Central London Railway

Central London Railway (CLR), cunoscută, de asemenea, ca Twopenny Tube, a fost o linie de metrou deschisă la Londra în anul 1900. 

Societatea de căi ferate a fost înființată în 1889, finanțarea pentru construcția ei fiind obținută în anul 1895 prin intermediul unui sindicat de finanțatori, iar realizarea proiectului a avut loc între anii 1896 și 1900. 

Atunci când a fost deschis, CLR avea 13 stații și o distanță totală de 17,57 km (10,92 mile).

După ce inițial a dat randamente bune pentru investitori, Central London Railway a suferit o scădere a numărului de pasageri ca urmare a creșterii concurenței din partea altor linii de cale ferată subterană și a noi linii de autobuze. În 1913, a fost preluat de către  Underground Electric Railways Company of London (UERL), operatorul care deținea majoritatea căilor ferate subterane din Londra. În 1933 CLR a fost luată în proprietate publică, împreună cu UERL.

Inaugurarea oficială a CLR, făcută de Prințul de Wales, a avut loc în data de 27 iunie 1900, cu o zi înainte de termenul limită stipulat în contractul din 1899, deși linia a fost deschisă pentru public abia la 30 iulie 1900. Aceasta avea următoarele stații:

• Shepherd's Bush
• Holland Park
• Notting Hill Gate
• Queen's Road (în prezent Queensway)
• Lancaster Gate
• Marble Arch
• Bond Street (deschisă la 24 septembrie 1900)
• Oxford Circus
• Tottenham Court Road
• British Museum (închisă în 1933)
• Chancery Lane
• Post Office (în prezent St. Paul's)
• Bank

CLR a impus o taxă unică de 2 penny pentru o călătorie între oricare două stații, ceea ce a făcut ca Daily Mail să poreclească linia Twopenny Tube („Metroul de 2 penny”), în august 1900. Noua rețea era foarte populară și, până la sfârșitul anului 1900, aceasta transportase 14.916.922 de pasageri. Prin atragerea călătorilor de la rețelele de autobuze de pe traseu și a acelora de la rețelele feroviare mai lente, cu locomotive propulsate cu abur, ale MR (Metropolitan Railway) și DR (District Railway), Central London Railway a atras un număr de aproximativ 45 de milioane de călători anual, în primii ani de funcționare, producând un venit dublu față de costuri. Din 1900 până în 1905, compania a plătit dividende de 4% investitorilor.

Bibliografie

• Badsey-Ellis, Antony (2005). London's Lost Tube Schemes. Capital Transport. ISBN 1-85414-293-3. 
• Bruce, J Graeme; Croome, Desmond F (2006) [1996]. The Central Line. Capital Transport. ISBN 1-85414-297-6. 
• Connor, J E (2006) [1999]. London's Disused Underground Stations. Capital Transport. ISBN 1-85414-250-X. 
• Day, John R; Reed, John (2008) [1963]. The Story of London's Underground. Capital Transport. ISBN 1-85414-316-6. 
• Emmerson, Andrew; Beard, Tony (2004). London's Secret Tubes. Capital Transport. ISBN 1-85414-283-6. 
• Horne, Mike (2006). The District Line. Capital Transport. ISBN 1-85414-292-5. 
• Lee, Charles Edward (mai 1970). Seventy Years of the Central. Westminster: London Transport. ISBN 0-85329-013-X. 570/1111/RP/5M. 
• Rose, Douglas (1999) [1980]. The London Underground, A Diagrammatic History. Douglas Rose/Capital Transport. ISBN 1-85414-219-4. 
• Wolmar, Christian (2005) [2004]. The Subterranean Railway: How the London Underground Was Built and How It Changed the City Forever. Atlantic Books. ISBN 1-84354-023-1.