Biserica Sfântul Dionisie din Esslingen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Stadtkirche St. Dionys

Biserica Sf. Dionisie (în germană Stadtkirche St. Dionys) este un monument istoric și de arhitectură din orașul Esslingen am Neckar. Lăcașul datează din epoca goticului.

Vitraliile[modificare | modificare sursă]

În această biserică s-a păstrat un important ansamblu de vitralii de la începutul secolului al XIV-lea, singurul aproape intact din Germania și nefalsificat de măsurile de restaurare și curățare ale secolului al XIX-lea. Cinci din ferestrele corului acestei biserici mai conțin în mare parte piesele originare de vitraliu, asamblate pe câte patru coloane și paisprezece registre. Majoritatea acestor piese sunt împodobite cu pictură figurativă. Din 1899 biserica adăpostește și 60 de piese cu motive ornamentale, provenite din corul Bisericii Franciscane din Esslingen.

Conservare și repartiție[modificare | modificare sursă]

Schema corului bisericii Sfântul Dionisie cu sistemul de denotare al ferestrelor

Cinci din cele șapte ferestre ale corului lung ale bisericii conțin în repartiția actuală vitralii. Ferestrele poartă sigle în conformitate cu poziția lor în cor. Numerotarea pleacă de la fereasta de est, care poartă sigla I. Ferestrele care o încadrează sunt numite nord II și sud II, în funcție de poziția lor față de I. Urmează, după același sistem, ferestrele nord III și sud III (vezi schema din dreapta).

Complexul de vitralii s-a păstrat surpinzător de complet, dar numai prin piesele dreptunghiulare. Lipsa porțiunilor care umpleau trafoarele ferestrelor s-ar putea datora schimbărilor efectuate în cursul unei renovări din 1703/1705, cu ocazia căreia corul fusese împodobit cu un nou ansamblu de pictură murală[1].

De-a lungul timpului porțiunile deteriorate au fost înlocuite de fragmente din compoziția altor vitralii, care fuseseră considerate de calitate inferioară. În special ciclul cu animale a fost descompus pentru înlocuirea lacunelor în celelalte panouri; din totalul originar de 24 de piese s-au mai păstrat din acest ciclu doar șase vitralii. Ca furnizoare de material fusese degradată și fereastra de est a Bisericii Franciscane din oraș. Aceste înlocuiri au fost uzuale din secolul al XVII-lea până pe la mijlocul secolului al XIX-lea și au făcut posibilă păstrarea vitraliilor medievale fără adaosuri sau falsificări prin restaurare[2].

La ultima renovare de mare anvergură din 1899 lacunele din ansamblu, care fuseseră până atunci evidențiate prin sticlă incoloră, au fost completate prin introducerea a 60 de piese de vitraliu ornamental provenite din corul Bisericii Franciscane, în 48 de registre ale ferestrelor nord III și sud III. Teama de bombardamente a determinat în 1942 demontarea tuturor pieselor, care au putut fi adăpostite fără pierderi în timpul războiului. Cu ocazia demontării ansamblul a fost documentat fotografic și cercetat de către Hans Wentzel, ceea ce a pus bazele tratării exhaustive din Corpus Vitrearum Medii Aevi.

După război complexul a fost montat într-o ordine propusă de Wentzel și completat cu cincisprezece piese moderne, executate de Adolf Saile. Aceste lucrări au fost încheiate în anul 1953. În noua repartiție a fragmentelor au rămas piese incolore doar în zona de soclu a ferestrelor nord III și sud III. Zece piese figurative care aparținuseră de panoul I au intrat în compoziția ferestrei sud IV, care fusese până atunci formată din geamuri incolore. Au fost montate în total 218 piese de vitralliu, care aparțin în majoritate substanței medievale, cu unele restaurări semnificative ale rețelelor de plumb.

Fereastra nord II a corului bisericii Sf. Dionisie

Gruparea actuală conține următoarele subiecte iconografice:

  • I - Fereastra tipologică
  • Nord II - Fereastra martirilor
  • Sud II - Ciclul cu scene din viața Mariei
  • Nord III - Ciclul cristologic
  • Sud III - Fereastra cu virtuțile și cu apostolii care prezintă în banderole credo-ul

Iconografie[modificare | modificare sursă]

Prima interpretare iconografică a vitraliilor i se datorează lui Emil Demmler, care în 1900 identificase deja în mare parte scenele și inscripțiile acestora. Demmler a efectuat și o clasificare stilistică a vitraliilor care este confirmată de noile cercetări, însă articolele sale din paginile revistei Christliches Kunstblatt au trecut neobservate de istoriografia de artă a vremii, datorită lipsei unei documentații fotografice. De-abia Hans Wentzel a pus bazele unei cercetări moderne a ansamblului.

Clasificare stilistică și datare[modificare | modificare sursă]

Una din primele lucrări care tratează monografic biserica Sf. Dionisiu datează geamurile la sfârșitul secolului al XIII-lea. Această lucrare de doctorat[3] a servit la susținerea unei datări corespunzătoare de către Wentzel în catalogul său de referință despre vitraliile din sud-vestul Germaniei (1958). Wentzel susține în lucrarea sa originea pieselor din diferite ateliere renaniene și datează montarea lor în jurul anului 1300, deși această ipoteză contravenea datării corului în al doilea sfert al secolului al XIV-lea de către Georg Dehio[4]. Wentzel explică discrepanța dintre datarea vitraliilor și cea a arhitecturii cu existența unui edificiu premergător corului actual[5]. Presupunerile lui Wentzel au fost contrazise din motive stilistice de către Peter Anstett, care a susținut o datare a vitraliilor pe la 1330[6]. Odată cu aprofundarea cercetărilor privind producția de vitraliu din regiune în timpul fazei de înflorire a goticului german problema periodizării a putut fi pusă mult mai diferențiat. Astfel, Becksmann, corifeul cercetării moderne de vitraliu în Germania, a ajuns la o clasificare a complexului în trei grupe, datate în jurul anilor 1280, 1300 și 1330. Conform acestei clasificări cele mai vechi vitralii fuseseră executate pentru un cor planificat în jurul anului 1280, urmând să fie montate în câte două compartimente în ferestre cu un singur menou. Acest cor nu a mai fost însă edificat, vitraliile au fost probabil păstrate în lăzi timp de aproape cincizeci de ani. Din perioada de construcție a actualului cor pe la 1330 provin conform acestei ipoteze doar ciclul mariologic și cel cristologic care sunt azi asamblate în cadrul ferestrelor sud II și nord III precum și sud IV. Fereastra sud II cu scene din viața Mariei se deosebește însă de aceste grupe atât din punct de vedere coloristic cât și prin compoziția ciclului, dispusă de la bun început în patru compartimente. De aceea a fost datată de Becksmann în 1300[7].

Datarea corului de către Dehio, care s-a dovedit a fi eronată, l-a determinat pe Walter Bernhardt să susțină până în 1995 o cronologie a executării vitraliilor în intervalul dintre 1330 și 1350. În 1993/94 rezultatele sale au fost contrazise de analiza dendrocronologică a lemnăriei acoperișului de cor, care provine în mare parte din anul 1352, dar conține și unele resturi ale unui sistem de susținere din 1297[8]. Construcția corului progresase deja în 1296, conform acestor analize, până la înălțimea trafoarelor ferestrelor. Resturi de schelă provenită din stejari tăiați între anii 1295 și 1296 s-au găsit atât la înălțimea capetelor contraforturilor dintre ferestrele cu două compartimente nord IV și V cât și în preajma vârfului de modenatură ale ferestrei nord II. Poziția acestor resturi relevă faptul că și lățimea ferestrelor cu patru compartimente corespundea pe la 1300 dimensiunilor actuale. Aceste rezultate demonstrează pentru majoritatea cercetătorilor o edificare a corului la finele secolului al XIII-lea. Dintr-un motiv necunoscut, acoperișul corului a fost reînnoit în 1352[9]. Doar Hannelore și Rainer Jooß presupun că ferestrele largi ale corului datează din 1350 și aparțin de fapt unei faze de reconstrucție și reboltire a corului[10]. Noul stadiu de cercetare al cronologiei construcției a confirmat pentru Becksmann clasificarea vitraliilor de către Wentzel, care datase pictura după criterii stilistice în jurul anului 1300[11]. Și datarea modenaturii concordă cu această cronologie[12], în cadrul căreia ferestrele actuale I, sud III și nord II constituie prima fază a ansamblului. Această fază de execuție a vitraliilor este datată de Becksmann, care nu renunță cu totul la concluziile sale din 1992, pe la 1280/1290 și atribuită unui atelier din Speyer[13]. În conformitate cu Wentzel, Becksmann vede în aceste vitralii dovada unui proiect nerealizat al corului, care prevedea doar ferestre cu două compartimente longitudinale. Împotriva acestei teorii s-a declarat Michler, care susține o datare unitară a corpului vechi de vitralii[14]. Scenele ciclului mariologic de la sud II cu stafajele sale arhitectonice sunt datate de Becksmann datorită coloristicii și a încadrării imaginilor pe la 1300[15], cele ale ciclului cu scene cristologice înscrise în medalioane de la nord III în jurul datei 1350[16]. Parello critică acest decalaj în datare și susține datorită concordanțelor tehnologice și stilistice dintre panouri o datare unitară a ferestrelor sud II și nord III, în perioada 1340/1350[17]. După Parello doar fereastra tipologică (I) și cea a martirilor (nord II) pot fi datate în 1300[18].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Atunci piesele ar fi putut fi sacrificate dezideratului timpului de a crea spații de cult luminoase. Vezi Becksmann 1997, nota 2, p. 133 și Anstett 1995, p. 20, documentul nr. 92.
  2. ^ Vezi Rüdiger Becksmann: Das Jesse-Fenster aus dem spätromanischen Chor des Freiburger Münsters. Ein Beitrag zur Kunst um 1200, în: Zeitschrift des Deutschen Vereins für Kunstwissenschaft 23 (1968), p. 8-48, despre situația în Esslingen p. 11 s., nota 12. Rezumat la Becksmann 1997, p. 33.
  3. ^ Arnold 1935, cu o datare a ridicării corului între 1275 și 1300 (p. 67 și 82). Clasificarea însemnelor masonice la Arnold este contestată din punct de vedere metodic la Hans Wentzel 1958, care se bazează totuși în datare pe rezultatele acestei disertații. În 1936 Hans Klaiber contrazisese datarea lui Arnold și propusese o datare în primele două decenii ale secolului al XIV-lea (în Württembergische Vierteljahreshefte für Landesgeschichte 42 (1936), p. 256 ss.).
  4. ^ Georg Dehio: Handbuch der Deutschen Kunstdenkmäler III. Süddeutschland, Berlin 21920, p. 132.
  5. ^ Hans Wentzel în: Glasmalerei am Bodensee im 14. Jahrhundert, în: Beiträge zur Kunstgeschichte des Bodenseeraums und des Oberrheines. Festschrift für Albert Knoepfli, Berna 1969, p. 76-87.
  6. ^ Anstett 1963, p. 25. Anstett și-a repetat opiniile într-o cuvântare ținută la 20 ianuarie 1969 în Tübingen, la care se referă apoi Hans Wentzel în: Glasmalerei am Bodensee im 14. Jahrhundert, în: Beiträge zur Kunstgeschichte des Bodenseeraums und des Oberrheines. Festschrift für Albert Knoepfli, Berna 1969, p. 76-87 (p. 80-82).
  7. ^ Rüdiger Becksmann: Die mittelalterlichen Glasmalereien in Baden und der Pfalz ohne Freiburg i. Br., vol. II,1 din Corpus Vitrearum Medii Aevi (CVMA) Deutschland, Berlin 1979, p. LIII-LVI - Becksmann 1992, p. 21-62 - Becksmann 1997, p. 36 s.
  8. ^ Becker, Bleyer, Lohrum 1995, passim.
  9. ^ Becker, Bleyer, Lohrum 1995, p. 358 - Becksmann 1997, p. 37, cu motivația deteriorării acoperișului vechi prin înălțarea de turle deasupra corului, și nota 8 - Parello 2005-2006, p. 151.
  10. ^ Această interpretare este criticată, deoarece ea contravine evidenței rezultatelor analizei dendrocronolgice. Vezi Burghard Lohrum (cf. discursului în cadrul unui colocviu din 1997 la Esslingen, raportat la Michler 1998) - Parello 2005-2006, p. 151.
  11. ^ Wentzel 1958, p. 51 s. și 112.
  12. ^ Becksmann 1997, p. 37.
  13. ^ Becksmann 1997, p. 45 și ilustrația 26, propunerea de reconstrucție I.
  14. ^ Michler 1998, p. 180-181.
  15. ^ Becksmann 1997, p. 83 - Becksmann 1998, passim.
  16. ^ Becksmann 1997, p. 84.
  17. ^ Parello 2005-2006, p. 155 ss.
  18. ^ Parello 2005-2006, p.158 ss.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Peter Anstett: 1200 Jahre Stadtkirche St. Vitalis und St. Dionys Esslingen a. N., Frankfurt a. M. 1963.
  • Peter Anstett: Die Baugeschichte von der Spätromanik zur Neuzeit, în: Peter Anstett (ed.): Die Stadtkirche St. Dionysius in Esslingen. Die Baugeschichte von der Spätromanik zur Neuzeit. Archäologie und Baugeschichte vol. II, Stuttgart 1995 (= Forschungen und Berichte zur Archäologie des Mittelalters in Baden-Württemberg 13,2), p. 9-309.
  • Hans Arnold: Die Stadtkirche St. Dionys in Esslingen am Neckar, diss. Stuttgart, Würzburg 1935.
  • Bernd Becker, Hans-Jürgen Bleyer, Burghard Lohrum: Dendrochronologische und gefügekündliche Untersuchung, în: Peter Anstett (ed.): Die Stadtkirche St. Dionysius in Esslingen. Die Baugeschichte von der Spätromanik zur Neuzeit. Archäologie und Baugeschichte vol. II, Stuttgart 1995 (= Forschungen und Berichte zur Archäologie des Mittelalters in Baden-Württemberg 13,2), p. 345-365.
  • Rüdiger Becksmann: Die mittelalterlichen Glasmalereien der Esslinger Kirchen, în: Vom Quellenwert der Inschriften. Vorträge und Berichte der Fachtagung Esslingen 1990, Heidelberg 1992 (= Supplemente zu den Sitzungsberichten der Heidelberger Akademie der Wissenschaften, Phil. hist. Klasse 7), p. 21-62.
  • Rüdiger Becksmann: Die Stadtkirche St. Dionys und ihre Glasmalereien, în: Von der Ordnung der Welt. Catalog al expoziției Esslingen am Neckar 1997, Esslingen 1997, p. 33-86, note p. 133-136.
  • Rüdiger Becksmann: Die Monumentalisierung des hochgotischen Bildfensters. Das Esslinger Marienfenster und seine Voraussetzungen, în: Stained Glass as Monumental Painting, Proceedings of the XIXth International Colloquium of the CVMA, Cracovia 1998, S. 11-17.
  • Walter Bernhardt: Die Quellen zur Geschichte der Esslinger Stadtkirche im Mittelalter, în: Esslingen Studien vol. XXII (1983), p. 85-106.
  • Walter Bernhardt: Die Datierung mittelalterlichen Glasmalereien in den Esslinger Kirchen, în: Esslingen Studien vol. XXX (1991), p. 87-104 (88-94).
  • Emil Demmler: Die mittelalterlichen Glasmalereien in Eßlingen, în: Christliches Kunstblatt 42 (1900), p. 81-86, 88 s., 97-106, 123-128.
  • Hannelore și Rainer Jooß: Esslingen St. Dionys, Regensburg 1997 (= Kleine Kunstführer 12 299).
  • Jürgen Michler: Esslingen 1297/1997: 700 Jahre Chor der Stadtkirche St. Dionys. Ein Tagungsbericht, în: Denkmalpflege in Baden-Württemberg 27 (1998), p. 180-181.
  • Jürgen Michler: Neue Daten zur Hochgotik in Südwestdeutschland, în: Südwestdeutsche Beiträge zur historischen Bauforschung vol. IV (1999), p. 235-246.
  • Daniel Parello: Modernisierungskonzepte um die Mitte des 14. Jahrhunderts. Die Chorverglasungen von St. Dionys in Esslingen und St. Salvator in Regensburg, în: Zeitschrift des Deutschen Vereins für Kunstwissenschaft vol. 59/60 Berlin 2005-2006, p. 151-180.
  • Hans Wentzel: Die Glasmalereien in Schwaben von 1200-1350, vol. I,1 din Corpus Vitrearum Medii Aevi (CVMA) Deutschland, Berlin 1958.