Bilateralism
Bilateralismul este modul de desfășurare a relațiilor politice, economice sau culturale dintre două state suverane. Acesta este în contrast cu unilateralismul sau multilateralismul, care reprezintă o activitate desfășurată de un singur stat sau, respectiv, în comun, de mai multe state. Atunci când statele se recunosc reciproc ca state suverane și convin asupra relațiilor diplomatice, ele creează o relație bilaterală. Statele cu legături bilaterale vor face schimb de agenți diplomatici, cum ar fi ambasadori, pentru a facilita dialogurile și cooperările.
Acordurile economice, cum ar fi acordurile de liber schimb (ALS, în engleză free trade agreement, FDA) sau investițiile străine directe (ISD, în engleză foreign direct investment, FDI), semnate de două state, reprezintă un exemplu de bilateralism. Întrucât majoritatea acordurilor economice sunt semnate în funcție de caracteristicile specifice ale țărilor contractante pentru a acorda reciproc un tratament preferențial, nu este nevoie de un principiu generalizat, ci de o diferențiere situațională. Construirea unei serii de acorduri bilaterale cu statele mici poate crește influența unui stat.[1]
Istorie
[modificare | modificare sursă]A existat o lungă dezbatere privind meritele bilateralismului versus multilateralism. Prima respingere a bilateralismului a venit după Primul Război Mondial, când mulți politicieni au ajuns la concluzia că sistemul complex de tratate bilaterale, existent înainte de război, făcuse războiul inevitabil. Aceasta a dus la crearea Ligii Națiunilor.[2]
O reacție similară împotriva acordurilor comerciale bilaterale a avut loc după Marea Depresiune, când s-a susținut că astfel de acorduri au contribuit la producerea unui ciclu de creștere a tarifelor care a adâncit recesiunea economică. Astfel, după al Doilea Război Mondial, țările s-au orientat către acorduri multilaterale, cum ar fi Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT).[3]
În ciuda vizibilității ridicate a sistemelor multilaterale moderne, cum ar fi Națiunile Unite și Organizația Mondială a Comerțului, cea mai mare parte a diplomației se desfășoară încă la nivel bilateral. Bilateralismul are o flexibilitate și o ușurință care lipsesc în majoritatea sistemelor multilaterale bazate pe compromisuri. În plus, disparitățile în materie de putere, resurse, bani, armament sau tehnologie sunt mai ușor de exploatat de partea mai puternică în diplomația bilaterală, ceea ce statele puternice ar putea considera un aspect pozitiv al acesteia, comparativ cu forma de diplomație multilaterală, mai bazată pe consens, unde se aplică regula „un stat - un vot”.
Un studiu din 2017 a constatat că tratatele fiscale bilaterale, chiar dacă au scopul de a „coordona politicile dintre țări pentru a evita dubla impozitare și a încuraja investițiile internaționale”, au avut consecința neintenționată de a permite multinaționalelor să se angajeze în treaty shopping (State cu autonomie fiscală limitată unde guvernele tind să mențină rate de impozitare mai mici).[4]
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Thompson, Alexander; Verdier, Daniel (), „Multilateralism, Bilateralism, and Regime Design”, International Studies Quarterly (în engleză), 58 (1), pp. 15–28, doi:10.1111/isqu.12100, accesat în
- ↑ Myers, Denys P. (), „The Mandate System of the League of Nations”, The ANNALS of the American Academy of Political and Social Science (în engleză), 96 (1), pp. 74–77, doi:10.1177/000271622109600116, ISSN 0002-7162, accesat în
- ↑ Kaufman, Burton I.; Aaronson, Susan Ariel (), „Trade and the American Dream: A Social History of Postwar Trade Policy.”, The Journal of American History, 84 (1), p. 302, doi:10.2307/2952871, ISSN 0021-8723, accesat în
- ↑ Arel-Bundock, Vincent (), „The Unintended Consequences of Bilateralism: Treaty Shopping and International Tax Policy”, International Organization (în engleză), 71 (2), pp. 349–371, doi:10.1017/S0020818317000108, ISSN 0020-8183, accesat în