Sari la conținut

Boat people (Vietnam)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Persoane vietnameze în așteptarea salvării (stânga) și ambarcațiuni cu refugiați apropiindu-se de USS Durham (dreapta).

Refugiații vietnamezi cunoscuți ca boat people (în vietnameză Thuyền nhân Việt Nam) au fost refugiați care au fugit din Vietnam pe mare în urma căderii Saigonului din 1975, eveniment care a marcat sfârșitul Războiului din Vietnam. Această migrație și criză umanitară⁠(d) a atins apogeul la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, continuând apoi în anii 1990. Între 1975 și 1995, aproape 800 000 de „boat people” au ajuns în siguranță în alte țări, în timp ce mulți alții au murit pe mare din cauza pirateriei, a supraaglomerării și a furtunilor. Represiunea politică și lagărele de reeducare înființate de guvernul comunist vietnamez, dificultățile economice și conflictele precum al treilea război din Indochina au contribuit la extinderea crizei refugiaților din Indochina.

Hong Kong și diverse regiuni din Asia de Sud-Est — precum Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore și Thailanda — au constituit primele destinații ale valului de „boat people”. Tensiunile dintre Vietnam și China din 1978 și 1979 au contribuit la plecarea unui număr mare de persoane de etnie hoa din Vietnam[1], dintre care multe au fugit cu barca[2]. Sentimentul anti-chinez și conflictul regional au accelerat și mai mult acest exod[3]. Numărul persoanelor care au murit este dificil de stabilit din cauza lipsei de date fiabile și a instrumentalizării politice a subiectului. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) estimează că între 200 000 și 250 000 de „boat people” au murit pe mare[4][5].

Țările din Asia de Sud-Est au devenit din ce în ce mai reticente în a accepta noi sosiri. În urma unor negocieri și a unei conferințe internaționale din 1979, Vietnamul a fost de acord să limiteze plecările. Statele din Asia de Sud-Est au acceptat să acorde azil temporar, în timp ce țările dezvoltate și-au asumat cea mai mare parte a responsabilităților și costurilor de relocare. Prin urmare, din taberele de refugiați din Asia de Sud-Est, marea majoritate a acestor „boat people” au fost relocați în Statele Unite, Canada, Italia, Australia, Franța, Germania de Vest și Regatul Unit. Câteva zeci de mii de persoane au fost repatriate în Vietnam. UNHCR a coordonat inițiative precum Programul de Plecare Ordonată[n 1], Centrul de Procesare a Refugiaților din Filipine și Planul Cuprinzător de Acțiune pentru a facilita relocarea.

Context

[modificare | modificare sursă]
O familie de refugiați vietnamezi salvați de o navă a Marinei SUA
Refugiați vietnamezi salvați primind apă
Marea Chinei de Sud, membri ai echipajului navei de marfă amfibie USS Durham (LKA-114) preluând refugiați vietnamezi de pe o ambarcațiune de mici dimensiuni, aprilie 1975.

Războiul din Vietnam s-a încheiat la 30 aprilie 1975, odată cu căderea Saigonului în mâinile Armatei Populare a Vietnamului⁠(d) și evacuarea ulterioară a peste 130 000 de vietnamezi aflați în strânsă legătură cu Statele Unite sau cu fostul guvern al Vietnamului de Sud. Majoritatea persoanelor evacuate au fost relocate în Statele Unite în cadrul Operațiunii New Life[n 2] și al Operațiunii New Arrivals[n 3]. Guvernul SUA a transportat refugiații din Vietnam cu avioane și nave pentru a-i stabili temporar în Guam, înainte de a-i transfera către locuințele desemnate de pe teritoriul Statelor Unite continentale[8]. În cursul aceluiași an, forțele comuniste au preluat controlul asupra Cambodgiei și Laosului, generând astfel un flux constant de refugiați care au fugit din toate cele trei țări[9]. În 1975, președintele Gerald Ford a semnat Legea privind asistența pentru migrație și refugiați din Indochina, alocând un buget de aproximativ 455 de milioane de dolari pentru transportul, asistența medicală și cazarea celor 130 000 de refugiați vietnamezi, cambodgieni și laosieni[10].

După evacuarea Saigonului, numărul vietnamezilor care își părăseau țara a rămas relativ redus până la mijlocul anului 1978. O serie de factori au contribuit la declanșarea crizei refugiaților, printre care dificultățile economice și războaiele din Vietnam, China și Cambodgia. În plus, până la 300 000 de persoane, în special cele care avuseseră legături cu fostul guvern și cu armata Vietnamului de Sud, au fost trimise în lagăre de reeducare, unde mulți au îndurat tortură, înfometare și boli, fiind obligați să presteze munci silnice[11]. De asemenea, 1 milion de oameni, majoritatea locuitori din mediul urban, s-au „oferit voluntari” să trăiască în „Noi Zone Economice”, unde trebuiau să supraviețuiască prin cultivarea pământului și defrișarea junglei pentru a înființa culturi agricole[12].

Represiunea a fost deosebit de severă împotriva populației Hoa, minoritatea etnică chineză din Vietnam[13][14]. Din cauza tensiunilor crescânde dintre Vietnam și China, care au culminat cu invadarea Vietnamului de către China în 1979, etnicii hoa au fost considerați de guvernul vietnamez o amenințare la adresa securității naționale[15]. De asemenea, persoanele de etnie hoa controlau o mare parte din comerțul cu amănuntul din Vietnamul de Sud, iar guvernul comunist le-a impus taxe din ce în ce mai mari, a introdus restricții comerciale și le-a confiscat afacerile. În mai 1978, etnicii hoa au început să părăsească Vietnamul în număr mare cu destinația China, inițial pe cale terestră. Până la sfârșitul anului 1979, ca urmare a Războiului Sino-Vietnamez, 250 000 de etnici hoa se refugiaseră în China, iar alte câteva zeci de mii se numărau printre acei „boat people” vietnamezi împrăștiați în întreaga Asie de Sud-Est și în Hong Kong[16].

Guvernul vietnamez și oficialii săi au profitat de pe urma exodului de refugiați, în special de pe urma etnicilor hoa, care aveau adesea o situație materială bună. Prețul pentru obținerea permiselor de ieșire din țară, a documentelor și a unei ambarcațiuni sau nave, de cele mai multe ori dărăpănate, era estimat la echivalentul a 3 000 de dolari pentru adulți și jumătate din această sumă pentru copii. Aceste plăți erau efectuate frecvent sub formă de lingouri de aur. Mulți dintre vietnamezii mai săraci au părăsit țara în secret, fără documente și la bordul unor bărci fragile, aceștia fiind cei mai vulnerabili în fața piraților și a furtunilor pe mare[15].

Au existat numeroase metode folosite de cetățenii vietnamezi pentru a părăsi țara. Majoritatea erau secrete și se desfășurau în timpul nopții; unele implicau mituirea unor înalți oficiali guvernamentali[17]. Unele persoane cumpărau locuri pe ambarcațiuni mari, care puteau transporta până la câteva sute de pasageri. Altele se îmbarcau pe bărci de pescuit (pescuitul fiind o ocupație comună în Vietnam) și plecau în acest mod. O metodă utilizată implica refugiați din clasa de mijloc din Saigon care, dotați cu acte de identitate false, călătoreau pe cale rutieră aproximativ 1 100 km până la Da Nang. Planificarea unei astfel de călătorii dura multe luni și chiar ani. Deși aceste tentative duceau adesea la epuizarea resurselor, oamenii aveau frecvent parte de porniri eșuate înainte de a reuși să scape[17].

Exodul din 1978–1979

[modificare | modificare sursă]

Deși câteva mii de persoane fugiseră din Vietnam cu ambarcațiuni între 1975 și mijlocul anului 1978, exodul propriu-zis al acelor „boat people” a început în septembrie 1978. Nava Southern Cross a debarcat 1 200 de vietnamezi pe o insulă nelocuită care aparținea Indoneziei. Guvernul Indoneziei a fost infuriat de faptul că aceste persoane au fost lăsate pe țărmurile sale, dar a fost liniștit de asigurările țărilor occidentale că vor reloca refugiații. În octombrie 1978, o altă navă, Hai Hong, a încercat să debarce 2 500 de refugiați în Malaysia. Malaysienii au refuzat să le permită accesul pe teritoriul lor, iar nava a rămas în larg până când refugiații au fost procesați pentru a fi relocați în țări terțe. Alte nave mari care transportau mii de refugiați au început să sosească în apele teritoriale ale Hong Kong-ului: Huey Fong în decembrie 1978 (3 318 refugiați), Skyluck, deghizată sub numele de Kylu, în februarie 1979 (2 651 refugiați) și Seng Cheong, deghizată sub numele de Sen On, în luna mai (1 433 de refugiați)[18][19]. Pasagerii acestora erau atât etnici vietnamezi, cât și etnici hoa care plătiseră sume substanțiale pentru această călătorie[20].

Pe măsură ce aceste nave mai mari au întâmpinat rezistență la debarcarea încărcăturii lor umane, multe mii de vietnamezi au început să părăsească Vietnamul la bordul unor ambarcațiuni mici, încercând să acosteze clandestin pe țărmurile țărilor vecine. Persoanele de pe aceste bărci mici s-au confruntat cu pericole enorme pe mare, iar multe mii dintre ele nu au supraviețuit călătoriei. Țările din regiune au „respins” adesea ambarcațiunile atunci când acestea ajungeau în apropierea coastelor lor, iar acei „boat people” rătăceau pe mare timp de săptămâni sau luni în căutarea unui loc în care să poată debarca. În ciuda pericolelor și a rezistenței din partea țărilor de primire, numărul de „boat people” a continuat să crească, atingând un vârf de 54 000 de sosiri în luna iunie 1979, cu un total de 350 000 de persoane în taberele de refugiați din Asia de Sud-Est și Hong Kong. În acest moment, statele din Asia de Sud-Est s-au unit pentru a declara că au „atins limita rezistenței lor și au decis că nu vor mai accepta nicio nouă sosire”[21].

Organizația Națiunilor Unite a convocat o conferință internațională la Geneva, în Elveția, în iulie 1979, declarând că „în Asia de Sud-Est există o criză gravă pentru sute de mii de refugiați”. Ilustrând importanța acestei probleme, delegația SUA a fost condusă de vicepreședintele Walter Mondale. Rezultatele conferinței au fost următoarele: statele din Asia de Sud-Est au fost de acord să ofere azil temporar refugiaților, Vietnamul a acceptat să promoveze plecările ordonate în loc să permită plecarea acelor „boat people”, iar țările occidentale au fost de acord să accelereze relocarea. Programul de Plecare Ordonată a permis vietnamezilor, în cazul în care erau aprobați, să părăsească Vietnamul pentru a fi relocați într-o altă țară, fără a mai fi nevoiți să devină „boat people”[22]. Ca urmare a conferinței, plecările de „boat people” din Vietnam au scăzut la câteva mii pe lună, iar relocările au crescut de la 9 000 pe lună la începutul anului 1979 la 25 000 pe lună, majoritatea vietnamezilor plecând în Statele Unite, Franța, Australia[23] și Canada[24]. Perioada cea mai critică a crizei umanitare trecuse, deși fenomenul „boat people” a continuat în Vietnam timp de mai bine de un deceniu, iar mulți oameni au murit pe mare sau au fost supuși unor perioade lungi de detenție în taberele de refugiați[25].

Pirații și alte pericole

[modificare | modificare sursă]

Membrii comunității „boat people” au fost nevoiți să înfrunte furtuni, boli, înfometare și să scape de atacurile piraților[4]. Ambarcațiunile nu erau destinate navigării în largul mării și, de regulă, se îndreptau spre rutele maritime internaționale aglomerate, situate la aproximativ 240 km spre est. În plus, aceste bărci erau deosebit de vulnerabile din cauza lipsei de arme pentru a se apăra, deoarece obținerea de arme neautorizate în Vietnam era dificilă la acea vreme[26]. Înainte de 1983, în jur de 20% dintre „boat people” au fost salvați de cargoboturi[27], însă acest procent a scăzut în anii următori[15]. Cei mai norocoși ajungeau la țărm la 1–2 săptămâni de la plecare. Cei mai puțin norocoși își continuau călătoria periculoasă pe mare, care dura uneori până la câteva luni, suferind de foame, sete, boli, jafuri și alte atacuri înainte de a găsi un refugiu sigur[26].

O poveste tipică privind pericolele înfruntate de acești „boat people” a fost istorisită în 1982 de un bărbat pe nume Le Phuoc. Acesta a părăsit Vietnamul alături de alte 17 persoane la bordul unei ambarcațiuni lungi de 7 metri, încercând să parcurgă distanța de 480 km peste Golful Thailandei către sudul Thailandei sau către Malaysia. Cele două motoare suspendate ale bărcii s-au defectat la scurt timp, iar pasagerii au rămas în derivă, fără propulsie, epuizându-și rezervele de hrană și apă. Pirații thailandezi au abordat ambarcațiunea de trei ori în timpul călătoriei de 17 zile, au violat cele patru femei de la bord și au ucis una dintre ele, au furat toate bunurile refugiaților și au răpit un bărbat care nu a mai fost găsit niciodată. Când ambarcațiunea lor s-a scufundat, aceștia au fost salvați de un pescador thailandez și au ajuns într-o tabără de refugiați de pe coasta Thailandei[28]. O altă istorisire, dintr-o serie lungă, relatează cazul unei ambarcațiuni care transporta 75 de refugiați și care a fost scufundată de pirați, o singură persoană supraviețuind dezastrului[29]. Supraviețuitorii de pe o altă barcă, de pe care majoritatea celor 21 de femei aflate la bord fusese răpită de pirați, au declarat că cel puțin 50 de nave comerciale trecuseră pe lângă ei, ignorându-le apelurile de ajutor. În cele din urmă, un cargobot argentinian i-a salvat și i-a transportat în Thailanda[30].

Pe măsură ce astfel de atacuri au devenit frecvente, unii specialiști au asociat intensificarea pirateriei cu dorința țărilor vecine de a ține refugiații la distanță[31]. Declarația ASEAN din 1979 a stipulat în esență că guvernele din regiune nu vor oferi nicio protecție oficială[31]. În acest mod, amenințarea cunoscută a pirateriei a fost utilizată ca un instrument de politică externă. În timp, pescarii independenți au fost înlocuiți în actele de piraterie din Asia de Sud-Est de pirați profesioniști care acționau în grup[31]. Pirateria din Golful Thailandei s-a transformat rapid într-o industrie extrem de bine coordonată, în care mai multe vase de pescuit încercuiau și atacau ambarcațiunile refugiaților în cadrul unor acțiuni concertate[31].

Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) a început să compileze statistici privind pirateria în anul 1981. În acel an, 452 de ambarcațiuni care transportau membri ai comunității „boat people” au sosit în Thailanda, având la bord 15 479 de refugiați; 349 dintre aceste ambarcațiuni fuseseră atacate de pirați de un număr mediu de trei ori fiecare, în timp ce 228 de femei fuseseră răpite, iar 881 de persoane erau moarte sau dispărute. O campanie internațională împotriva pirateriei, cunoscută sub numele de Anti-Piracy Arrangement (Acordul anti-piraterie), a fost lansată în iunie 1982 și a fost formată din Australia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Japonia, Țările de Jos, Norvegia, Elveția, Regatul Unit și Statele Unite, beneficiind de o finanțare totală de 3,6 milioane de lire sterline[32]. În primul an de derulare a programului, numărul atacurilor de piraterie înregistrate a scăzut cu 67% și a continuat să se reducă până la o recrudescență sângeroasă a pirateriei în anii 1988 și 1989, chiar înainte de sfârșitul exodului etnicilor hoa[32].

Conform autorului Nghia M. Vo și UNHCR, între 200 000 și 250 000 de „boat people” au murit pe mare[4][5].

Taberele de refugiați

[modificare | modificare sursă]
Carduri de identificare ale refugiaților în tabăra de refugiați Galang din Indonezia, Zonele D și E. Pe insulă au fost înregistrați aproximativ 250 000 de refugiați.

Ca răspuns la exodul de „boat people”, țările vecine, beneficiind de asistență internațională, au înființat tabere de refugiați de-a lungul coastelor lor și pe insule mici, izolate. Pe măsură ce numărul de „boat people” a crescut la zeci de mii de persoane pe lună la începutul anului 1979, amploarea fenomenului a depășit capacitatea guvernelor locale, a ONU și a organizațiilor umanitare de a le asigura hrană, apă, adăpost și îngrijire medicală. Două dintre cele mai mari tabere de refugiați au fost cea de pe insula Bidong din Malaysia și tabăra de refugiați Galang din Indonezia.

Ca răspuns la numărul tot mai mare de refugiați care veneau în urma prăbușirii Vietnamului după război, insula malaysiană Pulau Bidong a fost transformată în tabără de refugiați de către guvernul malaysian și Societatea Semiluna Roșie[33]. Insula Bidong a fost desemnată drept principala tabără de refugiați din Malaysia în august 1978. Guvernul malaysian tracta spre această insulă toate ambarcațiunile pline cu refugiați care soseau. Cu o suprafață de mai puțin de un kilometru pătrat, Bidong a fost pregătită pentru a primi 4 500 de refugiați, însă, până în iunie 1979, insula avea o populație de peste 40 000 de refugiați, sosiți la bordul a 453 de ambarcațiuni[34]. Deși Malaysia a avut un rol crucial în oferirea de ajutor și sprijin refugiaților care ajungeau pe țărmurile sale, multe alte țări au oferit azil, printre acestea numărându-se Japonia, Singapore, Thailanda, Filipine și Statele Unite.

UNHCR și un număr mare de organizații umanitare și de asistență le-au oferit sprijin refugiaților. Totuși, transformarea unei insule în mare parte nelocuite într-un spațiu capabil să găzduiască mii de refugiați sosiți pe mare s-a dovedit a fi o provocare. Singurele zone locuibile de pe insulă erau plajele, vegetația a fost distrusă pentru a se obține materiale pentru adăposturi și lemne de foc, iar pentru apă potabilă au fost săpate fântâni de mică adâncime[35]. Asigurarea igienei în condiții de supraaglomerare a constituit cea mai mare problemă. În ceea ce privește funcționarea unui sistem de canalizare, taberele s-au confruntat cu probleme, rezervoarele de ape uzate și robinetele fiind fie furate, fie corodate. Scurgerile și conductele se înfundau rapid cu deșeuri și erau în scurt timp infestate de șobolani. Hrana și apa potabilă trebuiau aduse cu barjele. Apa a fost raționalizată la 3,8 litri pe zi pentru fiecare persoană. Rația alimentară consta în principal din orez și conserve de carne și legume. Refugiații și-au construit adăposturi rudimentare din scânduri provenite de la bărci, folii de plastic, cutii de conserve aplatizate și frunze de palmier.

Organizarea din interiorul respectivelor tabere de refugiați a creat sentimente de apatie în rândul locuitorilor săi, unde era ceva obișnuit ca bărbaților să li se ofere puține oportunități de a-și practica meseriile tradiționale, fiind în schimb supuși unor munci servile sau neobișnuite. Condițiile variau de la o tabără la alta, însă o temă comună resimțită de locuitori era aceea că viața în tabere putea fi descrisă cel mai bine ca fiind „lipsită de sens, pasivizantă și o pierdere de timp”[36]. Statele Unite și alte guverne aveau reprezentanți pe insulă pentru a-i intervieva pe refugiați în vederea relocării. Odată cu suplimentarea numărului de persoane ce urmau să fie relocate în urma Conferinței de la Geneva din iulie 1979, populația de pe insula Bidong a scăzut treptat. Ultimul refugiat a părăsit insula în anul 1991[37].

Tabăra de refugiați Galang s-a aflat, de asemenea, pe o insulă care a fost transformată prin eforturile guvernului indonezian, ale Societății Semiluna Roșie și ale UNHCR, dar a avut o suprafață mult mai mare decât cea de pe insula Bidong. Situată în provincia Riau din Indonezia, tabăra de refugiați Galang se afla în centrul Pulau Galang, o insulă de 16 km², considerabil mai mare decât insula Bidong, care avea o suprafață de mai puțin de un kilometru pătrat[33]. Peste 170 000 de indochinezi, în marea lor majoritate „boat people”, au fost rezidenți temporari la Galang în perioada în care aceasta a funcționat ca tabără de refugiați, din 1975 până în 1996. După ce au fost bine organizate, Galang, Bidong și alte tabere de refugiați au fost în măsură să ofere cursuri de educație, precum și formare lingvistică și culturală pentru acei „boat people” care urmau să fie relocați în străinătate. De regulă, refugiații erau nevoiți să locuiască în tabere timp de câteva luni — și uneori chiar ani — înainte de a fi relocați[38].

Centrul de procesare a refugiaților din Filipine

[modificare | modificare sursă]
Cercetași vietnamezi la Centrul de Azil din Filipine din Palawan⁠(d) (1990)

În 1980, pe Peninsula Bataan din Filipine a fost înființat Centrul de Procesare a Refugiaților din Filipine. Inițial, Centrul de Procesare a Refugiaților din Filipine (PRPC) avea o capacitate de găzduire de numai 7 000 de refugiați, însă s-a extins rapid pentru a putea asigura adăpost pentru un număr de până la 50 000 de persoane. Deși PRPC putea adăposti până la 50 000 de oameni, populația maximă a taberei a fost de aproximativ 17 000 de refugiați. La început, PRPC a fost creat ca o modalitate de a ajuta alte țări prin reducerea supraaglomerării din diversele tabere de refugiați, fenomen cauzat de valul brusc de sosiri. Pe măsură ce afluxul de refugiați s-a redus, PRPC și-a modificat obiectivele, trecând de la asigurarea unui simplu refugiu temporar la funcția de centru de instruire și procesare. PRPC și-a concentrat activitatea educațională pe sprijinirea refugiaților pentru ca aceștia să învețe și să se asimileze în Statele Unite după finalizarea procesului de relocare[39].

În 2005, după relocarea a mii de refugiați din Pulau Bidong și Pulau Galang, un grup de foști „boat people” s-a întors pentru a comemora experiențele trăite în tabere. Au fost ridicate două monumente comemorative în onoarea celor care pieriseră în timpul călătoriei și pentru a exprima recunoștința față de asistența primită din partea guvernelor locale. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea, monumentele au fost demolate din cauza controverselor apărute între guvernele din Vietnam, Malaysia și Indonezia. Insulele fuseseră închise permanent pentru public până la începutul secolului al XXI-lea, când a avut loc o dezvoltare a turismului în Terengganu[33].

Creșterea din anii 1980 și reacția autorităților

[modificare | modificare sursă]

Între 1980 și 1986, numărul de „boat people” care părăseau Vietnamul a fost mai mic decât numărul persoanelor relocate în alte țări. În 1987, numărul acestor refugiați a început să crească din nou, destinațiile principale fiind de această dată Hong Kong și Thailanda. Preocupat de impactul asupra economiei, securității și societății sale, guvernul din Hong Kong a început să caute soluții[40]. La începutul anului 1987, una dintre ambarcațiunile care transportau refugiați vietnamezi a primit asistență din partea Departamentului de Imigrare pentru a-și continua călătoria. Ambarcațiunea a sosit în Kinmen⁠(d) pentru a solicita azil, dar a fost respinsă de armata Republicii Chineze (Taiwan), iar pasagerii au fost ulterior masacrați pe insula Lieyu la 7 martie, eveniment cunoscut sub numele de Masacrul de la Lieyu. Ambarcațiunea a fost incendiată, probele au fost distruse, iar Ministerul Apărării Naționale al Republicii Chineze a negat în mod repetat informațiile din reportajele jurnaliștilor și întrebările din parlament. Efectul de descurajare regional a făcut ca ambarcațiunile cu refugiați care navigau spre nord să dispară complet după acest episod[41][42][43].

La 15 iunie 1988, după ce peste 18 000 de vietnamezi sosiseră în acel an, autoritățile din Hong Kong au anunțat că toți noii sosiți vor fi plasați în centre de detenție și izolați până când vor putea fi relocați. Membrii comunității „boat people” au fost ținuți în condiții similare celor din închisori, iar programele educaționale și alte activități au fost eliminate. Țările din Asia de Sud-Est au avut o atitudine la fel de negativă în ceea ce privește acceptarea noilor sosiți în țările lor. În plus, atât țările de azil, cât și cele de relocare aveau îndoieli că mulți dintre acești noi „boat people” fugeau din cauza represiunii politice și că, prin urmare, meritau statutul de refugiat[44].

O altă conferință internațională privind refugiații, desfășurată la Geneva în iunie 1989, a impus Planul Cuprinzător de Acțiune (CPA), care avea ca scop reducerea migrației de „boat people” prin impunerea unei verificări stricte a tuturor noilor sosiți pentru a stabili dacă aceștia erau refugiați autentici. Cei care nu îndeplineau criteriile pentru a obține statutul de refugiat urmau să fie repatriați în Vietnam, de bunăvoie sau prin constrângere, un proces care avea să dureze mai mult de un deceniu. CPA a contribuit rapid la reducerea migrației comunității „boat people”[45].

În 1989, aproximativ 70 000 de „boat people” indochinezi au sosit în cinci țări din Asia de Sud-Est și în Hong Kong. Până în 1992, acest număr a scăzut la doar 41, iar era în care membrii comunității „boat people” vietnamezi fugeau din patria lor s-a încheiat definitiv. Cu toate acestea, relocarea vietnamezilor a continuat în cadrul Programului de Plecare Ordonată (Orderly Departure Program), vizând în special foștii deținuți din lagărele de reeducare, copiii amerasieni și reîntregirea familiilor[46].

Relocarea și repatrierea

[modificare | modificare sursă]

Membrii comunității „boat people” au reprezentat doar o parte din totalul vietnamezilor relocați în străinătate din 1975 și până la sfârșitul secolului al XX-lea. În total, peste 1,2 milioane de vietnamezi au fost relocați între anii 1975 și 1997. Din acest număr, peste 700 000 au fost „boat people”; restul de 500 000 de persoane au fost relocate în cadrul Programului de Plecare Ordonată sau în China și Malaysia[47].

Statisticile UNHCR pentru perioada 1975-1997 indică faptul că 839 228 de vietnamezi au sosit în taberele UNHCR din Asia de Sud-Est și Hong Kong. Aceștia au sosit în marea lor majoritate pe mare, deși 42 918 din numărul total au sosit pe cale terestră în Thailanda. Un număr de 749 929 de persoane au fost relocate în străinătate, iar 109 322 au fost repatriate, fie în mod voluntar, fie prin constrângere. Numărul rezidual de cazuri de „boat people” vietnamezi în 1997 era de 2 288 de persoane, dintre care 2 069 se aflau în Hong Kong. Cele patru țări care au relocat cei mai mulți „boat people” și sosiți pe cale terestră din Vietnam au fost Statele Unite, cu 402 382 de persoane; Franța, cu 120 403; Australia, cu 108 808; și Canada, cu 100 012[47].

Galerie de imagini

[modificare | modificare sursă]
Barcă de refugiați salvată de nava Cap Anamur la sfârșitul lunii aprilie 1984, adăpostită în Troisdorf
Memorial și omagiu adus refugiaților vietnamezi în Hamburg
Refugiați vietnamezi sosind în Hamburg la bordul navei de salvare Cap Anamur II, în vara anului 1986.
Paturi suprapuse folosite de refugiații vietnamezi în interiorul navei de salvare Cap Anamur II
Întâmpinarea refugiaților vietnamezi de pe nava de salvare Cap Anamur II în 1986
Brisbane, Australia (2 decembrie 2012): Monumentul dedicat comunității „boat people” din Vietnamul de Sud, realizat de sculptorul Phillip Piperides.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Programul de Plecare Ordonată (ODP) a fost un program creat pentru a permite emigrarea vietnamezilor în Statele Unite și în alte țări. Acesta a fost înființat în 1979 sub auspiciile Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR). Obiectivul ODP a fost de a oferi un mecanism prin care vietnamezii să își poată părăsi patria în siguranță și într-un mod ordonat pentru a fi relocați în străinătate. Înainte de punerea în aplicare a ODP, zeci de mii de „boat people” fugeau lunar din Vietnam cu ambarcațiuni și ajungeau pe țărmurile țărilor vecine. În cadrul ODP, din 1980 până în 1997, 623 509 de vietnamezi au fost relocați în străinătate, dintre care 458 367 au plecat în Statele Unite.[6]
  2. ↑ Operation New Life (23 aprilie – 1 noiembrie 1975) a reprezentat acțiunea de îngrijire și procesare pe insula Guam a refugiaților vietnamezi evacuați înainte și după căderea Saigonului, ziua care a marcat sfârșitul Războiului din Vietnam. Peste 111 000 din cei 130 000 de refugiați vietnamezi evacuați au fost transportați în Guam, unde au fost cazați în orașe de corturi timp de câteva săptămâni, în timp ce erau procesați pentru relocare. Marea majoritate a refugiaților au fost relocați în Statele Unite. Câteva mii au fost relocați în alte țări sau au ales să se întoarcă în Vietnam la bordul navei Thương Tín.[7]
  3. ↑ Operation New Arrivals (29 aprilie – 16 septembrie 1975) a reprezentat acțiunea de relocare în Statele Unite a 130 000 de refugiați vietnamezi din zonele de tranzit de pe insulele din Oceanul Pacific.

Referințe

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Bui, Alvin Khiem (). Twice Exiled: The Ethnic Chinese from Vietnam, the Republic of Vietnam and the Republic of China (1955-Present) (De două ori exilați: etnicii chinezi din Vietnam, Republica Vietnam și Republica China (1955-prezent)) (în engleză). Seattle: University of Washington Libraries.
  2. ↑ Chang, Pao-min (). „Corruption and Crime in China: Old Problems and New Trends (Corupția și criminalitatea în China: probleme vechi și tendințe noi)”. The Journal of East Asian Affairs (în engleză). 13 (1): 227. Accesat în .
  3. ↑ Brown, David (). „Saigon's Chinese—going, going, gone (Chinezii din Saigon — pe cale de dispariție)”. Asia Sentinel (în engleză). Accesat în .
  4. 1 2 3 Vo, Nghia M. (). The Vietnamese Boat People, 1954 and 1975-1992 (Refugiații vietnamezi pe mare, 1954 și 1975-1992) (în engleză). Jefferson: McFarland & Company. p. 167. ISBN 978-0786482498.
  5. 1 2 Henningfeld, Diane A. (). „Indo-Chinese Boat People Begin Fleeing Vietnam (Refugiații pe mare indochinezi încep să fugă din Vietnam)”. EBSCO Research Starters (în engleză). Accesat în .
  6. ↑ „Joint U.S. - Vietnamese Announcement of Humanitarian Resettlement Program (Anunțul comun al SUA și al Vietnamului privind Programul de reinstalare umanitară)” (în engleză). U.S. Department of State. Accesat în .
  7. ↑ „After action report: Operations New Life/New Arrivals, US Army support to the Indochinese refugee program, 1 April 1975 – 1 June 1976 (Raport după acțiune: Operațiunile New Life/New Arrivals, sprijinul armatei americane pentru programul refugiaților indochinezi, 1 aprilie 1975 – 1 iunie 1976)” (în engleză). U.S. Army. Accesat în .
  8. ↑ „REWIND: Operation New Life (REWIND: Operațiunea New Life)” (în engleză). JRM Guam. . Accesat în .
  9. ↑ „State of the World's Refugees, 2000 (Situația refugiaților din lume, 2000)”. United Nations High Commissioner for Refugees (în engleză): 81-84, 87, 92, 97. . Accesat în .
  10. ↑ Hohl, Donald H. (). „U.S. Immigration Legislation-Prospects in the 94th Congress (Legislația SUA privind imigrația — perspective în cel de-al 94-lea Congres)”. International Migration Review (în engleză). 9 (1): 59–62. Accesat în .
  11. ↑ Sagan, Ginetta; Denney, Stephen (). „Re-education in Unliberated Vietnam: Loneliness, Suffering and Death (Reeducarea în Vietnamul neeliberat: singurătate, suferință și moarte)”. The Indochina Newsletter (în engleză). Accesat în .
  12. ↑ Desbarats, J. (). „Population Redistribution in the Socialist Republic of Vietnam (Redistribuirea populației în Republica Socialistă Vietnam)”. Population and Development Review (în engleză). 13 (1): 43-76. Accesat în .
  13. ↑ Butterfield, Fox. „Hanoi Regime Reported Resolved to Oust Nearly All Ethnic Chinese (Regimul de la Hanoi ar fi hotărât să elimine aproape toți etnicii chinezi)” (PDF). The New York Times (în engleză). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  14. ↑ Kamm, Henry. „Vietnam Goes on Trial in Geneva Over its Refugees (Vietnamul este judecat la Geneva pentru refugiații săi)” (PDF). The New York Times (în engleză). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  15. 1 2 3 „"Special Study on Indochina Refugee Situation -- July 1979" („Studiu special privind situația refugiaților din Indochina — iulie 1979")” (PDF). Far Eastern Economic Review (în engleză): 1. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  16. ↑ Thompson, Larry Clinton (). Refugee Workers in the Indochina Exodus (Lucrătorii pentru refugiați în exodul din Indochina) (în engleză). Jefferson: McFarland & Company. p. 142-143. ISBN 978-0786445905.
  17. 1 2 „Leaving Vietnam - The Boat People (Părăsirea Vietnamului — refugiații pe mare)” (în engleză). Canadian Museum of Civilization Corporation. . Arhivat din original la . Accesat în .
  18. ↑ Bird, Les (). Along the Southern Boundary: A Marine Police Officer's Frontline Account of the Vietnamese Boatpeople and their Arrival in Hong Kong (De-a lungul frontierei de sud: Relatarea din prima linie a unui ofițer de poliție maritimă despre refugiații pe mare vietnamezi și sosirea lor în Hong Kong) (în engleză). Hong Kong: Blacksmith Books.
  19. ↑ Jones, Gary. „Skyluck, the Ship That Smuggled 2,600 Boatpeople to Hong Kong – and Freedom (Skyluck, nava care a transportat ilegal 2 600 de refugiați pe mare în Hong Kong — și spre libertate)”. South China Morning Post (în engleză). Accesat în .
  20. ↑ Thompson, Larry Clinton (). Refugee Workers in the Indochina Exodus (Lucrătorii pentru refugiați în exodul din Indochina) (în engleză). Jefferson: McFarland & Company. p. 150–152. ISBN 978-0786445905.
  21. ↑ „State of the World's Refugees, 2000 (Situația refugiaților din lume, 2000)”. United Nations High Commissioner for Refugees (în engleză): 83-84. . Accesat în .
  22. ↑ Kumin, Judith (). „Orderly Departure from Vietnam: Cold War Anomaly or Humanitarian Innovation? (Plecarea ordonată din Vietnam: anomalie a Războiului Rece sau inovație umanitară?)”. Refugee Survey Quarterly (în engleză). 27 (1): 104. Accesat în .
  23. ↑ Grant, Bruce (). The boat people (Refugiații pe mare) (în engleză). Harmondsworth: Penguin. ISBN 978-0-14-005531-3.
  24. ↑ „"Project 4000: 27 June 1979" („Proiectul 4000: 27 iunie 1979")” (în engleză). The Historical Society of Ottawa. Accesat în .
  25. ↑ „State of the World's Refugees, 2000 (Situația refugiaților din lume, 2000)”. United Nations High Commissioner for Refugees (în engleză): 164–165. . Accesat în .
  26. 1 2 Cerquone, Joseph (). Vietnamese Boat People: Pirates' Vulnerable Prey (Refugiații pe mare vietnamezi: prada vulnerabilă a piraților) (în engleză). New York: American Council for Nationalities Service. p. 8.
  27. ↑ Chang, Harold (). „Vietnam escape trail paved with gold (Traseul de evadare din Vietnam pavat cu aur)”. South China Morning Post (în engleză): 1.
  28. ↑ Piracy in the Gulf of Thailand: A Crisis for the International Community (Pirateria în Golful Thailandei: o criză pentru comunitatea internațională) (în engleză). 97th Congress, 2nd Session. GPO. . p. 15-17.
  29. ↑ Crossette, Barbara (). „THAI PIRATES CONTINUING BRUTAL ATTACKS ON VIETNAMESE BOAT PEOPLE (Pirații thailandezi continuă atacurile brutale asupra refugiaților pe mare vietnamezi)”. The New York Times (în engleză). Accesat în .
  30. ↑ „"The Adventures of Len" („Aventurile lui Len")”. Refugees Magazine (în engleză): 87-92. .
  31. 1 2 3 4 Elleman, Bruce A.; Forbes, Andrew; Rosenberg, David (). "The Looting and Rape of Vietnamese Boat People". Piracy and Maritime Crime : Historical and Modern Case Studies („Jefuirea și violarea refugiaților pe mare vietnamezi”. Pirateria și criminalitatea maritimă: studii de caz istorice și moderne) (în engleză). Newport: Naval War College Press. p. 103–104. ISBN 978-1-884733-65-9.
  32. 1 2 Elleman, Bruce A.; Forbes, Andrew; Rosenberg, David (). "Chapter Six—The Looting and Rape of Vietnamese Boat People". Piracy and Maritime Crime („Capitolul șase — Jefuirea și violarea refugiaților pe mare vietnamezi”. Pirateria și criminalitatea maritimă) (în engleză). Washington, D.C.: United States Dept. of Defense. p. 105. ISBN 978-1-935352-20-4.
  33. 1 2 3 Tran, Quan Tue (). „Remembering the Boat People ExodusA Tale of Two Memorials (Amintirea exodului refugiaților pe mare: o poveste despre două monumente)”. Journal of Vietnamese Studies (în engleză). 7 (3): 80–121. Accesat în .
  34. ↑ Bleiker, Roland (). „Traversing Patagonia: New Writings on Postcolonial International Relations (Traversarea Patagoniei: noi scrieri despre relațiile internaționale postcoloniale)”. Political Theory (în engleză). 36 (2): 313–320. Accesat în .
  35. ↑ Dowle, Richard P. (). „"Sanitation: still an unsolved problem for Pulau Bidong" („Igienizarea: încă o problemă nerezolvată pentru Pulau Bidong")”. Waterlines (în engleză). 1 (2): 8–11. Accesat în .
  36. ↑ Hitchcox, Linda (). Vietnamese Refugees in Southeast Asian Camps (Refugiații vietnamezi în taberele din Asia de Sud-Est) (în engleză). Londra: Macmillan Palgrave. ISBN 978-0-333-52578-4.
  37. ↑ „Bidong Island (Insula Bidong)” (în engleză). terengganutourism.com. Accesat în .
  38. ↑ „Galang Refugee Camp (Tabăra de refugiați Galang)” (în engleză). UNHCR. Arhivat din original la . Accesat în .
  39. ↑ Lipman, Jana K. (). In Camps: Vietnamese Refugees, Asylum Seekers, and Repatriates (În tabere: refugiații vietnamezi, solicitanții de azil și repatriații) (în engleză). 1. Berkeley: University of California Press. ISBN 978-0-520-34365-8.
  40. ↑ „世界最後一個越南難民中心關閉標誌歷史新紀元 (Închiderea ultimului centru de refugiați vietnamezi din lume marchează o nouă eră istorică)” (în chineză). Government of the Hong Kong Special Administrative Region. . Accesat în .
  41. ↑ Hau, Pei-tsun (). 八年參謀總長日記 (Jurnalul șefului de stat major general timp de opt ani) (în chineză). Taipei: Commonwealth Publishing. ISBN 9576216389.
  42. ↑ Guan, Ren-jian (). 你不知道的台灣 國軍故事 (Taiwanul pe care nu-l cunoști: povești ale armatei naționale) (în chineză). Taipei: Puomo Digital Publishing. ISBN 9789576636493.
  43. ↑ Gao, Yong-cheng (). „111司調0025 調查報告 (Raport de investigație 111-Si-Tiao-0025)” (în chineză). Control Yuan. Accesat în .
  44. ↑ Robinson, W. Courtland (). „The Comprehensive Plan of Action for Indochinese Refugees, 1989–1997: Sharing the Burden and Pass the Buck (Planul de acțiune cuprinzător pentru refugiații indochinezi, 1989–1997: împărțirea responsabilității și pasarea responsabilității)”. Journal of Refugee Studies (în engleză). 17 (3): 320, 323.
  45. ↑ Casella, Alexander (). Managing the "boat people" crisis: The comprehensive plan of action for Indochinese refugees (Gestionarea crizei „oamenilor cu barca”: planul de acțiune cuprinzător pentru refugiații indochinezi) (în engleză). International Peace Institute.
  46. ↑ Robinson, W. Courtland (). Terms of Refuge (Termenii refugiului) (în engleză). Londra: Zed Books. p. 193.
  47. 1 2 Robinson, W. Courtland (). Terms of Refuge (Termenii refugiului) (în engleză). Londra: Zed Books. p. Appendix 1 and 2.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Boat_people_(Vietnam)&oldid=17954873