Banul Mărăcine

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Banul Mărăcine
Date personale
Decedat1565 Modificați la Wikidata
Constantinopol, Imperiul Otoman Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Banul Mărăcine sau Mărăcină, redare comună a lui Barbu III Craiovescu, Barbu Mărăcine sau Barbu Basarab (în latină Barbulus Bassaraba,[1] în turcă Koca Barbul Ban; [2] a murit la 1 august 1565), ban al Olteniei între 1534-1535, a fost un personaj istoric din Țara Românească, care a pretins titlul de domn. A fost unul dintre câțiva pretendenți ai tronului craiovești, categorie în care a inclus și tatăl său, Preda Craiovescu. Mărăcine însuși a intrat în istorie în 1532, când, ca oponent al domnitorului Vlad al VI-lea, i s-a confiscat moșia. A revenit în favoare mai târziu în acel an, odată cu încoronarea lui Vlad Vintilă de la Slatina. La fel ca Preda înaintea lui, Mărăcine a servit ca Ban al Olteniei, devenind ultimul din familia sa care a deținut acel titlu. Potrivit diverselor relatări, s-a întors împotriva noului său domn, de la organizarea rezistenței armate în Oltenia până la implicarea în asasinarea lui Vlad Vintilă. El și-a putut menține poziția după încoronarea lui Radu Paisie, dar a fost în cele din urmă înfrânt de acesta la mijlocul anului 1535.

Cererea lui Mărăcine la tron a fost acceptată de unele facțiuni ale boieriei locale, care au luat armele împotriva lui Paisie în 1536. Întrucât revendicarea Craioveștilor contrazicea standardele dreptului cutumiar valah, Mărăcine s-a înfățișat ca fiul lui Neagoe Basarab; era poate nepotul lui Neagoe. Războiul civil care a rezultat ar fi implicat un duel corp la corp între cei doi rivali și ar fi dus, de asemenea, la mutilarea lui Paisie de către rebeli. Probabil că Barbu a pus mâna pe tronul muntenesc cu încuviințarea otomană, înainte de a fi alungat de Paisie care se întoarce mai târziu în 1536. Diverse înregistrări sugerează că a trăit în exil împreună cu fiul său Nicolaus Bassaraba și că amândoi au continuat să pretindă tronul. Barbu a fost ucis în cele din urmă la Istanbul, după ce s-a întâlnit cu mânia lui Suleiman Magnificul ; Nicolaus a scăpat înainte de a fi pedepsit și a fugit în Imperiul Spaniol, dar totuși s-a numit Domn pretendent. Descendenții săi de sex masculin au continuat să fie implicați în intrigi atât în Țara Românească, cât și în Moldova, până în anii 1650.

Memoria lui Mărăcine a supraviețuit în folclorul românesc, care îl identifică drept patronul diferitelor locuri din județul Dolj. O legendă modernă l-a revendicat, în mod anacronic, drept strămoșul poetului francez renascentist Pierre de Ronsard. Această tradiție inventată și -a găsit probabil prima formă completă într-o baladă omonimă a lui Vasile Alecsandri, publicată în anii 1850. Mai târziu a inspirat și proza, printre alții, de Nicolae D Popescu și drama în versuri de V. A. Urechia. Numele lui Mărăcine și cariera sa legendară rămân asociate cu o rutină de dans și o varietate de vin românesc.

Moștenire[modificare | modificare sursă]

Mărăcine ca strămoș al lui Ronsard[modificare | modificare sursă]

Banul este, de asemenea, inspirația pentru un mit romantic care îl implică pe poetul francez Pierre de Ronsard. În Elégie XX, publicată pentru prima dată în 1554, Ronsard s-a imaginat ca fiind moștenitorul unui marchiz „ trac ”. Ascendența, descrisă ca o „glumă” de eruditul Alexandru Odobescu [3] contrazice o altă poezie a lui Ronsard, în care acesta se modelează ca fiind de nation germain („al neamului german”). [4] De asemenea, se contrazice cu un discurs din 1586 a lui Jacques Davy Duperron, care îi înfățișează pe Ronsard ca morav.[5] În 1844, relatarea „tracică” a fost preluată de istoricul Jean Alexandre Vaillant, care a susținut că se bazează în întregime pe fapte și care a sugerat că Ronsard a vrut să spună că este valah. [6] Acest lucru l-a inspirat apoi pe poetul moldovean, Vasile Alecsandri, care l-a identificat pe strămoșul legendar al lui Ronsard cu Mărăcine, ignorând faptul că Ronsard însuși s-a născut în 1524. El și-a consemnat lectura într-o baladă omonimă, localizată în secolul al XIV-lea, dar de altfel tributară tradiției oltenești despre Banul din secolul al XVI-lea. [7]

Legenda modernă a lui Alecsandri a fost acceptată ca faptică de experții în Ronsard Achille de Rochambeau [8] și Prosper Blanchemain [9] și creditată într-un poem intertextual al lui Anna de Noailles.[10] În 1911, francezul Rouët de Ceresnes, inspirat de legendă, l-a rescris ca roman, intitulat Le Chevalier de Ronsard et le Ban Maratchine.[11] Până atunci, povestea fusese denunțată de criticul român Constantin Al. Ionescu-Caion ca mostră de naționalism românesc „șovin”, construit doar din „dovadă insuficientă”. [12] Deși a fost dezmințită din nou de romanistul Henri Longnon în 1912, [9] a fost încă văzută ca o ipoteză de încredere de către Léo Claretie, care a revizuit subiectul cu puțin timp înainte de moartea sa în 1924. El și alți autori credeau că Banul a murit în Franța în 1341. [13] De asemenea, Claretie îl privea pe Ronsard ca pe o versiune cultă a lăutarilor valahi. [14]

Mitul i-a inspirat totuși pe români să numească lucruri în cinstea Banului de-a lungul secolului al XX-lea. Printre reperele „Banul Mărăcine” se numără o stradă din Timișoara, care a luat acest nume în anii interbelici, [15] și, din 1965, o regiune viticolă centrată în Pielești. Aici a apărut un mit secundar, care descrie strugurii olteni ai Mărăcinei ca sursă de vin de Burgundia.[16] Un scurt roman de aventuri, bazat tot pe legenda anterioară, a fost scris în 1967 de Grigore Băjenaru pentru firma Editura Tineretului.[17] Până în 1971, textul lui Băjenaru fusese și el transformat într-un album de cuvinte vorbite, la Electrecord.[18]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Rezachevici, p. 54
  2. ^ Decei, p. 146
  3. ^ Odobescu, p. 249
  4. ^ Rezachevici, p. 57
  5. ^ Brezianu, pp. 199–200
  6. ^ Ciorănescu, p. 84; Rezachevici, p. 57
  7. ^ Rezachevici, pp. 53, 56–57
  8. ^ Brezianu, pp. 202–203
  9. ^ a b Rezachevici, pp. 57–58
  10. ^ Sonia Cuciureanu, "Meridiane: De la obsesia dezrădăcinării la visul Europei Unite", in România Literară, Nr. 24/2013
  11. ^ "Bibliografii. Banul Mărăcine", in Tribuna, Nr. 70/1911, p. 9
  12. ^ N., "Lettre de Roumanie (de notre correspondant particulier). Visite des deux cents Français en Roumanie — La France acclamé — L'origine roumaine de Ronsard", in La Croix, October 20, 1909, p. 4
  13. ^ Pop II, pp. 3–4
  14. ^ Elena Vulcănescu, "Banul Mărăcine–Pierre de Ronsard, un mit bicefal", in Ramuri, Nr. 2/2008
  15. ^ Pop III, p. 4
  16. ^ Elena Vulcănescu, "Banul Mărăcine–Pierre de Ronsard, un mit bicefal", in Ramuri, Nr. 2/2008
  17. ^ "Cronologie", in Grigore Băjenaru, Cișmigiu & Comp. Bună dimineața, băieți!, [n. p.]. Bucharest: Editura Litera International, 2009. ISBN: 978-606-741-922-1
  18. ^ M. M., "Sfîrșitul toamnei", in Flacăra, Vol. XX, Issue 45, November 1971, p. 25

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Barbu Brezianu, „Ronsard sau Mărăcine?”, în Revista Fundațiilor Regale, nr. 1/1936, pp. 197–206.
  • Alexandru Ciorănescu, Vasile Alecsandri. New York: Twayne Publishers, 1973.OCLC 665571
  • Irina F. Cîrstina, „Cercuri ale puterii în Țara Românească în sec. al XVI-lea: domni și boieri”, în Cumidava, Vol. XXIX, 2007, pp. 110–133.
  • Aurel Decei, „Aloisio Griotti în slujba sultanului Soliman Kanunî, după unele documente turcești inedite (1533—1534)”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, Vol. VII, 1974, p. 101–160.
  • Ion Donat,
  • Mircea Eliade, „Marchizul de Ronsart, poetul Ronsard și Banul Mărăcine”, în Universul Literar, Nr. 42/1923, pp. 5–6.
  • Cristina Feneșan, Jean-Louis Bacqué-Grammont, „Notes et autres documents sur Aloisio Gritti et les pays roumains”, în Anatolia Moderna. Yeni Anadolu, vol. III, 1992, p. 61–103.
  • Valentin Gheonea, „Un domnitor controversat — Radu Paisie”, în Magazin Istoric, septembrie 1996, pp. 49–51.
  • Cristian Luca, „Însemnări documentare referitoare la rudenia levantinilor și venețienilor cu familiile domnești din Țara Românească și Moldova”, în Dumitru Țeicu, Ionel Cândea (eds.), Românii în Europa medievală (Între Orientul bizantin și Occidentul latin). Studii în onoarea Profesorului Victor Spinei, pp. 653–675. Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2008.ISBN: 978-973-1871-17-2ISBN 978-973-1871-17-2
  • Alexandru Odobescu, Doamna Chiajna și alte proze. București și Chișinău: Editura Litera International, 1998. ISBN: 9975-904-60-2
  • Radu Oprea, „Succinte observații privind genealogia și declinul politic al boierilor Craiovești în secolul al XVI-lea”, în Argesis. Studii și Comunicări. Seria Istorie, vol. XVI, 2007, pp. 159–164.
  • Ștefan Pop, „Poetul francez Ronsard (†1585) și Banul Mărăcine din Craiova (1341)”, Părțile II–III, în Foaie Diecezană, Numărul 35/1924, pp. 3–4, și Problema 36/1924, p. 4.
  • Constantin Rezachevici, „Doi poeți, un personaj și adevărul. 'Banul Mărăcine' – un domn necunoscut”, în Magazin Istoric, octombrie 1998, pp. 53–58.
  • N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Sec. XIV–XVII. București: Editura enciclopedică, 1971.OCLC 822954574
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Banul_Mărăcine&oldid=15640307