Cetatea Turnu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Cetatea Turnu
Cetate medievală din Țara Românească
Cetate medievală din Țara Românească
Poziționare
Cetatea Turnu se află în România
Cetatea Turnu
Cetatea Turnu
Coordonate43°43′9.98″N 24°51′45″E43°43′9.98″N 24°51′45″E
LocalitateTurnu Măgurele, Teleorman
ȚaraRomânia
Edificare
Tipcetate
Data începerii construcțieiEvul Mediu sec. XI-XIV
Stare de conservareruină
Data demolării1829
ProprietarRomânia
Clasificare
Cod LMITR-I-s-A-14229
Cod RAN151692.01.01

Cetatea medievală Turnu (Nicopolis minor, Kule, Holăvnic)[1] se află în partea de sud a municipiului Turnu Măgurele la o distanță de 3 km de oraș și la 1 km de confluența râului Olt cu Dunărea. Cetatea este atestată documentar din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân și a făcut parte din structura de cetăți ridicate de acesta pe linia Dunării pentru apărarea Țării Românești de amenițarea turcă. La sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, în împrejurări neclare, intră sub ocupație otomană pentru a reveni în posesia Țării Românești abia în anul 1829 când este arsă și dărâmată.

Face parte din lista monumentelor istorice din județul Teleorman, Începând cu octombrie 2018, este într-un proces de resturare și consolidare.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Prima atestare documentară (1394-1395) și bătălia de la Nicopole (1396)[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Nicopole - 25 septembrie 1396

În urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci când a avut loc și bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân este înlăturat de pe tronul Țării Româneaști și înlocuit cu ajutor turcesc de Vlad I Uzurpatorul (1394-1396).[2] Ca urmare, în iulie 1395, o expediție maghiară condusă de însuși regele maghiar Sigismund de Luxemburg, probabil secondat de Mircea cel Bătrân și care are drept scop înlăturarea lui Vlad și repunerea pe tron a lui Mircea, nu reușește decât să cucerească cetatea Turnu. În cetate este lăsată o garnizoană fidelă regelui, fapt ce l-a deranjat pe aliatul său valah. În acest context apare și prima atestare documentară a cetății, cea din 1397, într-o diplomă a lui Sigismund de Luxemburg, unde sunt amintite luptele purtate aici între 1394-1395.[3][4]

Pe tot parcursul anului următor, 1396, luptele pentru înlăturarea lui Vlad, sprijinit de turci, continuă, fiind întrerupte doar de participarea regelui împreună cu vasalii săi, printre care și Mircea cel Bătrân, la cruciada de la Nicopole. În timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată, alegându-se calea Dunării.[5]

Este probabil ca cetatea să fi avut un rol semnificativ și în timpul bătaliei de la Nicopole din 25 septembire 1396, când o armată francovalahomaghiară avându-l conducător pe Sigismund de Luxemburg este înfrântă de oastea otomană condusă de sultanul Baizaid I. Mircea cel Bătrân, vasal al regelui maghiar, participă personal împreună cu un corp de oaste la bătălie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nu este invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele și retrage fără a intra în luptă.[6][7]

Transformarea în raia turcească (1417)[modificare | modificare sursă]

Cetatea Turnu a jucat un rol de seamă în sistemul defensiv al Țării Românești, mai ales în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, când domnitorul ridica pavăza în fața amenințării otomane din sudul Dunării. Această cetate face parte alaturi de cele de la Giurgiu, Turtucaia și Brăila dintr-un lanț de fortificații de-a lungul Dunării cu scopul de a opri o eventuală invazie otomană. În 1417, spre sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, și sub împrejurări încă neclare, cetatea Turnu intră sub stăpânire otomană, fiind transformată în raia turcească din sangeacul Nicopolelui, supus pașei de la Silistra, împreună cu tot teritoriul aflat pe o rază de 15 km în jurul turnului. Data efectivă a trecerii sub control otoman este încă necunoscută. Raiaua Turnu se constituie după 1419 și cuprindea cetatea Turnu și satele Flămânda, Măgurele, Odăile, Ciuperceni, Craba și Gârla.[8]

În interiorul raialelor, turcii aveau stabilite garnizoane prin intermediul cărora se puteau supraveghea în permanență cele două țări românești, se culegeau informații exacte despre starea lucrurilor și se putea acționa în caz de nevoie. Forțele armate cantonate aici erau special pregătite să intervină la cel mai mic semn de nesupunere. În plus aveau avantajul de a fi susținute direct de flota navală turcească. Fiecărei raiale i-au fost adăugate teritorii mai mult sau mai puțin întinse, cuprinzând mai multe sate, care aveau sarcina de a întreține garnizoanele. Deoarece erau amplasate în zone comerciale foarte bune, raialele intermediau comerțul dintre țările române (aproape monopolizat de otomani) și Imperiul Otoman. Aici erau colectate vămile sau se depozitau mărfuri. Domnii români țineau în fiecare raia de pe teritoriul țării un agent diplomatic numit capuchehaie.[9]

Raialele din Țara Românească nu par să fi fost transformate în feude militare; ele alcătuiau teritorii deținute de înalți slujbași de stat. Astfel știm că în secolul al XVII-lea Turnu se afla în posesia unui membru al familiei sultanului.[10] Este de amintit faptul că unul dintre principalele drumuri comerciale ce traversau Valahia avea drept punct final așezarea de la Turnu. Dinu C. Giurescu afirma că: "până către mijlocul secolului al XVI -lea vadurile comerciale ale Dunării au rămas cu toată prezența garnizoanelor otomane de la Turnu sub controlul negustorilor Țării Românești care au împiedicat pătrunderea în târgurile nord dunărene a concurenților lor din Imperiul otoman."[11]

O altă referință la cetatea de la Turnu din timpul stăpânirii otomane timpurii o prezintă Constantin C. Giurescu în lucrarea "Istoria Românilor" unde amintește de un act al lui Alexandru I Aldea de la 1432, scris în slavonă în care cetatea aparea sub numele de Pirgos (Πиргос: în grecește înseamnă <turn>).[12]

Bătălia de la Turnu (iunie 1462)[modificare | modificare sursă]

În timpul domniei lui Vlad Țepeș și în contextul conflictului acestuia cu Imperiul Otoman, cetatea Turnu revine pentru o scurtă vreme sub stăpânire românească. Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462 când cetatea Nicopole este cucerită și peste 20.000 de turci au fost uciși sub armele valahilor. În urma raidurilor armatei valahe la sud de Dunăre, sultanul Mahomed al II-lea decide atacarea Valahiei și se îndreaptă în fruntea unei armate numeroase spre Târgoviște. Sultanul a pornit spre Țara Românească în aprilie 1462 cu o armată de 80.000-100.000 de ostași, potrivit lui de Thomasis.[13] Cronicarul oficial al marelui vizir Mahmud pașa, participant direct la evenimente, prezintă o oaste foarte bine organizată și dotată cu oșteni îmbrăcați în zale. Vlad își adună trupele la Dunăre, încă din 15 mai, urmărind să împiedice oștile otomane să pătrundă în țară. Trupele otomane au încercat trecerea fluviului la începutul lui iunie 1462 pe la Nicopole-Turnu, dar nu au reușit cu ușurință deoarece pe malul stâng al Dunării oastea valahă aștepta. După ce trec, otomanii atacă oastea lui Vlad Țepeș, dar sunt respinși. Românii contraatacă, dar sunt opriți de focul susținut de cele 120 de bombarde. Țepeș dispune retragerea și adoptă tactica pământului pârjolit, lăsându-i pe otomani să rabde de foame și de sete și atacându-i prin surprindere.[13]

În fața unei oștiri net superioare, domnitorul muntean retrage populația spre munți și păduri, iar pe otomani îi atrage în interiorul țării, printr-o hărțuire continuă. Obiectivul lui era găsirea unui loc favorabil atacului surpriză, ce se va desfășura lângă Târgoviște la 17 iunie 1462.[13]

Recucerirea din timpul domniei lui Mihai Viteazul (1595)[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Giurgiu, gravură din 1596

Creșterea puterii otomane face ca în 1591 să fie creată "Liga Sfântă" o alianță între țările creștine care luptau pentru oprirea expansiunii Imperiului Otoman spre vestul Europei. Aderarea Țării Românești, al cărei domnitor era Mihai Viteazul, la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu uciderea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane din București. Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, voievodul Mihai Viteazul pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Turnu ș.a.).[14]

Campania de hărțuire a turcilor de la nord de Dunăre a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care – profitând și de staționarea trupelor otomane în taberele amenajate pentru iarnă în zona Belgrad, românii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc.[15][16] Turnu revine sub control turcesc după moartea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii pe 9 august 1601.

Evocarea cetății de Evliya Celebi (1659-1660)[modificare | modificare sursă]

Evliya Celebi a fost un cunoscut călător otoman al secolului XVII care a colindat regiunile Imperiului Otoman și a realizat descrieri ale acestora. În jurul anilor 1660 el efectuează o călatorie în zona Balcanilor și descrie cetățile de pe linia Dunării, printre care și fortăreața Turnu. Descrierea pe care ne-a lăsat-o este următoarea: "[...] marele râu Olt ... se varsă în Dunăre în dreptul cetății Nicopole și-n apropierea cetății Turnu. Pe apa Oltului navigheză unele corăbii mici si caiace și bărci usoare, care duc și aduc diferite mărfuri din Țara Românească înspre vilaieturile otomane. După ce am trecut acest râu, am mers din nou spre răsărit jumătate de oră.

În anul șapte sute patruzeci și cinci (15 mai 1344 - 3 mai 1345, n.a. data este greșită), când Ildârâm Baiazid a cucerit cetatea Nicopole, ghiaurii din Țara Românească s-au revoltat din nou și, după ce a cuerit din nou Țara Românească (Baiazid-n.n.) a pornit să construiască această cetate din Țara Românească, aflată în dreptul Nicopolului. Dar, fiind un loc foarte mlăștinos și plin de băltoace, toate raialele, precum și toată oastea au cărat, cu sute de mii de saci și cu traiste, pământ și alte lucruri de au umplut până la gură acea mlaștină. Din pricina aceasta, populația de acolo a dat acestei cetăți denumirea de cetatea "Cuval", <adică sac>.

De jur împrejur are cinci sute de pași și, fiind o cetate mică, i s-a zis aceste cetăți și Turnu (Kule, <adică turn>). Mai târziu, în afara ei sultanul Mehmed, fiul lui Baiazid, a întemeiat un orășel, ridicând de jur împrejurul lui un zid traininc de pământ. El a pus să se facă și două porți: una se deschide spre uscat, iar cealaltă spre malul Dunării, încât această cetate, Turnu, a rămas la mijloc ca o cetate interioară. Ca și turnu de la Galata, are un turn rotund, zidit cu măiestrie și e acoperit cu șindrilă, iar vârful său are formă de boltă. În ea nu se află altceva decât păzitorii, hambare și muniții. În partea de răsărit, în fața unei porți mici de fier, se află un pod atârnat.

Orașul său din exterior are însă trei sute de case și raialele stau liniștite. Este hassul prințesei Ayșe-Sultan și aduce un venit de zece pungi de aspri. Deși se află pe pământul Țării Românești, face parte din sanceacul Nicopolului fiind un niyabet. Are totuși destul pământ bun pentru agricultură, ce aparține de vilaietul Țării Românești. Apoi îmbarcându-ne din nou, cu caii noștri, pe o corabie, am trecut Dunărea în partea cealaltă.[...]

După ce ne-am luat rămas bun de la toți prietenii, ne-am îmbarcat iarăși pe o corabie și am trecut dincolo la cetatea Turnu. Am luat apoi însoțitori și de la comandantul acesteia.[...]

Prin această țară (n.n. Țara Românească) am călătorit de mai multe ori și, de asemenea, ne-am războit în repetate rânduri, capturând prăzi. Dar pe drumurile acestea nu trecusem deloc. Mai târziu, plecând de la Turnu, spre răsărit, am ajuns în trei ore în satul Movila care face parte din comunele Turnului nostru.[...]"[10]

Deși sunt evidente unele exagerări din aceste însemnări de călătorie, ele sunt totuși o sursă importantă de informații despre cum arăta și care era viața curentă în raiaua de la Turnu.

Haiducii lui Iancu Jianu (1809)[modificare | modificare sursă]

În anul 1809, când țara era într-o criză politică, haiducii lui Iancu Jianu întreprind raiduri asupra cetăților turcești de la sud de Dunăre și incendiază Vidinul și Plevna. Raidurile duc la uciderea populației turce, ca o replică la acțiunile pașei de Vidin Osman Pazvantoglu (supranumit Pazvante chiorul), cel care atacase Craiova și incendiase satele din Oltenia. Oltenii lui Jianu distrug raiaua turcească de la Turnu, care devenise baza de incursiuni în Valahia a lui Osman Pazvantoglu.[17]

Revenirea la Țara Româneasă (1829)[modificare | modificare sursă]

Litografie de Adolph Kunike - cetatea Turnu (circa 1826)

Convenția de la Akkerman, semnată pe 7 octombrie 1826 de Imperiul Rus și Imperiul Otoman în Cetatea Albă, a stabilit că armata otomană se va retrage din ambele Principate Dunărene, unde staționa încă din 1821. Otomanii au fost de asemenea de acord să cedeze muntenilor controlul asupra porturilor dunărene Giurgiu, Brăila și Turnu. Totuși, cedarea efectivă a cetății de la Turnu se va face abia după semnarea păcii de la Adrianopole.

În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, cetatea Turnu este amintită ca fiind luată cu asalt de generalul rus Malinofski în ziua de 25 ianuarie 1829, atunci când capturează de la turci 32 de tunuri și 5 steaguri. În urma războiului, prin tratatul de pace de la Adrianopole din anul 1829, se stabilea că hotarul dintre Imperiul Otoman și Țara Românească să se fixeze pe Dunăre, astfel că raiaua Turnu, împreună cu raialele Brăila și Giurgiu sunt restituite definitiv Țării Românești. În urma revenirii la Muntenia, cetatea Turnu a fost dărâmată, arsă, iar teritoriul fostei raiale a fost incorporat Tării Românești. După demolarea din anul 1829, ruinele cetății au fost folosite ca material de construcție pentru localnici și autoritățile locale.[18] După 1829 așezările raialei Turnu sunt înglobate în plașa Marginea din județul Olt.[8]

Geografie[modificare | modificare sursă]

Cetatea Turnu este situată la circa 1 km nord de Dunăre, 1 km nord-est față de vărsarea râului Sâi în Dunăre și 3 km sud de municipiul Turnu Măgurele. Runele cetății sunt poziționate în lunca inundabilă a Dunării și sunt înconjurate de terenuri agricole. Altitudinea medie este de 22 m dNMM, iar adâncimea pânzei freatice este foarte mică, de 3-4 metri, lucru ce a îngreunat foarte mult cercetările arheologice întreprinse aici de Gh. I. Canacuzino.[19] După scrierile călătorului turc Evliya Celebi zona a fost asanată în timpul lui Baiazid I pentru a se putea consolida cetatea. Distanța în linie dreaptă de aici și până la ruinele cetății de la Nicopole de pe malul drept al fluviului este de circa 3 km. Cetatea de la Turnu a fost ridicată chiar în fața cetății de la Nicopole și străjuia unul dintre vadurile Dunării fiind un important port al fluviului. Cetatea era un punct vamal important întrucât pe aici erau exportate și importate diferite mărfuri precum sare, produse agricole și cele meșteșugărești. Turnu se afla la capătul de sud al unui drum comercial care venea dinspre Transilvania trecând prin trecătorile Carpaților apoi prin Pitești coborând pe valea Oltului.[20]

Cercetări arheologice[modificare | modificare sursă]

Fragment de la castrul Oescus descoperit la Turnu

Cercetările arheologice au evidențiat că cetatea avea forma unui poligon neregulat unde grosimea zidurilor varia între 4 și 5 metri. La jumatatea distanței dintre cele două bastioane de la colțurile de SV si SE, spre interior, exista un al treilea bastion cu formă dreptunghiulară. Între zidul exterior al incintei și turnul circular central, s-a găsit un altul, care urmărește laturile cetătii. Zidul avea un traseu circular, iar pe el erau plasate turnuri mai mici, cu fronton rotund. Turnul central al cetății a fost reconstruit de turci în cursul refacerii zidurilor distruse fiind acoperit cu olane. Se pare că acestă construcție centrală ar servit ca depozit pentru muniții și hambar pentru grâne.

Cetatea Turnu este consemnată de August Treboniu Laurian în Magazin istoric pentru Dacia din anul 1846 afirmând că cetatea s-a ridicat pe ruinele unui turn roman.

În manuscrisul Excursiune arheologică (1869) a lui Cezar Bolliac (o copie de la sfârșitul anilor '30 ai sec. XX după textul apărut în Monitorul Oficial din nr. 222-224) este descrisă o campanie de săpături arheologice la 4 decenii după ce cetatea a fost abandonată. Observațiile și acțiunile lui Bolliac de la cetatea de la Turnu au concluzionat că aceasta ar fi de fapt cetatea romană Romula. Din descrierea sa observăm două aspecte: faptul că Cezar Bolliac este unul dintre primii, dacă nu primul arheolog care a desfăcut vechiul turn și că, deși "n-am putut găsi nimic în jurul acestuia", l-a putut desface din toate părțile încât "să i se ia conturul".[21] De fapt, materialul folosit la construirea primei faze a cetății, în perioada lui Mircea cel Bătrân, a fost adus din fostul castru roman de la Oescus, situat la sud de Dunăre, după cum urma să descopere mai târziu Grigore Florescu.[18]

Generalul Radu Rosetti a semnalat Comisiunea Monumentelor Istorice despre importanța istorică și arheologică a ruinelor fapt ce a dus la oprirea distrugerilor. Grigore Florescu, ca delegat al Comisiunii Monumentelor Istorice (CMI), a realizat următoarele săpături arheologice începând cu anul 1936 până în 1939 și apoi în anul 1943, când a curățat zidurile de pământul și materialul de demolare depuse în timp. A păstrat o amplă corespondență cu autoritățile locale și cu Comisiunea Monumentelor Istorice, cea care comandase lucrarea.[22]

Cercetările întreprinse de Grigore Florescu (1936-1943)[modificare | modificare sursă]

Grigore Florescu a crezut că poate distinge o etapă romană, din perioada lui Constantin cel Mare, dar aprecierea s-a bazat pe câteva fragmente mici de ceramică atipică ce au fost datate ca aparținând epocii romane. Totuși, tehnica în care au fost realizate zidurile primei faze, au dovedit că nu se poate vorbi de o construcție romană de secol IV. Concluziile au fost făcute pe baza cercetărilor lui Gh. I. Cantacuzino, Anișoara Sion și G. Gascan.[19][22]

Într-un document găsit și datat 1397-1398 ea este numită Holavnic. Aceeași denumire apare și în 1531 într-o hartă a lui Johann Homann sub forma "Cholonic"[23], având notatia: Nicopolis Minor. Dintr-un document al lui Alexandru Aldea (1432) ce menționează cetatea Pirgos, și bazându-se pe denumirea „Turnu” care în limba greacă are forma Pyrgos, s-a încercat identificarea locului numit cu „Nicopolul Mic”. Gh. I. Cantacuzino, sugerează că acesta desemnează cetatea Pirgos de pe malul drept al Dunării. În documentele străine de până în secolul al XVI-lea cetatea apare denumită exclusiv "Nicopolul Mic", ca pandant al cetății de pe celălalt mal al Dunării. Prima mențiune a cetății Turnu apare în 1397, într-o diplomă a lui Sigismund de Luxemburg, unde sunt amintite luptele purtate aici între 1394-1395. Gr. Florescu afirma că cetatea exista înainte de 1393, când Țaratul Bulgar fusese cucerit de turci.[18]

Planul schematic obținut în urma cercetărilor arheologice de la cetatea Turnu

În ceea ce privește fazele de construcție, acestea nu pot fi distinse integral și nici nu pot fi datate cu siguranță. În prima fază s-ar fi construit turnul central cu un diametru de 17,40 m la care s-au refolosit elemente romane (spre exemplu de la castrul Oescus) și bârne din lemn. Pânza freatică ridicată a făcut ca săpăturile să nu poată ajunge la fundație însă, s-a stabilit că este foarte probabil ca acest turn circular să se sprijine pe un teren consolidat cu piloți din lemn, apoi pe un strat de mortar. Interiorul este pavat cu cărămidă și este situat la 2 metri mai sus comparativ cu nivelul de călcare din exterior. În interior, Grigore Florescu sugerează că ar fi existat un depozit de muniție, dovadă fiind grilajul de bârne din lemn care suștinea pavajul. Acesta ar data din perioada de ocupație otomană de după anul 1420. Turnul a fost acoperit cu olane, fragmentele cărora au fost găsite in cantități mari în interior. În 1659 acesta era acoperit cu șindrilă, potrivit călătorului turc Evlia Celebi.[10] După construcția turnului central a urmat nivelarea terenului din jur cu un strat de lut galben rezistent la apa din sol și apoi cu un al doilea strat de mortar. La aproximativ 6 m de turn s-au ridicat zidurile de incintă având un traseu circular la S în timp ce la N, V si E au o formă poligonală cu 6 laturi. Acest prim zid de incintă era considerat de către Gr. Florescu ca aparținând perioadei romane. Blocul de marmură găsit în pragul intrării din partea de est a cetătii, și provenind de la Oescus, ar fi fost adus aici de către turci. Accesul în interior se făcea prin partea de sud. Între turnul circular și incintă, tot în partea de sud, se afla puțul. Șanțul de apărare este situat la circa 5 m de incintă, Escarpa pare a fi depășit în înaltime nivelul de călcare și nu acoperea partea sudică, unindu-se la SV si SE cu zidul de incintă. Șanțul ar fi avut o adâncime de 2.50 m și ar fi fost umplut cu apă. Primele două faze de construcție s-au succedat rapid și corespund sfârșitului secolului XIV și începutului celui următor.[18]

Într-o a treia fază zidul de incintă este demolat până la înălțimea de 1–1,5 m și reconstruit. Tot în această fază sunt realizate și bastioanele cu diametrul de 3 m dintre care astăzi mai pot fi identificate doar 7. Gr. Florescu opinează că faza curentă de construcție corespunde perioadei lui Mircea cel Bătrân, când poarta este mutată la est. Construirea acestor turnuri secundare poate fi pusă pe seama necesității sporirii stabilității zidului, așadar era important ca acesta să aibă o fundatie sprijinită direct pe sol. Gh. I. Cantacuzino emite ipoteza că este posibil că refacerea să fi fost necesară ca urmare a luptelor din 1395-96 și că astfel am putea lega această fază de inscripția din 1397-98, când reparațiile s-ar fi efectuat din ordinul lui Baiazid I.

Într-o posibil ultimă fază, zidul de incintă a fost îngrosat la grosimi mai mari de 4 m, acoperindu-se astfel turnurile semicirculare și formând, la exterior, un traseu poligonal. Este de presupus ca întreaga parte superioară să fi fost refăcută iar în părțile de V-N-V, N-V, N și N-E s-au adăugat 4 găuri de tragere. În partea de sud a incintei a fost ridicat un turn dreptunghiular de 6 X 4,8 m, iar la exterior, în partea de S-V, un altul care făcea legătura dintre escarpă și restul zidului (curtină) și lângă care se găsesc 8 trepte de scară - dovadă că turnul ar fi avut cel puțin un etaj sau o platformă de tragere. Tot din această perioadă datează contraescarpa care are în dreptul intrării din est o grosime mai mare cu aproximativ 1 m fată de restul zidului. Se poate spune că poarta de acces ar fi fost mutată aici. Escarpa păstrează un prag de marmură sprijinit pe 3 console. Accesul se făcea peste un șanț prin intermediul unui pod mobil.[18] Ulterior intrarea a fost zidită și mutată cel mai probabil la sud. Aceste ultime transformari sunt databile in linii mari, pe baza ceramicii descoperite în straturile corespondente, ca fiind posterioare secolului al XV-lea.

Luptele în legatură cu care trebuiesc puse lucrarile de reparatie sunt cele de la sfârșitul secolului XIV (1394, 1395 și 1396), cea din 1420 când Mahomed I stăpânește cetatea și cele din secolul XVI (1522 - luptele lui Radu de la Afumați cu pașa de Nicopole, Mehmed bey precum și cele din 1594 -1595).

Cercetări efectuate de Gheorghe Cantacuzino (1978 - 1981)[modificare | modificare sursă]

Gh. I. Cantacuzino efectuează între 1978-1981 săpături adânci până la 4 m, în vecinătatea turnului, în ambele secțiuni, de est și vest, unde a găsit un strat gros de cărămidă și mortar corespunzător primului nivel de construcție a turnului. Deasupra lui se află un strat de nivelare cu pământ nisipos peste care s-a turnat un strat de mortar ce se subțiază pe măsură ce se depărtează de turn. Canacuzino a concluzionat că în același timp, sau imediat după construcția turnului, s-a amenajat șanțul de apărare, lat de 6 m, mărginit de un zid fasonat spre interior și cu o contraescarpă spre exterior.[19]

Cercetările de după anul 2000[modificare | modificare sursă]

Între 2006 și 2009 au fost efectuate cercetări arheologice de Ionel Cândea și Ecaterina Țânțăreanu, la care au colaborat Muzeele județene din Brăila și Alexandria, și care au avut drept obiective crearea legăturii între fortificația otomană cu turnul central și începerea unor cercetări asupra orașului turcesc, adiacent cetății. În această etapă s-a trasat o secțiune magistrală perpendiculară pe turn, pe o axă orientată N-V către S-E, care trebuia să facă legătura între cele două complexe fortificate, turnul circular de piatră și linia pentagonală de întărire exterioară din pământ.[24][25][26]

Cetatea rămâne un subiect controversat între arheologii români și cei bulgari deoarce primii atribuie construcția fortificației lui Mircea cel Bătrân iar cei din urmă o atribuie țarilor de la sud de Dunăre.

Restaurare[modificare | modificare sursă]

La momentul începerii restaurării Cetatea Turnu se afla în stare de ruină totală: înălțimea zidurilor care se degradau continuu ajungeau la 3,9 m, turnul semicircular de pe latura estică era înclinat spre prăbușire, șanțul de apărare era astupat în totalitate, umiditatea era crescută din cauza pânzei freatice aflate aproape de suprafață și a situării în lunca Dunării. La toate acestea au contribuit și ploile acide care macină piatra și mortarul precum și vegetația lemnoasă care disloca pietrele din zidărie.[27]

În prezent ruinele cetății sunt vizibile din drumul de acces, de unde se poate distinge forma turnului central. Prin scoaterea unor pietre din paramentul zidului din sud a fost permisă crearea unei noi zone de acces, diferită de accesul original al cetății. Zidurile se află într-o stare proastă de conservare, fiind astăzi vizibile reîntregirile cu material găsit în sit, legate cu mortar de ciment, din campania de restaurare 1934-1939. Urme ale zidului exterior se mai păstrează și azi, sub vegetația abudentă.[27]

Lucrările care se vor executa asupra sitului arheologic Cetatea Turnu vor fi de conservare și restaurare a ruinelor cetății și fântânii. Se vor realiza lucrări de amenajare arhitectural-peisageră, se vor crea alei pietonale și spații verzi. Se va planta vegetație, va fi amplasat mobilier urban și se va realiza un iluminat arhitectural ambiental cu accente luminoase pe ruinele istorice.[27] Începând cu data de 1 octombrie 2018 au fost demarate lucrările urmând ca ele să se finalizeze după jumătatea anului 2020.[28]

Legende[modificare | modificare sursă]

Potrivit unei legende locale se spune că sub poarta cetății ar fi fost săpat un tunel care ar fi dus până pe malul drept al Dunării, în dreptul localității Nicopole. Povestea spune că, prin acest tunel, ar fi fugit din calea cotropitorilor boierii români, pe malul celălalt al fluviului, unde își puneau la adăpost avuțiile. Legenda este infirmată de istorici. Arheologii care s-au ocupat de cetatea Turnu, de-a lungul anilor nu au descoperit dovezi care să susțină legenda tunelului.[29]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Giurescu, Dinu (). Țara Românească în secolele XIV-XV. Editura Științifică. p. 338. 
  2. ^ Ciobanu, Tiberiu (). Domnii scurte dar însemnate în istoria românilor. Zamolsara. 
  3. ^ Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu (). Istoria Românilor, Vol. 2. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 
  4. ^ Hazard, Harry W. (). A History of the Crusades: The Impact of the Crusades on Europe. Univ of Wisconsin Press. p. 250-252. 
  5. ^ GIURESCU, Constantin C. (). ISTORIA ROMANILOR. I. Fundația pentru Artă și Literatură. p. 470-473. 
  6. ^ Marcu, George (). Enciclopedia bataliilor din istoria romanilor. Meronia. 
  7. ^ Atiya, Aziz S. (). The Crusade of Nicopolis. Londra. 
  8. ^ a b Bădulescu, Ilie. Dicționar de sociologie rurală. Mica Valahie. 
  9. ^ Academia Română (). Istoria Românilor: De la universalitatea creştinǎ cǎtre Europa "patriilor". IV. Editura Enciclopedică 2001. p. 571-579. 
  10. ^ a b c Ali Mehmet, Mustafa (). Călători străini despre Țările române. 6. Editura Știintifică și Enciclopedică. p. 705. 
  11. ^ Giurescu, Dinu C. (). Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu Peninsula Balcanică în secolele XIV-XVI. p. 191-192. 
  12. ^ Giurescu, Constantin C. (). Istoria Românilor. Fundația Regală pentru Artă și Literatură. p. 440. 
  13. ^ a b c Marcu, George (). Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor. Meronia. 
  14. ^ Rezachevici (). Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova. 
  15. ^ Iorga, Nicolae (). Istoria lui Mihai Viteazul. Editura Militarǎ. 
  16. ^ Ancu Damian. „MIHAI VITEAZUL ŞI VLAŞCA”. 
  17. ^ Barbu, Paul (). Haiducul Iancu Jianu: adevăr și legendă. Casa de Editură și Librărie "Nicolae Bălcescu". 
  18. ^ a b c d e Florescu, Grigore (). Revista istorică română. p. 432-464. 
  19. ^ a b c Georgescu (coord.), Florian; Gh. I Cantacuzino (). Cercetări Arheologice. IV. p. 100-117. 
  20. ^ Rădvan, Laurențiu (). Orașele din Țările Române în Evul Mediu: (sfârșitul sec. al XIII-lea - începutul sec. al XVI-lea). Editura Universitătii "Alexandru Ioan Cuza". p. 173, 303. 
  21. ^ Ionel CÂNDEA (). „BULETINUL MUZEULUI JUDEŢEAN TELEORMAN SERIA ARHEOLOGIE”. 
  22. ^ a b „Cetatea medievala Turnu”. 
  23. ^ Johann Baptist Homann. „Danubii Fluminis (hic ab Urbe Belgrado ...) Pars Infima in qua Transylvania, Walachia, Moldavia, Bulgaria, Servia, Romania et Bessarabia ..”. 
  24. ^ „Cetatea Medievală Turnu de la Turnu Măgurele”. 
  25. ^ „Cronica cercetărilor arheologice din România: campania 2009” (PDF). 
  26. ^ „Turnu Măgurele | Judeţ: Teleorman | Punct: Cetate | Anul: 2009”. 
  27. ^ a b c „Cetatea TURNU "TURRIS". 
  28. ^ „Cetatea Turnu, consolidată și restaurată. Lucrările vor costa aproape 2,5 milioane de euro”. 
  29. ^ „Tunelul secret de sub Cetatea Turris, care leagă malurile Dunării. Lucruri neștiute despre castrul Împăratului Traian, devenit fortăreața lui Mircea cel Bătrân”. Accesat în .