Armillaria ostoyae

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Ciupercă de miere)

Armillaria ostoyae sin.

Armillaria solidipes

Ciuperci de miere
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Physalacriaceae
Gen: Armillaria
Specie: A. ostoyae
Nume binomial
Armillaria ostoyae
(Romagnesi) Josef Herink (1973)
Sinonime
  • Agaricus congregatus Bolton (1791)
  • Armillaria mellea var. obscura Gillet (1874)
  • Armillaria solidipes Peck (1900 )
  • Armillariella ostoyae Romagn. (1970)
  • Armillariella polymyces Singer & Clémençon (1973)
Modifică text Consultați documentația formatului

Armillaria ostoyae (Henri Romagnesi, 1970 ex Herink, 1973) sin. Armillaria solidipes Charles Horton Peck, 1900) din încrengătura Basidiomycota în familia Physalacriaceae și de genul Armillaria,[1] este o ciupercă comestibilă, saprofită, dar în primul rând parazitară, denumită în popor ciupercă de miere[2] sau ciuperca uriașă.[3] Se dezvoltă și în România, Basarabia precum Bucovina de Nord în tufe cu multe exemplare, pe trunchiuri aflați în putrefacție ori copaci vii, numai prin păduri deconifere în special pe jneapăni, dar și pe molizi, unde produce o distrugere frapantă și pricinuiește importante pagube, provocând putregaiul alb al lemnului. Specia se poate găsii din (mai) iunie până în noiembrie (decembrie).[4][5]

Oameni de știință au descoperit în pădurea Malheur National Forest⁠(en)[traduceți] în est de Prairie City, Oregon⁠(en)[traduceți] (statul Oregon, SUA) o Armillaria ostoyae uriașă (foarte apropiat înrudită cu Armillaria mellea, pentru mai mulți savanți între alții Claude Casimir Gillet sau Bruno Cetto numai variația Armillaria obscura[6]), răspândită peste 900 de hectare, cu o greutate de aproximativ 600 de tone și o vârstă de 2.400 de ani. Ea reprezintă cel mai mare organism cunoscut din lume.[7][8] Soiul este și în Europa cel mai mare organism cunoscut.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Ch. H. Peck

Specia a fost descrisă pentru prima dată de savantul englez James Bolton în volumul 4 al lucrării sale An History of Fungusses, Growing about Halifax din 1791.[9]

Specia a fost apoi cunoscută pentru mult timp sub taxonul Armillariella ostoyae Romagn., redenumită în Armillaria ostoyae de micologul ceh Josef Herink (1915-1999) în 1973, până când o publicație din 2008 a arătat că specia a fost descrisă sub denumirea Armillaria solidipes de Charles Horton Peck (1833-1917) deja în 1900, cu mult înainte ca Henri Romagnesi să o descrie în 1970. Pe urmă, o propunere privind conservarea numelui de Armillaria ostoyae a fost publicată în 2011 și a fost aprobată de Nomenclature Committee for Fungi (Comitetul de nomenclatură pentru ciuperci).[10] [11]

Taxonul Armillariella polymyces, propus de micologii germani Rolf Singer și Heinz Clémençon în 1973 poate fi neglijat.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Schaeff: A. obscura
  • Pălăria: are un diametru de 4-12 (20) cm, este cărnoasă, la început emisferică, apoi convexă, pentru mult timp cu marginea răsucită în jos, aplatizând odată cu vârsta, atunci adesea ceva adâncită, rar cu un gurgui mic central și de culoare mai închisă în mijloc. Cuticula este netedă, mată și uscată, fiind de culoare foarte variată care tinde de la gri-albicios, peste ocru-bej, până la brun-roșcat sau brun închis, ce depinde de specia arboricolă pe seama căreia trăiește. În urma vălului parțial, suprafața ei este presărată cu mulți solzi mici, ascuțiți, brun-negricioși care se concentrează spre zona centrală. Acești negi sunt destul de trecători, astfel exemplare bătrâne sunt adesea goale, dar, de asemenea ciuperci tinere pot să piardă solzii după o ploaie puternică.
  • Lamelele: sunt subțiri, inegale, stând dens, fiind la început albe, slab ondulate și acoperite pentru scurt timp de vălul alb parțial, ca să devină apoi din ce în ce mai maronii.
  • Piciorul: este relativ lung și zvelt cu o înălțime de 5-12 (15) cm și o lățime de 1-2,5 cm, fiind canelat sau flocos, fibros, elastic, rar ușor curbat, plin pe interior, câteodată și ușor bulbos la bază. Coloritul este albicios în partea superioară și mai închis cu tonuri maronii spre bază, în vârstă brun. Tulpina are un inel alb, bătător la ochi, pielos și striat, durabil, imobil precum atârnat în jos fiind foarte apropiat de pălărie.
  • Carnea: este albicioasă și nu se colorează după tăiere, fiind în pălărie fermă iar în picior tare și fibroasă. Mirosul este ca de ciuperci, gustul ceva acrișor și rășinos, astfel puțin astringent. Ciuperci ingerate crud sau exemplare bătrâne provoacă intoxicații gastrointestinale grave.
  • Caracteristici microscopice: Sporii sunt rotunjori până ovoidali, granulat umpluți, hialini (translucizi) și neamilozi cu o mărime de 6–9,5 × 5,5–7 microni. Pulberea lor este albă.[4][5]
  • A. ostoyae, lamele și inel
    A. ostoyae, lamele și inel
  • A. ostoyae, tulpine
    A. ostoyae, tulpine
  • A. ostoyae tinere
    A. ostoyae tinere
  • A. ostoyae bătrâne
    A. ostoyae bătrâne
  • A. ostoyae, grup
    A. ostoyae, grup

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Armillaria ostoyae poate fi confundată cu alte soiuri ale genului Armillaria, ca de exemplu cu gemenii ei Armillaria mellea (comestibilă)[12] sau Armillaria tabescens (comestibilă),[13] respectiv alte specii crescătoare pe lemn atrofiat ca de exemplu cu letala Galerina marginata,[14] otrăvitoarele Hypholoma fasciculare,[15] 'Hypholoma lateritium sin. Hypholoma sublateritium[16] sau Hypholoma marginatum,[17] cu Pholiota squarrosa (de comestibilitate restrânsă)[18] și Stropharia aurantiaca (necomestibil).[19] ori cu comestibilele și delicioasele Hypholoma capnoides,[20] și Kuehneromyces mutabilis, sin. Galerina mutabilis ori Pholiota mutabilis (gheba ciobanilor),[21] dar în anumite circumstanțe și cu Inocybe dulcamara (otrăvitoare),[22] sau Inocybe dulcamara (otrăvitoare),[23] sau Inocybe lanuginosa (otrăvitoare, posibil letală).[24]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

  • Armillaria mellea
    Armillaria mellea
  • Armillaria.tabescens
    Armillaria.tabescens
  • !!!Galerina marginata!!!
    !!!Galerina marginata!!!
  • Hypholoma capnoides
    Hypholoma capnoides
  • !!Hypholoma fasciculare!!
    !!Hypholoma fasciculare!!
  • !!Hypholoma lateritium!!
    !!Hypholoma lateritium!!
  • !Hypholoma marginatum!
    !Hypholoma marginatum!
  • !!Inocybe dulcamara!!
    !!Inocybe dulcamara!!
  • !!!Inocybe lanuginosa!!!
    !!!Inocybe lanuginosa!!!
  • Kuehneromyces mutabilis
    Kuehneromyces mutabilis
  • !Pholiota.squarrosa!
    !Pholiota.squarrosa!
  • !Stropharia aurantiaca!
    !Stropharia aurantiaca!

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Armillaria ostoyae nu sunt ciuperci chiar astfel de gustoase și delicioase ca ghebele cu inel, gustul fiind ceva rășinos. La ele trebuie dat de asemenea atenție privind comestibilitatea: Ciupercile sunt toxice ingerate crud, nu fierte lung destul sau bătrâne. Piciorul nu se folosește, fiind tare și fibros. Bureții tineri se potrivesc, datorită mirosului aromatic excelent, mereu bine fierți sau prăjiți, într-o supă de cartofi, pentru mâncăruri cu miel/oaie/batal sau vânat (căprioară, cerb).[25] sau ca adăugare la cartofi prăjiți cu slănină.[26] Foarte gustoși sunt preparați ca Duxelles (un fel de zacuscă) sau, după preparare, conservate în ulei sau oțet.[27]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mycobank
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Denumire RO 2
  4. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 24-25, ISBN 88-85013-25-2
  5. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 180-181, ISBN 978-3-440-14530-2
  6. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 24-25, ISBN 88-85013-25-2
  7. ^ Welt N24
  8. ^ Craig L. Schmitt, Michael L. Tatum: „The Malheur National Forest. Location of the World’s Largest Living Organism - The Humongous Fungus”, United States Department of Agriculture, 2008 [1]
  9. ^ James Bolton: „An History of Fungusses, Growing about Halifax”, vol. 4 (suplement)m Ediția autorului, Huddersfield 1791, tab. 140 [2]
  10. ^ H. H Burdsall,. T. J Volk: „Armillaria solidipes, an older name for the fungus called Armillaria ostoyae”, în jurnalul „North American Fungi”, vol. 3, nr. 7, 2008, p. 261-267
  11. ^ S. A Redhead,. J Bérubé, sia altii: „Proposal to conserve Armillariella ostoyae (Armillaria ostoyae) against Agaricus obscurus, Agaricus occultans, and Armillaria solidipes (Basidiomycota)”, în jurnalul „Taxon” nr. 60 (6), p. 1770–1771
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 158-159, ISBN 3-405-12116-7
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 334-335, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 160, ISBN 3-426-00312-0
  15. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 318-319, ISBN 978-3-440-14530-2
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 180-181, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 355, ISBN 3-85502-0450
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 104-105, ISBN 3-405-12081-0
  19. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 84-85, ISBN 88-85013-37-6
  20. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 350, ISBN 3-85502-0450
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 186-187, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 242-243 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 242-243 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  24. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 262-263, ISBN 88-85013-25-2
  25. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 40-44
  26. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 140-141, ISBN 3-453-40334-7
  27. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 101-103

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Andreas Neuner: „BLV Naturführer – Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München-Bern-Viena 1976, ISBN 3-405-11345-8
  • Craig L. Schmitt, Michael L. Tatum: „The Malheur National Forest: Location of the World’s Largest Living Organism - The Humongous Fungus”, United States Department of Agriculture, 2008

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Armillaria_ostoyae&oldid=15446616