Sari la conținut

Codul de la Nürnberg

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru setul de orientări pentru stabilirea elementelor care constituie o crimă de război vedeți Principiile de la Nürnberg .
Pentru deprivarea de cetățenie a evreilor germani vedeți Legile de la Nürnberg.

„Codul de la Nürnberg” (germană Nürnberger Kodex) este un ansamblu de principii de etică în cercetare privind experimentele pe oameni, elaborat de tribunalul din cazul Statele Unite împotriva Brandt, unul dintre Procesele ulterioare din Nürnberg care au avut loc după al Doilea Război Mondial.

Deși a fost formulat ca parte a hotărârii judecătorești în cadrul procesului, Codul avea să capete ulterior o importanță care depășea contextul inițial. Într-o analiză redactată cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la pronunțarea hotărârii Brandt, Jay Katz⁠(d), doctor și profesor la Facultatea de Drept Yale, scrie că „o lectură atentă a hotărârii sugerează că [autorii] au redactat Codul pentru practicile de experimentare pe oameni, indiferent de contextul în care acestea se desfășoară”[1].

Contextul general

[modificare | modificare sursă]

Originea Codului își are rădăcinile în politica germană din perioada anterioară celui de-al Doilea Război Mondial, în special în anii 1930 și 1940. Începând cu mijlocul anilor 1920, medicii germani, de obicei adepți ai igienei rasiale, au fost acuzați de către opinia publică și de comunitatea medicală de practici medicale neetice. Guvernul german a susținut aplicarea igienei rasiale în scopul promovării rasei ariene. Extremiștii adepți ai igienei rasiale s-au aliat cu național-socialismul pentru promovarea utilizării biologiei în vederea atingerii obiectivelor lor de puritate rasială, un concept fundamental al ideologiei național-socialiste. Medicii au fost atrași de ideologia științifică și au contribuit la înființarea Ligii Național-Socialiste a Medicilor în 1929, cu scopul de a „purifica comunitatea medicală germană de «iudeo-bolșevism»”. Criticile deveneau tot mai frecvente. Alfons Stauder, membru al Oficiului de Sănătate al Reich-ului, a afirmat că „experimentele dubioase nu au niciun scop terapeutic”, iar Fredrich von Muller, medic și președinte al Deutsche Akademie⁠(d), s-a alăturat criticilor[2]

Karl Brandt⁠(d), principalul acuzat în cadrul tribunalului militar american care a dus la adoptarea Codului Nürnberg

Ca răspuns la criticile aduse experimentelor pe oameni considerate neetice, Republica de la Weimar (guvernul Germaniei între 1919 și 1933) a emis „Liniile directoare privind noile terapii și experimentele pe oameni”. Liniile directoare se bazau pe principiile carității și și a neprovocării intenționate a răului⁠(d), dar subliniau și doctrina juridică a consimțământului informat. Liniile directoare făceau clar diferența dintre cercetarea terapeutică și cea non-terapeutică.

Ghidurile permiteau administrarea tratamentelor fără consimțământ doar în situații extreme si în scopuri terapeutice dar, în scopuri neterapeutice, orice administrare fără consimțământ era strict interzisă. Cu toate acestea, ghidurile de la Weimar au fost anulate de Adolf Hitler. Până în 1942, partidul nazist număra peste 38.000 de medici germani, care au contribuit la punerea în aplicare a programelor medicale, cum ar fi Legea privind prevenirea nașterii urmașilor persoanelor cu boli ereditare[3]

După cel de-al Doilea Război Mondial, au avut loc o serie de procese menite să tragă la răspundere membrii Partidului Nazist pentru o multitudine de crime de război. Procesele au fost aprobate de președintele Harry Truman la 2 mai 1945 și au fost conduse de Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Acestea au început la 20 noiembrie 1945, la Nuremberg, Germania, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de procesele de la Nuremberg. În procesul SUA împotriva lui Brandt, care a devenit cunoscut sub numele de „Procesul medicilor”, au fost judecați medicii germani responsabili de efectuarea de proceduri medicale neetice asupra oamenilor în timpul războiului. Acestea s-au concentrat asupra medicilor care au efectuat experimente inumane și neetice pe oameni în lagărele de concentrare, pe lângă cei care au fost implicați în sterilizarea a peste 3,5 milioane de ale cetățenilor germani[4][5].

Mai mulți dintre acuzați au susținut că experimentele lor nu se deosebeau cu mult de cele efectuate înainte de război și că nu exista nicio lege care să facă distincție între experimentele legale și cele ilegale. Acest lucru i-a îngrijorat pe Andrew Ivy⁠(d) și pe Leo Alexander⁠(d), care au colaborat cu acuzarea pe parcursul procesului. În aprilie 1947, Alexander a înaintat un memorandum Consiliului Statelor Unite pentru Crime de Război, în care prezenta șase puncte referitoare la cercetarea medicală legitimă[6].

O versiune inițială a Codului, cunoscută sub numele de „Memorandumul”, care stipula că pentru experimentele pe oameni este necesar consimțământul voluntar explicit al pacienților, a fost redactată la 9 august 1947[7]. La 20 august 1947, judecătorii au pronunțat sentința împotriva lui Karl Brandt⁠(d) și a altor 22 de persoane[8]. Verdictul a reiterat punctele din Memorandum și, ca răspuns la avizele experților medicali ai acuzării, a extins cele șase puncte inițiale ale Memorandumului la zece puncte. Cele zece puncte au devenit cunoscute sub numele de Cod, care include principii precum consimțământul informat și absența constrângerii experimentarea științifică formulată corespunzător și caritatea față de participanții la experiment. Se consideră că acesta s-a bazat în principal pe Jurământul lui Hippocrate, care a fost interpretat ca susținând abordarea experimentală a medicinei, protejând în același timp pacientul[9].

„Controversa” privind paternitatea codului

[modificare | modificare sursă]

Codul a fost inițial ignorat, dar a căpătat o importanță mult mai mare la aproximativ 20 de ani de la redactarea sa. În consecință, au apărut numeroase revendicări concurente privind paternitatea Codului. Unii susțineau că Harold Sebring⁠(d), unul dintre cei trei judecători americani care au prezidat procesul medicilor, era autorul acestuia. Medicii Leo Alexander⁠(d) și Andrew Ivy⁠(d), principalii experți medicali ai acuzării, au fost, de asemenea, menționați ca autori. În scrisoarea sa adresată lui Maurice Henry Pappworth⁠(d), un medic englez și autorul cărții din 1967 intitulată „Human Guinea Pigs (Porcușorii de Guineea Umani)”, Andrew Ivy și-a revendicat dreptul exclusiv de autor asupra codului. Leo Alexander, la aproximativ 30 de ani după proces, și-a revendicat, de asemenea, dreptul exclusiv de autor[10]. Cu toate acestea, după o lectură atentă a procesului-verbal al procesului doctorilor, a documentelor de referință și a hotărârilor definitive, se acceptă mai degrabă ideea că paternitatea codului a fost comună, iar codul a luat naștere chiar din cadrul procesului[11].

Cele zece puncte ale Codului Nürnberg

[modificare | modificare sursă]

Cele zece puncte ale codului au fost prezentate în secțiunea din verdictul judecătorilor intitulată „Experimente medicale permise”< ref name=ushmm/>:

  1. Consimțământul voluntar al subiectului uman este absolut esențial. Aceasta înseamnă că persoana implicată trebuie să aibă capacitate juridică de a-și da consimțământul, trebuie să se afle într-o situație care să-i permită să-și exercite liber puterea de alegere, fără intervenția vreunui element de forță, fraudă, înșelăciune, constrângere, abuz sau altă formă ascunsă de constrângere sau constrângere și trebuie să aibă cunoștințe și o înțelegere suficiente ale elementelor subiectului în cauză, astfel încât să poată lua o decizie în cunoștință de cauză și pe deplin edificat. Acest ultim element impune ca, înainte ca subiectul experimental să accepte o decizie pozitivă, să i se comunice natura, durata și scopul experimentului, metoda și mijloacele prin care acesta urmează să fie desfășurat, toate neplăcerile și riscurile care pot fi prevăzute în mod rezonabil, precum și efectele asupra sănătății sau integrității sale fizice care ar putea rezulta din participarea sa la experiment. Obligația și responsabilitatea de a se asigura de calitatea consimțământului revine fiecărei persoane care inițiază, conduce sau participă la experiment. Este vorba de o obligație și o responsabilitate personală care nu poate fi delegată altcuiva fără consecințe[12].
  2. Experimentul trebuie să fie de așa natură încât să producă rezultate fructuoase în beneficiul societății, care nu pot fi obținute prin alte metode sau mijloace de studiu, și să nu fie de natură aleatorie și inutilă.
  3. Experimentul trebuie conceput astfel încât, pe baza rezultatelor experimentelor pe animale și a cunoștințelor privind evoluția naturală a bolii sau a altei probleme studiate, rezultatele preconizate să justifice desfășurarea experimentului.
  4. Experimentul trebuie realizat astfel încât să se evite orice suferință fizică și psihică inutilă, precum și orice vătămare.
  5. Nu ar trebui să se efectueze niciun experiment în cazul în care există un motiv „a priori” de a crede că vor surveni decesul sau leziuni invalidante cu excepția, poate, a acelor experimente în care medicii care le conduc participă și ei în calitate de subiecți.
  6. Gradul de risc asumat nu trebuie să depășească niciodată nivelul determinat de importanța umanitară a problemei pe care experimentul urmează să o rezolve.
  7. Trebuie efectuate pregătirile necesare și asigurate condițiile adecvate pentru a proteja subiectul experimental împotriva oricărei posibilități, chiar și îndepărtate, de rănire, invaliditate sau deces.
  8. Experimentul trebuie realizat numai de către persoane cu pregătire științifică. Cei care conduc sau participă la experiment trebuie să dea dovadă de cel mai înalt nivel de competență și atenție în toate etapele experimentului.
  9. Pe parcursul experimentului, subiectul uman trebuie să aibă libertatea de a pune capăt experimentului în cazul în care ajunge într-o stare fizică sau psihică în care continuarea experimentului îi pare imposibilă.
  10. Pe parcursul experimentului, cercetătorul responsabil trebuie să fie pregătit să întrerupă experimentul în orice moment, dacă are motive întemeiate să creadă, în exercitarea bunei-credințe, a competenței superioare și a judecății atente care i se cer, că continuarea experimentului ar putea duce la vătămarea, invaliditatea sau decesul subiectului experimental.

Importanța

[modificare | modificare sursă]

Codul nu a fost adoptat oficial ca lege de nicio țară și nici ca ghid oficial de etică de nicio asociație. De fapt, referirea din Cod la datoria hipocratică față de fiecare pacient în parte și la necesitatea de a furniza informații nu a fost inițial privită cu ochi buni de către Asociația Medicală Americană[13]. Katz a remarcat că lumea occidentală a respins inițial Codul de la Nürnberg, considerându-l un „cod pentru barbari, dar inutil (sau de prisos) pentru medicii obișnuiți”[1][14]. În plus, hotărârea definitivă nu a precizat dacă Codul ar trebui aplicat în cazuri precum cele ale deținuților politici, ale infractorilor condamnați și ale voluntarilor sănătoși.[15]. Lipsa de claritate, brutalitatea experimentelor medicale imorale și limbajul fără compromisuri al Codului au creat impresia că acesta fusese conceput special pentru încălcări extrem de grave.[1]

Cu toate acestea, Codul este considerat de unii drept cel mai important document din istoria eticii cercetării clinice, datorită influenței sale enorme asupra drepturilor omului la nivel mondial. În Statele Unite, Codul și Declarația de la Helsinki asociată au influențat elaborarea reglementărilor promulgate de Departamentul Sănătății și Serviciilor Sociale al Statelor Unite pentru a asigura tratamentul etic al subiecților umani de cercetare, cunoscută sub numele de „Regula comună”, care este acum codificată în Partea 46 din Titlul 45 al Codului Regulamentelor Federale[16][17]. Aceste reglementări sunt aplicate de Comisiile de evaluare instituțională (IRB). În 1966, Pactul internațional pentru drepturile civile și politice a fost adoptat de către Organizația Națiunilor Unite, iar după ce un număr suficient de țări au ratificat pactul, acesta a intrat în vigoare la 23 martie 1976. Articolul 7 interzice experimentele efectuate fără „consimțământul liber la experimentarea medicală sau științifică” al subiectului[13].

În analiza sa din 2014, Gaw observă că Codul „nu numai că a intrat în peisajul juridic, ci a devenit și prototipul tuturor codurilor viitoare de practică etică de pe întreg globul”[10]. Ideea consimțământului liber și informat a stat, de asemenea, la baza „Ghidului internațional de etică pentru cercetarea biomedicală care implică subiecți umani” propus de Organizația Mondială a Sănătății[10]. O altă recenzie importantă a simpozionului a fost publicată de Universitatea de Medicină din Viena în 2017: „Etica medicală în cei 70 de ani de la Codul de la Nürnberg, din 1947 până în prezent”. Președintele și rectorul Markus Müller a scris în introducerea sa că Codul „constituie una dintre cele mai importante repere din istoria medicinei, oferind pentru prima dată un cadru adecvat pentru cercetarea pe subiecți umani. Această etapă importantă nu a fost o măsură voluntară de precauție, ci a apărut abia în urma atrocităților naziste. Codul de la Nürnberg a devenit o piatră de temelie a cercetării clinice și a bioeticii[18].”

În 1995, judecătoarea federală Sandra Beckwith a hotărât că Codul de la Nürnberg poate fi aplicat în cadrul proceselor penale și civile din instanțele federale ale Statelor Unite[19].

Vedeți și:

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 3 Katz, J. (). „The Nuremberg Code and the Nuremberg Trial. A reappraisal”. JAMA. 276 (20): 1662–6. doi:10.1001/jama.1996.03540200048030. PMID 8922453.
  2. ↑ Grodin MA. "Historical origins of the Nuremberg Code". In: The Nazi Doctors and the Nuremberg Code: Human Rights in Human Experimentation. Annas, GJ and Grodin, MA (eds.). Oxford University Press, Oxford, 1992.
  3. ↑ Vollmann, J.; Winau, R. (). „Informed consent in human experimentation before the Nuremberg code”. BMJ. 313 (7070): 1445–1447. doi:10.1136/bmj.313.7070.1445. PMC 2352998 Accesibil gratuit. PMID 8973233.
  4. ↑ „Eugenics/Euthanasia”. ABC-CLIO. Accesat în .[nefuncțională – arhivă]
  5. ↑ „The Nuremburg Code”. Arhivat din original la . Accesat în .
  6. ↑ „Nuremberg Code”. The Doctor's Trial: The Medical Case of the Subsequent Nuremberg Proceedings. United States Holocaust Memorial Museum Online Exhibitions. Accesat în .
  7. ↑ Mukherjee, Siddhartha (). The Emperor of All Maladies (ed. First Scribner Hardcover). Scribner. p. 33.
  8. ↑ Annas, George J., and Michael A. Grodin. The Nazi Doctors and the Nuremberg Code. New York: Oxford University Press, 1992.
  9. ↑ Weindling, Paul (). „The Origins of Informed Consent: The International Scientific Commission on Medical War Crimes, and the Nuremburg Code”. Bulletin of the History of Medicine. 75 (1): 37–71. doi:10.1353/bhm.2001.0049. PMID 11420451.
  10. 1 2 3 Gaw, Allan (). „Reality and revisionism: New evidence for Andrew C Ivy's claim to authorship of the Nuremberg Code”. Journal of the Royal Society of Medicine. 107 (4): 138–143. doi:10.1177/0141076814523948. PMC 4109334 Accesibil gratuit. PMID 24566934.
  11. ↑ Shuster, Evelyne (). „Fifty Years Later: The Significance of the Nuremberg Code”. New England Journal of Medicine. 337 (20): 1436–1440. doi:10.1056/NEJM199711133372006 Accesibil gratuit. PMID 9358142.
  12. ↑ Trials of War Criminals Before the Nuernberg Military Tribunals Under Control Council Law No. 10, Vol. II, Nuernberg, October 1946-April 1949. Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office. . pp. 181–182. Accesat în .
  13. 1 2 Junod, Valérie (). Clinical drug trials Studying the safety and efficacy of new pharmaceuticals. Genève: Schulthess. p. 545. ISBN 9783725550227.
  14. ↑ Jacobs, Noortje (). „Which Principles, Doctor? The early crystallization of clinical research ethics in the Netherlands, 1947-1955” (PDF). Utrecht University. Prof.dr Frank Huisman (Historical and Comparative Studies of the Sciences and the Humanities).
  15. ↑ Shuster, Evelyne (). „Fifty Years Later: The Significance of the Nuremberg Code” [Cincizeci de ani mai târziu: importanța Codului de la Nürnberg]. The New England Journal of Medicine (în engleză). 337 (20): 1436–1440. doi:10.1056/NEJM199711133372006.
  16. ↑ Hurren, Elizabeth (mai 2002). „Patients' rights: from Alder Hey to the Nuremberg Code”. History & Policy. United Kingdom. Arhivat din original la . Accesat în .
  17. ↑ „Protection of Human Subjects”. eCFR. . Accesat în .
  18. ↑ Czech, Herwig; Druml, Christiane; Weindling, Paul (). „Medical Ethics in the 70 Years after the Nuremberg Code, 1947 to the Present”. Wiener Klinische Wochenschrift. 130 (Suppl 3): 159–253. doi:10.1007/s00508-018-1343-y Accesibil gratuit. hdl:21.11116/0000-0002-46AE-C Accesibil gratuit. PMID 29926188.
  19. ↑ In Re Cincinnati Radiation Litigation, 874 F. Supp. 796, 821 (S.D. Ohio 1995) (“The Nuremberg Code is part of the law of humanity. It may be applied in both civil and criminal cases by the federal courts in the United States.”).

Bibliografie suplimentară

[modificare | modificare sursă]

Resurse internet

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Codul_de_la_Nürnberg&oldid=18001245