Amanita regalis

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Burete maro al muștelor)

Amanita regalis
Burete maro al muștelor, amanită regală
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Amanitaceae
Gen: Amanita
Specie: A. regalis
Nume binomial
Amanita regalis
(Fr.) Michael (1904)
Sinonime
  • Amanita umbrina Pers. (1797)
  • Agaricus muscarius β regalis Fr. (1821)
  • Agaricus muscarius var. umbrinus (Pers.) Fr. (1838)
  • Amanita muscaria var. regalis (Fr.) Sacc. (1887)
  • Amanita emilii Riel (1907)
  • Amanitaria muscaria var. regalis (Fr.) E.-J.Gilbert (1941)
Modifică text Consultați documentația formatului

Amanita regalis (Elias Magnus Fries, 1821 ex Edmund Michael, 1904), din încrengătura Basidiomycota în familia Amanitaceae și de genul Amanita,[1] denumită în popor burete maro al muștelor[2] sau Amanită regală,[3] este o specie de ciuperci otrăvitoare. Ea coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor) și se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord în păduri de conifere sub molizi și pini precum în cele foioase sub mesteceni, la marginea lor precum prin luminișuri ierboase sau erbacee, dezvoltându-se solitară sau în grupuri mici pe sol acru și umed. Timpul apariției este din (mai) iunie până în octombrie (noiembrie).[4][5]

Originea numelui generic nu este univocă. El s-ar putea trage din cuvântul latin (latină amandere=a alunga, a ține pe cineva departe, a trimite), cauzat probabil periculozității multor specii[6] sau, cum suspectează etimologul german Helmut Genaust, ar putea fi un nume derivat din termenul grec Amanos (Ἁμανός), astfel denumiți munții de coastă de pe Golful Iskenderun (Golful Alexandretta) în Cilicia (azi în Turcia).[7] Epitetul este derivat din cuvântul latin (latină regalis=regal, cuvenind unui rege, vrednic unui domnitor, princiar), datorită mărimii și frumuseții buretelui.[8]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Deși specia a fost descrisă sub denumirea Amanita umbrina deja de cunoscutul micolog bur Christian Hendrik Persoon în cartea sa Tentamen dispositionis methodicae Fungorum din 1797,[9] numele binomial Amanita regalis, creat de profesorul și expertul în ciuperci german Edmund Michael (1849-1920) în lucrarea sa Führer für Pilzfreunde: Die am haüfigsten vorkommenden essbaren, verdächtigen und giftigen Pilze din 1904,[10] bazând pe denumirea Agaricus muscarius f. regalis al lui Elias Magnus Fries din 1821,[11] este cel valabil în prezent (2019).

Toate celelalte încercări de redenumire sunt acceptate sinonim, dar pot fi neglijate, nefiind folosite.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Michael: Amanita regalis
  • Pălăria: cărnoasă are un diametru de 8-20 cm și este amenajată central peste picior. În stadiul inițial de dezvoltare este globuloasă, pare un ou mic, fiind înfășurată complet cu piciorul și bulbul de vălul universal, devenind repede ovoidală, apoi convexă, iar odată cu maturizarea se aplatizează precum adesea ușor deprimată în centru și cu marginea mereu striată. Cuticula, care se desprinde cu ușurință până la jumătate de pălărie, este netedă, lucioasă, lipicioasă și la umezeală unsuroasă, fiind acoperită relativ din abundență de negi piramidali gri-albui până alb-gălbui, resturile de volvă pe care ploaia uneori le desprinde. Coloritul oscilează între galben-maroniu, brun-roșcat și brun-castaniu.
  • Lamelele: la început acoperite de un văl parțial albicios, sunt subțiri, aglomerate, nu rar ondulate, cu maturitatea ceva bombate, libere sau rotunjit aderente la picior, doar cu puține lameluțe intercalate, muchiile fiind ceva flocoase. Coloritul este inițial alb, dar tinde să de îngălbenească ușor spre bătrânețe.
  • Piciorul: albicios până slab gălbui și la bază adesea cu nuanțe maronii este cilindric, ușor umflat, tare și compact, având o înălțime de 7-16 (25) cm și o lățime de 2-4 (6) cm. Sfârșește într-un bulb presărat cu negi concentrici, transformări ale vălului universal, restul acestuia formând o volvă delicată și făinoasă, aproape mereu ruptă în lobi. Tija este în stadiu tânăr plină, mai târziu goală pe dinăuntru. Poartă un inel bătător la ochi în jurul mijlocului de aceiași culoare care este lat, membranos precum liber în partea inferioară, cu suprafața ușor striată și mereu atârnat în jos.
  • Carnea: este mereu albă, dar direct sub cuticulă colorată într-o zonă de tranzit galben până galben-maroniu, fiind fragedă și minimal fibroasă. Mirosul este neutral, poate aminti slab la cel de ciuperci și gustul nesemnificativ.
  • Caracteristici microscopice: Sporii sunt netezi, sub microscop hialini (translucizi), elipsoidal-ovoidali și neamiloizi (nu se decolorează cu reactivi de iod), cu o mărime de 11-12 x 7-8 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile de 38-46 x 3-13 microni sunt clavate cu cârlig și poartă 2-4 sterigme fiecare.[4][5]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[12]
  • A. regalis, spori
    A. regalis, spori
  • A. regalis, secțiune longitudinală
    A. regalis, secțiune longitudinală
  • A. regalis tineri
    A. regalis tineri
  • A. regalis bătrână
    A. regalis bătrână

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Amanita regală poate fi confundată cu mai multe specii aceluiași gen, astfel cu otrăvitoarele Amanita aspera,[13] Amanita franchetti,[14] Amanita gemmata,[15] Amanita muscaria,[16] Amanita pantherina și variație,[17][18] dar de asemenea cu necomestibila Amanita porphyria[19] sau cu comestibilele Amanita ceciliae,[20] Amanita rubescens[21] și Amanita spissa,[22] poate chiar și cu mai micile Amanita battarrae sin. Amanita umbrinolutea[23] sau Amanita umbrinolutea,[24] toate fără inel și bulb. Chiar și o confuzie unor exemplare mai deschis brun-roșcate cu delicata Amanita caesarea este posibilă.[25]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

  • !!Amanita aspera!!
    !!Amanita aspera!!
  • Amanita battarrae sin. umbrinolutea
    Amanita battarrae sin. umbrinolutea
  • Amanita-caesarea
    Amanita-caesarea
  • Amanita ceciliae
    Amanita ceciliae
  • Amanita excelsa
    Amanita excelsa
  • !!Amanita franchetii!!
    !!Amanita franchetii!!
  • Amanita gemmata
    Amanita gemmata
  • !!Amanita muscaria!!
    !!Amanita muscaria!!
  • !!Amanita panherina!!
    !!Amanita panherina!!
  • !Amanita porphyria!
    !Amanita porphyria!
  • Amanita rubescens
    Amanita rubescens
  • Amanita spissa
    Amanita spissa
  • Amanita umbrinolutea
    Amanita umbrinolutea

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Ciupercă toxică[modificare | modificare sursă]

Muscarină
Muscimol

Amanita regală este una din speciile responsabile pentru sindromul panterian (atropinian sau psihotic). Toxinele sunt cunoscute sub denumirea de amanitine: muscarina și muscaridina, care acționează cu predilecție asupra sistemului nervos vegetativ. Manifestarea intoxicației este predominant nervoasă

  • Perioada de incubație este scurtă (jumătate de ora – o ora de la ingestie)
  • Simptomele sunt dureri abdominale, transpirație abundență, furnicături la extremitățile corpului, stare de agitație, incoerență, furie, halucinație, mișcări bruște si dezordonate, asociate cu tulburări de vedere, diaree, vomă, convulsii.
  • Recomandări și remedii: evacuarea conținutului gastric și administrarea de apă cu suspensie de cărbune activat. În orișice caz trebuie contactat un medic.[26]

Mai departe, soiul conține acidul ibotenic (premuscinol) și muscimol Toxicul rezultat este halucinogen, termostabil la 60 °C și persistă și în ciuperca uscată.[27] Acidul ibotenic are efecte neurotoxice. Muscimolul are efecte halucinogene precum agitații puternice.[28]

Ciupercă medicinală[modificare | modificare sursă]

În medicina tradițională chinezească și în medicina naturală, pulberea ciupercilor este utilizată împotriva ulcerelor maligne și a afecțiunilor nervoase. În Rusia, bureții se fermentează în sticle și se folosesc ca balsam pentru răceli și dureri.[29]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Denumire RO 2
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 10-11, ISBN 3-405-12081-0
  5. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 254-255, ISBN 978-3-440-14530-2
  6. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 80, ISBN 3-468-07202-3
  7. ^ Helmut Genaust: „Etymologisches Wörterbuch der botanischen Pflanzennamen”, ed. a 3-a, Editura Birkhäuser, Basel-Boston-Berlin 1996, p. 54, ISBN 3-7643-2390-6
  8. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1023-1024, ISBN 3-468-07202-3
  9. ^ C. H. Persoon: „Tentamen dispositionis methodicae Fungorum”, Editura Peter Philipp Wolf, Leipzig (Lipsiae) 1797, p. 71 [1]
  10. ^ Edmund Michael: „Führer für Pilzfreunde: Die am haüfigsten vorkommenden essbaren, verdächtigen und giftigen Pilze”, vol. 1, ed. a 4-a, Editura Förster & Borries, Zwickau 1904, nr. 56
  11. ^ Elias Fries: „Systema mycologicum”, vol. 1, Editura Ernest Mauritius, Greifswald 1821, p. 16
  12. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 280, ISBN 3-85502-0450
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 16-17, ISBN 3-405-12081-0
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 18-19, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 282, ISBN 3-85502-0450
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 1014-105, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 100-101, ISBN 3-405-11774-7
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 10-11, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 114-115, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 30-31, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 112-113, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 110-111, ISBN 3-405-11774-7
  23. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 294-295, ISBN 978-3-440-13447-4
  24. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 294-295, ISBN 978-3-440-13447-4
  25. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 116, ISBN 3-426-00312-0
  26. ^ Intoxicații cu ciuperci
  27. ^ . F. Müller, C. H. Eugster: „Muscimol, a Pharmacodynamically Active Substance From Amanita Muscaria etc.”, în: „”Helvetica chimica acta”, vol. 48, iunie 1965, p. 910-926
  28. ^ Andreas Bresinsky, Helmut Besl: „Giftpilze. Ein Handbuch für Apotheker, Ärzte und Biologen”, Editura Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft, Stuttgart 1985, p. 98, ISBN 978-3-8047-0680-4
  29. ^ Pilzforum

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Amanita_regalis&oldid=15845522