Ciupercă țigănească

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Cortinarius caperatus sin.

Rozizes caperata

Cortinarius caperatus G7.jpg
Ciuperci țigănești
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Cortinariaceae
Gen: Cortinarius
Specie: C. caperatus
Nume binomial
Cortinarius caperatus
(Pers.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus caperatus Pers. (1796)
  • Pholiota caperata (Pers.) Gillet (1874)
  • Rozites caperata ( Pers.) P. Karst. (1879)
  • Dryophila caperata (Pers.) Quél. (1886)
  • Togaria caperata (Pers.) W.G. Sm. (1908)

Cortinarius caperatus (Christian Hendrik Persoon, 1796 ex Elias Magnus Fries, 1838), sin. Rozizes caperata (Christian Hendrik Persoon, 1796 ex Petter Adolf Karsten, 1879), a încrengăturii Basidiomycota, în familia Cortinariaceae și de genul Cortinarius, al cărui nume este derivat din două cuvinte latine ((latină cortina = cortină, văl și latină caperatus = ridat). El este o ciupercă comestibilă denumit în popor ciupercă țigănească,[1] văloasa țiganilor[2] sau scufița caprei.[3] În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă, crescând în grupuri sau cercuri de vrăjitoare pe soluri acide și nisipoase în păduri de conifere, mai ales sub molizi și pini, cam rar în cele foioase, în locuri însorite de la deal la munte, din (iunie) iulie până la sfârșitul lui octombrie. Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor).[4][5][6]

Istoric[modificare | modificare sursă]

P. A. Karsten

Ciuperca țigănească a fost inițial descrisă de micologul suedez Christian Hendrik Persoon ca Agaricus caperatus, în volumul 1 al operei sale Observationes mycologicae din 1796,[7] până ce renumitul său compatriot Elias Magnus Fries a transferat specia la genul Cortinarius sub numele Cortinarius caperatus în lucrarea sa Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum din 1838.[8] În anul 1874, genul a fost din nou schimbat, acum în Pholiota, anume de către botanistul francez Claude Casimir Gillet (1806-1896), iar numai cinci ani mai târziu soiul a fost redenumit de savantul finlandez Petter Adolf Karsten (1834-1917) în Rozites caperata (în onoarea micologului francez Ernst Roze), publicat în jurnalul Bidrag till kännedom af Finlands natur och folk,[9] fiind apoi folosit ca nume binomial până în anul 2002. Atunci buretele a fost replasat la genul Cortinarius sub denumirea lui Fries pentru a documenta mai bine apartenența.

De a lungul timpului s-au mai făcut două denumiri care pot fi neglijate: prima ca Dryophila caperata de către botanistul francez Lucien Quélet în 1886 și ultima ca Togaria caperata de micologul englez Worthington George Smith (1835-1917) în 1908.[10]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Pholiota caperata
  • Pălăria: are un diametru între 5 și 15 cm, este foarte cărnoasă, la început cu formă de clopot sau boltită semisferic cu marginile răsucite înspre interior, prevăzute cu o scurtă bordură pieloasă la margine. La maturitate devine convexă și, în final, plată, cu un gurgui mare central puțin proeminent, în bătrânețe cu suprafață zgrunțuroasă și margine relativ frecvent crăpată. Cuticula este acoperită de o rețea fină, albă, cu aspect mătăsos, așezată ca o pânză de păianjen (restul vălului universal). Culoarea variază între gălbui, ocru și maroniu palid.
  • Lamelele: sunt dese, înalte, destul de late, ușor bombate ondulate creț și zimțate precum aderate la picior. Coloritul este inițial palid gălbui, apoi ocru.
  • Sporii: sunt amigdaloizi și verucoși de colorit galben-ruginiu, având o mărime de 11-14 x 7-9 microni.
  • Piciorul: are o înălțime de 6–15 cm și o grosime de 1-2,5 cm, este albicios murdar și la bătrânețe ocru până ocru închis, cilindric sau ușor bulbos, fibros, destul de înalt, cu suprafață mătăsoasă, mai târziu striat și fin fibros. El poartă o manșetă membranoasă palid gălbuie și ridată.
  • Carnea: este moale în pălărie și fibroasă în picior, câteodată apoasă, de culoare alburie, la bătrânețe de un galben maroniu murdar, ocazional cu pete brun-deschise, mirosul fiind slab dar plăcut și gustul dulceag.[4][5][6]
  • Reacții chimice: Carnea se decolorează cu hidroxid de potasiu galben și cu sulfovanilină⁠(de) roșu.[11]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Acest burete poate fi confundat, în primul rând de începători, cu mai multe alte specii, parțial comestibile, (de exemplu Cortinarius armillatus tânăr,[12] Cortinarius balteatoalbus,[13] Cortinarius caninus,[14] Cortinarius glaucopus,[15] Cortinarius percomis,[16] Lepista nuda var. deschisă,[17] Leucocortinarius bulbiger,[18] Phaeolepiota aurea sin. Pholiota aurea,[19] parțial necomestibile (de exemplu Cortinarius camphoratus,[11] Hebeloma laterinum sin. Hebeloma edurum)[20] necomestibile ca Cortinarius variicolor,[21] sau otrăvitoare (de exemplu Cortinarius traganus,[22] Entoloma sinuatum, Gymnopilus penetrans, saprofit,[5] Gymnopilus spectabilis, saprofit,[23] Inocybe erubescens tânără).

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Ciuperci țigănești

Ciuperca țigănească este o ciupercă cu drag folosită în bucătărie. Înainte de preparare se recomandă îndepărtarea piciorului, acesta fiind cam fibros. Buretele se oferă pentru prepararea în legătură cu legume fine[24] sau adăugați la jumări de ou, omletă precum sufleu[25] sau folosiți pentru un foietaj cu șuncă sau într-o plăcintă (de exemplu „pe modul reginei” ,cu carne de vițel sau pui, sparanghel și mazăre).[26] Ciuperca poate de asemenea fi bine uscată precum conservată în ulei sau oțet.

Cu toate acestea, Cortinarius caperatus contează de la accidentul nuclear de la Cernobîl ca una dintre cele mai încărcate ciuperci cu cesiul radioactiv Cs 137. Asta însă depinde de regiuni care au fost contaminate sau nu. Mai departe buretele se îmbogățește cu metalul greu toxic cadmiu, găsit de până la 20 mg/kg (greutate în stare proaspătă) în el. În plus, ciuperca conține lectine labile la căldură care aglutinează în mod specific celulele roșii de sânge din grupa sanguină A.[27]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Denumire RO 1
  2. ^ DFenumire RO 2
  3. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 523, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 3
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 190-191, ISBN 3-405-11774-7
  5. ^ a b c Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 138, ISBN 978-3-8427-0483-1
  6. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 162-163, ISBN 3-426-00312-0
  7. ^ C. H. Persoon: „Observationes mycologicae”, vol. 1, Editura Peter Phillipp Wolf, Leipzig 1796, p. 48
  8. ^ Elias Magnus Fries: „Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Upsala 1838, p. 256
  9. ^ Bidrag till kännedom af Finlands natur och folk vol. 32, Editura Finska Litteratur-Sällskapets, Helsingfors 1879, p. 290
  10. ^ Index fungorum
  11. ^ a b Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 471, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 459, ISBN 3-85502-0450
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 433, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 448, ISBN 3-85502-0450
  15. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 428-429, ISBN 3-85502-0450
  16. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 442, ISBN 3-85502-0450
  17. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 140, ISBN 978-3-440-14530-2
  18. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 444-445, ISBN 3-85502-0450
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 148-149, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 198-199, ISBN 3-405-11774-7
  21. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 430, ISBN 3-85502-0450
  22. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 4431, ISBN 3-85502-0450
  23. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 139, ISBN 978-3-8427-0483-1
  24. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 59, ISDN 3-453-40334-7
  25. ^ Renate & Wilhelm Volk: „ „Pilze erkennen und delikat zubreiten“, Editura Ulmer, Stuttgart 1999, p. 126, 131, 146, ISBN 3-8001-3656-2
  26. ^ Fritz-Martin Engel, Fred Timber: „Pilze, kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest Verlag, 1969 München, p. 117-118
  27. ^ Jürgen Guthmann, Christoph Hahn, Rainer Reichel: „Taschenlexikon der Pilze Deutschlands - Ein kompetenter Begleiter zu den wichtigsten Arten”, Editura Quelle & Meyer, Wiebelsheim 2011, ISBN 978-3-494-01449-4

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-4 (vezi sus)
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • René Flammer, Egon Horak: „Giftpilze – Pilzgifte. Pilzvergiftungen - . Ein Nachschlagewerk für Ärzte, Apotheker, Biologen, Mykologen, Pilzexperten und Pilzsammler”, Editura Schwabe, Basel 2003, ISBN 3-7965-2008-1
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]