Casa de Lorena

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Blazonul Casei de Lorena

Casa de Lorena (franceză Lorraine; germană Lothringen) a fost una dintre cele mai importante și mai durabile case regale domnitoare din istoria Europei.[1] Linia principală și singura care a mai rămas în prezent este Casa de Habsburg-Lorena. Actualul șef al Casei este Karl Habsburg-Lothringen, pretendent la titlurile de: împărat al Austriei, rege al Ungariei, Boemiei, Galiciei și Lodomeriei, Croației, Iliria, Ierusalim.[2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Casa de Ardennes–Metz[modificare | modificare sursă]

Casa susține că descinde din Gerard I de Paris (Conte de Paris) (decedat în 779) ai cărui urmași imediați sunt cunoscuți drept Girardides. Familia Matfriding din secolului al X-lea se crede ca a fost o ramură a familiei;[3] la începutul secolul al X-lea ei au devenit Conți de Metz și au condus în Alsacia și Lorena. Ducii renascentiști de Lorena au avut tendința de a aroga strămoși carolingieni, așa cum este ilustrat de Alexandre Dumas, în romanul Doamna de Monsoreau (1846);[4], de fapt, puținele surse existente în legătură cu primele generații care să reconstruiască un arbore genealogic pentru strămoșii Casei de Alsacia implică multe presupuneri.[3]

Ceea ce este sigur demonstrat este că în 1048 împăratul german Henric al III-lea a acordat ducatul Lorenei superioare lui Adalbert de Metz și, după ce acesta a murit fără moștenitori, a acordat ducatul fratelui acestuia, Gérard de Alsacia, ai cărui urmași au păstrat ducatul până la moartea lui Carol al II-lea, Duce de Lorena în 1431.[5]

Casele de Vaudemont și Guise[modificare | modificare sursă]

După un scurt interludiu în perioada 1453-1473, atunci când ducatul a trecut de la fiica lui Carol al II-lea la soțul ei Jean de Calabria, un Capețian, Lorena a revenit la Casa de Vaudemont, o ramură junior a Casei de Lorena, în persoana lui René al II-lea care a adăugat mai târziu la titlurile sale și pe cel de duce de Bar.[6]

Războaiele franceze religioase au văzut apariția unei ramuri junior a familiei regale de Lorena, Casa de Guise, care a devenit o forță dominantă în politica franceză și, în ultimii ani ai domniei regelui Henric al III-lea, a fost pe punctul de a reuși să acceadă la tronul Franței.[7] Maria de Guise, mama Mariei Stuart, provenea din această familie.

Sub monarhia de Bourbon ramura Casei de Guise deținută de ducele d'Elbeuf a rămas parte a vârfului aristocrației franceze, în timp ce ramura senior a Casei de Vaudemont a continuat să conducă ducatele de Lorena și de Bar. Ambițiile imperialiste ale lui Ludovic al XIV-lea (care a implicat ocuparea Lorenei în 1669–97) au forțat ducii la o permanentă alianță cu dușmanii lor, împărații Sfântului Imperiu Roman din Casa de Habsburg.

Casa de Habsbourg-Lorena[modificare | modificare sursă]

Blazonul Casei de Habsbourg-Lorena

Ducele François al III-lea de Lorena s-a căsătorit în 1736 cu Maria Tereza de Habsbourg, fiica cea mare a împăratului Carol al VI-lea și moștenitoarea acestuia. François al III-lea a trebuit să abandoneze, pentru sine și moștenitorii săi, drepturile sale asupra ducatelor de Lorena și Bar, deși nu a abandonat aceste titluri. În compensație a primit Marele Ducat de Toscana.

El a devenit împărat al Sfântului Imperiu German în 1745. Membrii Casei de Lorena au primit numele de Habsbourg-Lorena. Casa de Lorena a devenit Casa de Habsbourg-Lorena. François al III-lea a fost tatăl reginei Franței, Maria Antoaneta. Descendenții lui sunt singurii moștenitori ai titlurilor - fără nici un alt drept - ai vechii Case de Lorena.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Benjamin Arnold. Princes and Territories in Medieval Germany. Cambridge University Press, 2004. ISBN 0-521-52148-3. Pages 263–264.
  2. ^ Gordon Brook-Shepherd. Uncrowned Emperor: the Life and Times of Otto von Habsburg. Continuum International Publishing Group, 2003. ISBN 1-85285-439-1. Pages XI, 179, 216.
  3. ^ a b Cawley, Charles, Lorraine, Foundation for Medieval Genealogy, http://fmg.ac/Projects/MedLands/LOTHARINGIAN%20(UPPER)%20NOBILITY.htm#Gerharddiedafter963A, accesat la 1 august 2012 , in Medieval Lands Project
  4. ^ See Chapter XXI.
  5. ^ William W. Kibler, Grover A. Zinn. Medieval France: an Encyclopedia. Routledge, 1995. ISBN 0-8240-4444-4. Page 561.
  6. ^ Encyclopedia of the Middle Ages (ed. by André Vauchez). Routledge, 2000. ISBN 1-57958-282-6. Page 1227.
  7. ^ Robert Knecht. The Valois: Kings of France 1328–1589. Continuum International Publishing Group, 2007. ISBN 1-85285-522-3. Page 214.