Boris Ștefanov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Boris Ștefanov
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Kotel, Bulgaria Modificați la Wikidata
Decedat (86 de ani) Modificați la Wikidata
Republica Bulgaria Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiejurnalist Modificați la Wikidata
Membru al Camerei Deputaților a României Modificați la Wikidata

PremiiOrder of Georgi Dimitrov[*]
Partid politicPCR

Boris Ștefanov (de fapt Boris Stefanov Mateiev, n. 1883; d. 1969) a fost un politician comunist român de origine bulgară. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (PCR), în perioada 1936-1940.

Născut în Dobrogea, România, și vorbitor de română, era unul din nepoții liderului comunist internațional Cristian Racovski, care i-a influențat drumul politic în tinerețe.

S-a numărat printre fondatorii Partidului Comunist Român, dar nu a putut fi prezent la congresul întemeietor de la 8 mai 1921, deoarece după ce s-a aflat printre organizatorii grevei generale din 1920 și după ce a fost acuzat de autorități de participare la plănuirea atentatului lui Max Goldstein de la Senat din decembrie 1920, fusese judecat și se afla în închisoare.

La Congresul al II-lea al Partidului Comunist în 1922, a fost ales în Comitetul Politic Executiv provizoriu. Tot în 1922, împreună cu Gheorghe Cristescu și cu Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov a fost ales în Parlamentul României pe lista Partidului Socialist Comunist, însă alegerea lor a fost invalidată de Parlament.

După ce Partidul Comunist a fost interzis de lege în 1924, în 1927 Boris Stefanov a fost judecat iarăși într-un proces răsunător la Cluj și condamnat la închisoare, fapt care a trezit ecouri în cercurile de extremă stânga din multe țări.

În decembrie 1934 a fost avansat de Comintern ca secretar general al Partidului Comunist Român, având atuul de a fi „băștinaș”, spre deosebire de unii din precedesorii săi.

Participant în iulie-august 1935 la congresul al VII-lea al Cominternului la Moscova, a primit misiunea de a organiza un așa numit „front antifascist” și în România, ca manevră de întărire a poziției comuniștilor și a filosovietismului în țară.

După ce a colaborat, împreună cu alții, la îndepărtarea și la lichidarea în cursul Marii Terori din URSS a multora din tovarășii săi din conducerea Partidului, ca de pildă Elena Filipovici și Marcel Pauker, sub acuzația de troțkism, spionaj, etc., el însuși a plecat în anul 1938 în U.R.S.S., lăsând în România o conducere interimară prezidată de Béla Breiner. Ca mulți comuniști, a fost derutat la început de Pactul Ribentropp-Molotov și de interzicerea condamnării nazismului începând din anul 1939 și a încercat apoi să-și justifice rațiunea. Aflat și el în obiectivul epurărilor fatale din URSS, ar fi fost la început salvat datorită ajutorului din partea lui Gheorghi Dimitrov, dar s-a crezut greșit că le-a căzut în cele din urmă victimă în anul 1940. În 1963, la Sofia, la o ceremonie solemnă, a venit ca oaspete de onoare.

Legături externe[modificare | modificare sursă]