reparat, s-a legat în fier, s-a acoperit cu tabla zincata, s-a introdus lumina electrica. Pictura inițiala a fost făcută în ulei de pictorul Elefterie Lâzarescu din Ramnicu-Vâlcea și a fost acoperită cu șiță de stejar. Acoperișul s-a refăcut în mai multe rânduri. Ultima acoperire cu șița este din anul 1960, după care enoriașii au dorit s-o acopere cu tablă zincată. Biserica are lungimea în interior de 14,5m și lățimea de 4,5m. În anul 1980 s-a pictat din nou în ulei de pictorul Valentin Diaconu din Râmnicu-Vâlcea. S-a sființit în ziua de 21 septembrie  1980. Are forma unei nave, cu o singură turlă mare și doua mai mici, una în stângă, iar alta în dreapta cu pridvor zidit. Între cele două turle mai mici se află pictată Sfânta Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea spirituală a acestui Sfânt lăcaș însoțită de cei doi Sfinți : Arhanghelii Mihail și Gavril.  Pronaosul Sfintei Biserici are o singură fereastră în dreapta și o ușă de intrare spre turla cea mare a Bisericii.  Naosul Sfintei Biserici are trei ferestre: doua în dreapta și una în stânga, iar în Sfântul Altar există doua ferestre: una mică în partea stângă a Proscomidiarului și una mai mare în partea de Răsărit. În Sfântul Altar există două ferestre: una mică în partea stângă  a Proscomidiarului și una mai mare în partea de Rasarit. În stanga sunt reprezentați Sfântul Ierarh Nicolae și Sfânta Cuvioasa Parascheva, iar în fața acestora se află Sfântul Apostol Petru.

BISERICA  CUENI

     Satul Coieni apare atestat pentru prima dată într-un  document din 11  ianuarie 1563,  într-o însemnare făcută pe o Evanghelie de către Neagoe, mare ban al Craiovei, Evanghelie care în momentul de față se află la mănăstirile de la Sfântul Munte Athos din Grecia.  Însemnarea o citează pentru prima dată diplomatul și cărturarul Marcu Beza (1882-1949), în cartea  "Urme românești în Răsăritul Ortodox "(1935).     

      "Această carte numită Sfânta Tetraevenghelie a cumpărat-o jupân Neagoe, mare ban al Craiovei și jupânița Anca și au așezat-o în hramul Sfântului Arhiereu și făcătorului de minuni părintelui nostru Nicolae din satul Coieni, ca să lucreze pentru aceste suflete și pentru sufletele părinților și copiilor în sfântul hram. În zilele binecinstitorului de Hristos iubitorul nostru Domn, Io Petru Voievod, fiul preabunului, Io Mircea Voievod, în anul 7071 (1563), luna  Ghenarie, 11 zile."

       Acest document datat  la 11  ianuarie 1563,  atestă faptul că satul Coieni  exista înainte  de această dată, existența  bisericii arată că locurile acestea erau bine populate, însuși Banul Craiovei,  conducătorul Olteniei, a trecut  prin această zonă și a dăruit bisericii din satul Coieni, Sfânta Tetraevenghelie, o carte  bisericească foarte importantă, care s-a păstrat  în mănăstirile de la Muntele Athos din Grecia și a fost descoperită de cărturarul și diplomatul român Marcu Beza în 1935. Locul  în care era situată vechea biserică din  satul Coieni, atestată documentar la 1563, nu este specificat. Precizăm însă că biserica construită  în anul  1760 s-a refăcut pe locul vechii biserici  din lemn de la 1563, cu hramul  ,, Sfânta Cuvioasa Paraschiva ,, de către cei trei moși ai satului Coieni: ,,Tudosie, Cotruș și Ioan,,

      Biserica de la  1760 din Coieni  era situată  în mijlocul satului,  construită din lemn de stejar, abundent pe dealurile  din apropiere, pe locul unde se află astăzi  urmașii familiei  Enache Florea (până  la 1897 aici a funcționat  vechea biserică de lemn a satului Coieni și care deservea și satele noi apărute în partea de est, adică satele Negrăița, Negraia și Pesceana-Cuieni,  iar peste drum se afla vechiul cimitir al satului, unde se văd și astăzi urmele acestuia  și care a fost bine și  întreținut până prin anii 1960).  Se adaugă și faptul  că vechea capelă a  bisericii Cueni este  parțial vizibilă  și astăzi, aceasta aflându-se  în curtea  familiei Enache Florea).

      Între anii  1893—1897,  s-a construit o nouă  biserică în satul  Cueni din cărămidă,  tot  cu hramul ,, Sfânta  Cuvioasa Parascheva ,,, însă nu pe locul celei vechi ci lângă  șoseaua  județeană.    A fost reparată  în anii 1922 și 1927. Locuitorii din comuna  Coeni, care cuprindea și  satele: Coeni-Cerna,  Negraia Mare, Negrăița  și Pesceana Coeni,  ar fi dorit ca  biserica cea nouă  să fie construită  pe locul celei vechi deoarece  erau legați  de multă vreme de această  biserică, unde își aveau cimitirul  și acolo erau îngropați morții lor din trecut.  Preotul Petre Nicolaescu, a refuzat acest lucru iar cei care erau din satele formate  ulterior, adică:   Pesceana Coeni, Negrăița  și Negraia Mare, după  demolarea vechii  biserici din lemn,  s-au considerat sufletește despărțiți  de parohia  Coeni și   s-au   mutat la Parohia Pesceana-Coeni,  cu hramul ,, Sfântul  Apostol Toma ,, condusă de preotul Toma  Nicolaescu. Cimitirul a fost  întreținut o perioadă îndelungată  de locuitorii satelor de peste dealurile din est (Pesceana-Coeni,  Negraia Mare și Negrăița),  în locul vechii biserici a funcționat o capelă, ca apoi să dispară  prin ocuparea vechii moșii a bisericii Coeni   de către familia Enache  Florea. La biserica  din Coieni,   slujeau înainte de  anul 1839   Popa  Ion-zis Vâlvoi,  Popa Radu,  sin (fiul lui)  Popa  Ion  Vâlvoi   și  diaconul Ion, sin (fiul lui)  Popa Ion .     

      Din documentele descoperite și cercetate  la Arhivele Episcopiei Râmnicului,  se poate atesta că familia acestuia provenea din zona Roșiile (tatăl lui a venit de acolo ca preot în satul Coieni înainte de anul 1800). Popa Radu,  fiul lui Popa Ion (Vâlvoi), a avut patru fii: Marin, Mihai,  Stanciu  și Ioniță.  Mihai, s-a căsătorit în  satul Bărbărigeni și a avut la rândul lui un fiu, pe Ioan  Mihăescu, care va deveni învățător, pentru o perioadă mare de timp în satul Cermegești.  După  Popa Radu, a urmat  fiul său  Stanciu Radu, care a  devenit preot  la Parohia  Coeni  ce cuprindea și biserica  din Bărbărigeni.  A urmat  preotul  Petre Nicolaescu  care era din Coeni,  însă acesta s-a  transferat la Parohia  Caraula Dolj,  în locul său a venit preotul Marin I. Rădoi,  născut  în Olteanca-Cermegești  în anul 1882,  hirotonisit în anul 1905,  transferat în anul 1906  la Parohia Cueni  de la Gostavăț--Romanați,   acesta rămânâd  pâna la sfârșitul  vieții la această   parohie. Preotul Marin I. Rădoi a fost secondat  de cântarețul Constantin  I. Drăghici, născut în anul 1893  și numit la biserica Cueni în anul 1918  până în anul 1933  când i-a urmat cântărețul   Marin Gh. Maria, născut în anul   1912 și numit la biserica Cueni în 1933. În anul 1965 a venit  la Parohia Cueni  preotul  Grigore Stegăruș, născut  în anul 1945  în comuna  Oteșani, dintr-o familie  de preoți.  A urmat fiul acestuia, Florin Iulius Stegăruș,  care este și astăzi parohul  bisericii Cueni  și bisericii  Bărbărigeni.

BISERICA   BĂRBĂRIGENI      

      Satul  Bărbărigeni apare  documentar  în anul 1720, în harta lui Schwantz (cartograful  austriac  care a făcut pentru prima oară un recensământ al satelor  din Oltenia, inclusiv a satelor  din județul Vâlcea), sub forma ,,Barbarischen,, . Biserica de lemn, cu hramul ,,Sfântul Nicolae,, a fost construită de Pătru Fulga și  de Ene în anul 1765. A fost refăcută  tot din lemn de stejar  între anii 1840---1850. La  Bărbărigeni au slujit:  preotul Nicola sin (fiul lui) popa Constandin,  Constandin sin (fiul lui) Florea,  diaconul Ion sin(fiul lui) popa Dumitru,,.  20 Din document rezultă că la biserica Bărbărigeni au slujit, în ordine, după anul 1765 următorii preoți: preotul Florea; preotul Constandin fiul preotului Florea; preotul Nicola fiul lui Popa Constandin și  preotul Dumitru. În acestă perioadă este amintit și diaconul Ion, fiul lui Popa Dumitru. În continuare la această biserică au slujit preoții din Cueni, amintiți anterior. Biserica situată în satul Bărbărigeni a fost reconstruită  între  anii 1973-1974, din cărămidă și acoperită cu tablă.  Precizăm că sătenii sărbătoresc hramul bisericii  în ziua de 15 august   „Sfânta Măria”. A fost refăcută și resfințită duanul 2000.Alături de preotul din Bărbărigeni, a fost, pentru multă vreme dascălul (cântărețul)  Voica Valerian, născut în anul 1919.

   

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN COMUNA ROEȘTI

       Din documentele cercetate, școlile din satele care alcătuiesc astăzi comuna Roești, au funcționat începând cu anul școlar 1838—1839.( Părnuță, Buridava,  1976, 258).  

      Conform documentelor cercetate în Arhivele Statului Vâlcea,  fond  Prefectura județului Vâlcea (1831--1848), din lucrarea prof, univ. dr.  Iscru,   G. D. ,, Învățământul public în satele vâlcene-1838-1848) ,,, apărută în 1972 dar și din cercetările profesorului doctor, Gheorghe Părnuță  ,, Din Istoria culturii și școlii din județul Vâlcea–sec. ,, XVI–XIX ,, la capitolul  ,, Lista  cu învățătorii  și  școlile existente  în   școlar 1838—1839  din Plasa Cernii,   județul Vâlcea ,,,  la 30  septembrie 1838,  la Școala Roesci (atestată documentar  la 1838),  a fost repartizat  de Revizoratul Școlar al județului Vâlcea, învățătorul Sandu  Buricănescu, în vârstă de 26 ani, starea civilă  flăcău, fiu  de diacon, venit în această localitate din orașul Slatina. La Școala Roesti, Sandu Buricănescu, a funcționat până în anul 1848, când toate școlile  din Țara Românească au fost închise datorită Revolutiei de la 1848. (Părnuță, Buridava,  1976, 259).

     În anul 1839 a luat ființă Școala Ciocâlteiu, astfel că învățătorul Sandu Buricănescu avea elevi la două școli: la Școala ,,Roesci ,,  și  Școala ,,Ciocâlteiu,, (între anii 1839—1842). În anul școlar 1842-1843,  începând cu data de 17 septembrie  1842, a fost repartizat de Revizoratul  Școlar Vâlcea,  la școala nou apărută,  deci la   Școala ,,Ciocâlteiu,,, învățătorul Florea  Drăgulescu. Acesta era fiu al satului Ciocâltei, era  în vîrstă  de 16 ani,  ,, fiu de birnic,,,  cu starea civilă  ,,flăcău,,.  Apariția Școlii  ,,Ciocâlteiu ,, la 1839  nu era o înâmplare,   ci chiar era o necesitate   a locuitorilor acestui sat. Documentele ce apar după 1860  ne arată  că satul Ciocâltei avea  școală proprie,  separată de cea a satului  ,,Roesci ,,, deoarece era o distanță mare pentru școlari și  ,,o răvtate între localnicii celor două sate,, (Părnuță, Buridava, 1976, 260).

      La Școala satului Coieni,  atestată documentar din anul 1838, Revizoratul Școlar  al județului Vâlcea a repartizat la data de 9  septembrie 1838 pe învățătorul Ioan Diaconescu, în vârstă de 27 ani,  fiu de diacon, originar  din satul Cermegești, starea civilă  ,, flăcău,,  născut în anul 1811.

     În anul școlar  1858 / 1859  la Școala satului  ,,Roesci,, și ,, Ciocâlteiu ,,, a fost repartizat învățătorul Ioan Dîrlescu. Catalogul clasei I, de la  Școala Roești și de la Școala Ciocâltei  pe lunile noiembrie--ianuarie 1858—1859, ne arată că  acestea funcționau cu un număr de  20  elevi. (Arh.St.Vâlcea, 2/1857, 1858).                                                

     La sfîrșitul lunii februarie 1864, la Școala Comunei Roesci și Ciocâlteiu   a fost încadrat învățătorul  Stancu Croitorescu. Trebuie făcută precizarea că în comuna  Roesci-Ciocâlteiu  existau două școli, deci câte una în fiecare sat. În anul  școlar 1864/1865  învățător la Școlile  comunei  Roesci și Ciocâlteiu, a fost Stancu  Croitorescu,  care avea la clasa  I 20  elevi iar   la   clasa a II-a,7 elevi.  (Arh.St. Vâlcea, 9 /1864).

       Pentru Școala  Roesci și Ciocâlteiu  trebuie să amintim că după învățătorul Stancu Croitorescu, care  a funcționat din februarie 1864 până în anul 1892, a urmat învățătorul Ioan Demetrescu, care a funcționat  între anii 1892  și 1897, când la școala comunei  Roești s-a tranferat de la comuna Crăpăturile județul Vâlcea învățătorul Gheorghe Avramescu.(Arh. St. Vâlcea,  3/1893).                                        

În octombrie 1908, Revizoratul Școlar a aprobat înființărea de noi posturi de învățători pentru un număr însemnat de școli, și un nou post în Școala satului Cueni din comuna Roești. Pe acest post a fost repartizat, învățătorul Ioan Constantinescu în data de 1 octombrie 1908. În noul local de școală, situat lângă Primăria Roești, în anul școlar 1906—1907 a venit învățător, Marin Stan Neamu (devenit ulterior Marin Nemulescu) Acesta a funcționat la Școala Primară Rurală Roești-Ciocâltei până în anul 1930, când a decedat. În locul său a venit prin transfer de la Școala Buruene (învățătorul Vasile  C. Nicolae (fratele învățătorilor  Ioan Constantinescu  și Nicolae C. Nistor).                                Anul 2010 a reprezentat momentul startului la reînnoirea infrastructurii ansamblului educațional din comuna Roești. Începând cu data de 13 septembrie 2010, elevii din satul Cueni au început un nou an școlar într-o școală nouă, modernă, ridicată între anii 2008-2010. Clădirea vechii școli a intrat într-un proces de reabilitare  treptată prin  regândirea funcționalității  spațiilor disponibile. Aripa dinspre Nord  a fost reabilitată, iar spațiul a fost reorganizat  astfel  încât în anul 2015, mai exact la 20 iulie 2015 a fost inaugurată o sală de festivități ce are o suprafață de 270 mp. În prezent, colectivul didactic este format   20 din de cadre  didactice, din care 6 profesori  pentru învățământul primar, 3 profesori pentru   învățământul preșcolar și 11 profesori care predau la nivelul gimnazial (Burican, 2017 ).                                                                                                                                                                                                           ȘCOALA  ROEȘTEANĂ  AZI

Începând cu data de 1 septembrie 2006, prin decizia nr. 356 / 27 septembrie 2006 (v. Anexa 1), emisă de ISJ Vâlcea, învățământul în comuna Roești este coordonat de unitatea cu personalitate juridică Școala cu clasele I-VIII Cueni, căreia îi erau arondate șase structuri:

-         Școala cu clasele I-IV Roești

-         Școala cu clasele I-VIII Ciocâltei

-         Grădinița cu Program Normal Ciocâltei

-         Grădinița cu Program Normal Cueni

-         Grădinița cu Program Normal Roești

-         Școala cu clasele I-IV Bărbărigeni

Ulterior, în anul 2008, Școala cu clasele I-IV Bărbărigeni a fost închisă, din cauza numărului foarte mic de elevi, care au continuat studiile începând cu data de 1 septembrie 2008 la școala de la Cueni.

Conform Hotărârii nr.8 din data de 31.01.2012 a Consiliului Local (v.Anexa2) și a deciziei ISJ Vâlcea cu nr. 1152 / 22 octombrie 2012 , Școlii cu clasele I-VIII Cueni i se atribuie o nouă denumire,  Școala Gimnazială ,, Ion C. Constantinescu ,,.  Același lucru se petrece și în cazul unităților școlare arondate - Școala cu clasele I-VIII Ciocâltei devine Școala Gimnazială ,,Dem Teodorescu,,, iar Școala cu clasele I-IV Roești devine Școala Primară ,,Marin Șt. Neamu,,.    

Începând cu anul școlar 2015-2016, se desființează nivelul gimnazial de la școala din satul Ciocâltei, aceasta școlarizând  doar elevi din ciclul primar.

În prezent, pe raza comunei Roești, funcționează ca structuri arondate Școlii Gimnaziale ,, Ion C. Constantinescu,, , următoarele unități de învățământ:

-         Școala Primară ,,Dem Teodorescu ,, din satul Ciocâltei

-         Grădinița cu Program Normal Ciocâltei

-         Școala Primară ,, Marin Șt. Neamu ,,  din satul Roești

-         Grădinița cu Program Normal   Roești

-         Grădinița cu Program Normal   Cueni

 Anul 2010 a reprezentat momentul startului la reînnoirea infrastructurii ansamblului educațional din comuna Roești. Începând cu data de 13 septembrie 2010, elevii din satul Cueni au început un nou an școlar într-o școală nouă, modernă, ridicată între anii 2008-2010. Clădirea vechii școli a intrat într-un proces de reabilitare treptată prin regândirea funcționalității spațiilor disponibile.  Astfel, aripa dinspre Nord a fost reabilitată, iar spațiul a fost reorganizat, astfel încât în anul 2015 – mai exact la 20 iulie 2015 - a fost inaugurată o sală de festivități ce are o suprafață de 270 mp.

Vechea clădire a Școlii cu clasele I-IV din satul Roești a fost demolată, iar în locul acesteia a fost amenajată o scenă deschisă unde, odată cu venirea timpului frumos, se organizează manifestări cultural-artistice în aer liber.

       Din anul 2012,  Școala Primară ,, Marin Șt. Neamu,, Roești își primește elevii într-o clădire nouă, modernă. În interiorul acesteia funcționează și o grupă mixtă de preșcolari–Grădinița cu Program Normal  Roești, având spațiu delimitat și adecvat grupei de vârstă pe care o școlarizează.

Grădinița cu Program Normal din satul Ciocâltei este tot o construcție nouă din anul  2007, separată de corpul școlii.

Colectivul de cadre didactice: Barbu Anisia, Barbu Gheorghe, Bardan Petruța, Brăguși Delia, Burcea Alina, Cărămidă Aurel, Ciucă Gheorghe, Ciucă Ileana, Constantin Ionica, Copăceanu Marinela, Creangă Ionela, Dicu Cristinel Dănuț, Dicu Dorel, Dicu Georgeta, Dicu Ion, Dicu Marielena, Diaconu Iuliana, Dumitrescu Tinela, Giuran Nicolae, Giuran Vasilica, Mătulescu Rodica, Meianu Maria, Sandu Alina, Sandu Valeriu,  Slabu Maria, Socianu Ionuț, Stănișor Elena, Tărășilă (Mănețoiu) Cristina, Tudorescu Florin,  Voicu Marinel.

    În cei 184 de ani  de învățământ în satele de la confluența Cernei Vâlcene cu Cernișoara, s-a acumulat o frumoasă experiență școlară, căreia profesorii și elevii de astăzi se străduiesc cu generozitate să-i dea noi valențe și dimensiuni. De-a lungul timpului aici au învățat zeci de generații și tot de aici au pornit absolvenți ce astăzi ne reprezintă cu profesionalism în diferite domenii precum justiția, medicina, agricultura, învățământul. Actualii elevi ai școlii duc mai departe acestă moștenire, dobândind o temeinică pregătire științifică.


                                                                                                                                                                              


Demografie[modificare | modificare sursă]




Circle frame.svg

Componența etnică a comunei Roești

     Români (97,48%)

     Necunoscută (2,51%)

     Altă etnie (0%)




Circle frame.svg

Componența confesională a comunei Roești

     Ortodocși (96,95%)

     Necunoscută (2,51%)

     Altă religie (0,52%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Roești se ridică la 2.105 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.310 locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (97,48%). Pentru 2,52% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (96,96%). Pentru 2,52% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[5]

Politică și administrație[modificare | modificare sursă]

Comuna Roești este administrată de un primar și un consiliu local compus din 11 consilieri. Primarul, Gheorghe Drăghici[*], de la Partidul Social Democrat, este în funcție din . Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[6]

   PartidConsilieriComponența Consiliului
Partidul Social Democrat4    
Partidul Național Liberal3    
Partidul Ecologist Român2    
Partidul Alianța Liberalilor și Democraților1    
Partidul Verde1    

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație). Accesat în . 
  2. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în . 
  3. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2012 (PDF), Biroul Electoral Central 
  4. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2016, Biroul Electoral Central 
  5. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în . 
  6. ^ „Rezultatele finale ale alegerilor locale din 2020” (Json). Autoritatea Electorală Permanentă. Accesat în . 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]