Bureciori de pășune

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Agrocybe praecox
Agrocybe.praecox4.-.lindsey.jpg
Bureciori de pășune, bureți de imaș
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Strophariaceae
Gen: Agrocybe
Specie: A. praecox
Nume binomial
Agrocybe praecox
(Pers.) Fayod (1889)
Sinonime
  • Agaricus candicans Schaeff. (1774)
  • Agaricus togularis Bull. (1793)
  • Agaricus praecox Pers. (1800)
  • Agaricus gibberosus Fr. (1838)
  • Pholiota praecox (Pers.) P.Kumm. (1871)
  • Agaricus britzelmayrii Schulzer (1883)
  • Pholiota gibberosa (Fr.) Sacc. (1887)
  • Hypholoma britzelmayrii (Schulzer) Sacc. (1887)
  • Hylophila sphaleromorpha (Bull.) Quél. (1894)
  • Togaria praecox (Pers.) W.G.Sm. (1908)
  • Conocybe togularis (Bull.) Kühner (1935)

Agrocybe praecox (Christian Hendrik Persoon, 1800 ex Victor Fayod (1889), sin. Pholiota praecox (Christian Hendrik Persoon, 1788 ex Paul Kummer (1871), din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genul Agrocybe,[1] numită în popor bureciori de pășune sau burete de imaș,[2] este o specie de ciuperci comestibile și saprofite, ce descompun resturi vegetale. Buretele se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord prin locuri luminoase în și în afara tutor feluri de pădure, pe pajiști, în parcuri, livezi și grădini, dezvoltându-se pe sol precum peste resturi de lemn în putrefacție în grupuri sau chiar mănunchiuri. Această specie răspândită și foarte frecventă în toate biotopurile posibile, apare, din aprilie până august (septembrie), însă numai de la câmpie la deal, în munți, de la aproximativ 900 m în sus, lipsește.[3][4]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Christian Hendrik Persoon

Prima pomenire sub denumirea Agaricus candicans a făcut-o renumitul om de știință german Jacob Christian Schäffer în 1774.[5] Schäffer a creat o pagină cu picturi foarte impunătoare, dar cu un comentariu insuficient.

Apoi, în 1793, micologul francez Pierre Bulliard a descris ciuperca independent de Schäffer ca Agaricus togularis în volumul 13 al renumitei sale opere Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume.[6] Mai mulți micologi au acceptat denumirea drept nume binomial, transferată de micologul german Paul Kummer sub denumirea Pholiota praecox.[7] Ultimul a fost, în 1935, micologul Robert Kühner (1903-1996), un compatriot al lui Bulliard.[8] Ea se mai găsește în diverse cărți micologice.

Dar numele originar binomial acceptat în prezent (2019) de toți micologii este Agaricus praecox, descris de marele micolog Christian Hendrik Persoon pe baza ilustrațiilor lui Schäffer[9] și transferat corect cu același epitet de micologul elvețian Victor Fayod (1860-1900) la genul Agrocybe (pe care l- a creat pentru anumite specii saprofite ce descompun resturi vegetale) în 1889.[10]

Au fost făcute foarte multe încercări de redenumire pentru această specie inclus variații (vezi o selecție în infocasetă)[11] care însă nu au fost folosite niciodată și sunt astfel neglijabile.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Pholiota praecox
  • Pălăria: are un diametru de 3-8 (11) cm și este amenajată central peste picior, fiind nu prea cărnoasă, inițial semisferică, apoi convexă și pentru timp lung cu marginea răsfrântă către picior, pentru a deveni în final întinsă cum marginea în sus, adesea cu un gurgui central turtit. Prezintă ocazional franjuri trecătoare ale vălului parțial pe marginea ei. Cuticula, care se simte ceva pieloasă, este netedă și mătăsoasă, la umezeală unsuroasă precum după o perioadă de ariditate cu crăpături longitudinale. Coloritul variază, el poate fi gri-gălbui, galben-ocru sau maroniu deschis, în tonalități în regulă mai închise în centru. Rar se găsesc chiar și forme albicioase.
  • Lamelele: în tinerețe acoperite de vălul parțial, sunt dese, subțiri, cu lameluțe intercalate, devenind cu avansarea în vârstă din ce în ce mai bombate. Muchiile sunt denivelate. Coloritul, inițial gri-bej, tinde să devină cu timpul galben-maroniu până brun-roșcat.
  • Piciorul: are o înălțime de 4-8 cm, o lățime de 0,7-1,5 cm, este cilindric, neted și fragil, mai întâi împăiat, dar repede gol pe dinăuntru, rar ușor curbat. Suprafața este de culoare albicioasă ce tinde către maroniu odată cu avansarea în vârstă a ciupercii. La bază este ușor dilatat și se pot observa fire miceliene groase și albe (rizomorfe). Prezintă un inel subțire, pielos și fugace sau durabil de culoarea tijei.
  • Carnea: este moale, subțire și ceva fibroasă, albicioasă, gri-albicioasă până deschis gălbuie, în picior și maronie, cu miros și gust puternic făinos, aproape ceva rânced. Exemplare mai bătrâne devin amăruie. Nu se decolorează după tăiere.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: Sporii brun-cenușii sunt netezi și elipsoidali până ovoizi, poartă un por de germen și au o dimensiune cuprinsă între 8-11 x 5-6 microni. Pulberea lor este brun-roșcată. Basidiile în formă de măciucă au o dimensiune de 25-35 x 7-8 microni și poartă 2-4 sterigme fiecare. Cistidele în formă de măciucă fusiform-bulboasă măsoară 50-55 x 18-21 microni.[12]
  • Reacții chimice: Buretele se colorează cu anilină de fenol după 2 minute liliaceu cu tindă de roz, cu metol încet violet închissia in sfârșit violet-negricios și cu tinctură de Guaiacum după câteva minute albastru.[13]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Buretele de imaș poate fi confundat cu Agrocybe aegerita sin. Cyclocybe aegerita (comestibilă),[14] Agrocybe dura (comestibilă)[15] Agrocybe erebia, sin. Cyclocybe erebia (comestibilă),[16] Agrocybe paludosa (comestibilă), [17] Agrocybe pediades (necomestibilă, fără valoare culinară),[18] Agrocybe vervacti (necomestibilă, fără valoare culinară), [19] Galerina marginata (letală),[20] Lacrymaria lacrymabunda (comestibil), [21]Psathyrella spadiceogrisea sin. Psathyrella vernalis (comestibil) sau Stropharia coronilla sin. Psilocybe coronilla (necomestibilă, fără valoare culinară),[22] Pilzforum declarând-o chiar otrăvitoare, pentru că ar conține triterpena crustulinol, o substanță toxică.[23]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Bureciorii de pășune sunt comestibili, dar nu de valoare culinară ridicată. Unii o declară chiar delicioasă, pe când alții dezgustătoare. Se pare că intensitatea mirosului și gustului sunt dependente de localitățile unde sunt culese.[24] Se indică adăugarea la alte feluri sau sosuri de ciuperci. Mai departe, pălăriile bureților pot fi conservați în ulei, oțet sau sare.[25]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 500, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 1,2
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 192-193, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 312-313, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ Jacob Christian Schäffer: „Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones nativis coloribus expressae”, vol. 4, editura necunoscută, Regensburg 1774, p. 50 vol. 3-4
  6. ^ Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume”, vol. 13, Editura Didot, Debure, Belin,1793, tab. 595
  7. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 85
  8. ^ R. Kühner: „Le genre Galera (Fries) Quélet”, în: „Encyclopédie Mycologique”, vol. 7, 1935, p. 161
  9. ^ C. H. Persoon: „Commentarus Schaefferi Fungorum Bavariae indigenorum Icones pictas illustrans”, Editura Johann Jakob Palm, Erlangen 1800, p. 89
  10. ^ Victor Fayod: „Prodrome d'une histoire naturelle des Agaricinés”, în: „Annales des Sciences Naturelles Botanique et Biologie Végétale”, vol. 9, 1889, p. 358
  11. ^ Mycobank
  12. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XIV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1930, p./tab. 691
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 342, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ [Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 200-201, ISBN 3-405-12116-7
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 124-125, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 112-113, ISBN 3-405-12081-0
  17. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 142-143, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  18. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 128-129, ISBN 88-85013-46-5
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 210-211, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 92-93, ISBN 3-405-12124-8
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 184-185/2, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 94-95, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ 123 Pilze
  24. ^ Der Tintling
  25. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 172-174

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XIV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1930, tab. 697
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]